J. M. Coetzee - Așteptându-i pe barbari

Într-un oraș de frontieră înconjurat de ziduri înalte, magistratul veghează asupra păcii și bunei rânduieli. Dincolo de zidurile înalte se mai întinde doar deșertul arid, izvor de bărfe nesecate și posibile amenințări. Locuitorii orașului au fost instruiți de mici și li se reamintește în fiecare zi că o invazie barbară plutește în aer. Sub imperiul fricii și al prejudecăților cu care au fost crescuți, aceștia se simt îndatorați să participe la (re)stabilirea păcii prin fapte de o cruzime inimaginabilă. Presupusa invazie barbară este o invenție, o aparență sub care generații întregi s-au născut și s-au format, trăind mereu cu o frică adânc ascunsă în suflete. Psihoza în care trăiesc acești oameni este o metaforă pentru toate regimurile totalitare cu care omenirea s-a confruntat de-a lungul secolelor și pentru toate perioadele de minciuni și adâncă suferință în care s-au vărsat râuri de sânge. 

Nu cred că am citit o carte mai detaliată despre cruzimea umană și despre capacitatea omului de a prelua o idee și a merge cu ea până la capăt. Dorința umană de control a împins omul la gesturi necugetate, la impresii false de eroim și curaj, la fapte abominabile a căror ecouri se mai aud și astăzi. Istoria se repetă de peste 2000 de ani și niciun adevăr de pe lumea asta nu poate să-i învingă omului credința în propriile convingeri. Nazismul a pornit de la o dorință bolnavă a unui om de a controla lumea, de la o iubire de sine prost înțeleasă și un egoism toxic. La fel ca toate celelalte regimuri totalitare, nazismul a reprezentat și reprezintă o pată întunecată în istoria omenirii. Dar privind mai atent în jurul nostru, se pare că omul nu a învățat nimic din greșelile sale. Cruzimea umană s-a dezvoltat sub diverse forme, ajungând la un nivel aproape patologic datorită societății în care trăim și a ideilor care ne sunt repetate în fiecare zi. Coetzee nu a scris un roman distopic, ci unul care scoate la iveală fragilitatea ființei umane și abandonarea propriilor instincte. Omul a avut mereu nevoie să creadă în ceva, într-un scop înalt, în ceva care depășește limitările umane. Fie că a fost vorba de religie, știință sau orice altă idee expusă în forma potrivită, omul a ales să se dedice acelui scop, indiferent de consecințe sau de inevitabila moarte a sufletului său. Omul și-a pus credința și speranța în ceva mai mare decât el, crezând că prin puterea exemplului va ajunge să schimbe lumea, că lumea îi va mulțumi pentru adevărul pe care i l-a revelat. Așa cum se întâmplă și în romanul lui Coetzee, în care locuitorii ajungă să comită fapte reprobabile pentru a-i împiedica pe barbari să-i cucerească, deși barbarii nu se aflau în apropierea lor și poate că nici nu existau. 

Cartea o găsiți aici.