Guillaume Musso - Necunoscuta din Sena

Într-o noapte din decembrie, în apropierea Crăciunului, o tânără este scoasă din apele Senei, complet goală și cu mintea debusolată. Nu își amintește cum a ajuns acolo, cum o cheamă și ce rol are pe lume. Este agitată, anxioasă și cu memoria împrăștiată. Câteva ore mai târziu, evadează de la infirmeria prefecturii de poliție din Paris, lăsând în urma sa o mulțime de întrebări fără răspuns. Însă fotografiile și rezultatele ADN prelevate îi confirmă identitatea - celebra pianistă Milena Bergman. Doar că Milena a murit cu aproape un an în urmă într-una dintre cele mai teribile catastrofe aviatice din ultimul timp. 

O tânără polițistă pusă pe tușă în urma unei greșeli profesionale se implică în acest caz bizar, simțind după mult timp fiorii dați de o investigație complexă și dragostea pentru munca sa. Ițele acestei povești devin din ce în ce mai complicate, iar salvarea din apele Senei se dovedește a fi un episod bine orchestrat de tânăra necunoscută, o capcană în care cei de la Brigada Fluvială au căzut rând pe rând. Pe măsură ce polițista descoperă detalii despre necunoscută și legăturile ei cu Marc Batailley, polițistul pe care îl înlocuiește, își dă seama că această poveste este mult mai profundă decât ceea ce transpare la suprafață. Jocul bine interpretat al tinerei se dovedește a fi un omagiu adus libertății în toate formele ei, tânăra alegând să definească libertatea prin intermediul celebrului zeu Dionysos. Dionysos, simbol al dezordinii, a fost singurul copil al lui Zeus conceput cu o muritoare. Acesta considera că regulile sunt ceea ce îl împiedică pe om să atingă libertatea supremă a minții și a simțurilor, fiind cunoscut pentru petrecerile sale exagerate, care se terminau mereu cu orgii sau crime. 

Cu accente asemănătoare celor din Fecioarele lui Alex Michaelides, Guillaume Musso pornește de la o combinație de mitologie cu accente thriller, plină de suspans și necunoscute pe tot parcursul lecturii. Finalul este unul care lasă loc de interpretări, deoarece scopul crimelor sau trimiterile la cultul lui Dionysos nu au o concluzie clară sau un scop precis. Deși îl citesc pe Musso de mulți ani și îi apreciez în continuare stilul de scriere, cărțile lui romantice rămân preferatele mele. Poate din cauza asocierii cu Fecioarele, am avut impresia că am mai citit ceva asemănător, iar mitologia nu a fost și nu este unul dintre subiectele mele preferate. Înțeleg fascinația pentru reinterpretarea acestor povești, includerea lor în epoca modernă, dar momentan nu mă declar un fan. Ceea ce apreciez în continuare la Musso este deschiderea fiecărui capitol sau parte a poveștii cu un citat, un detaliu care conferă credibilitate și încheagă concluziile. 

Cartea o găsiți aici.