În zece ani de emisiune, s-au strâns sute de povești. Unele mai vesele, altele mai triste. Mii de reportaje despre situații cu care ne confruntăm zi de zi, dar și lucruri pozitive - oameni care ne fac cinste atât în țară, cât și peste hotare. Îmi amintesc cu drag fiecare 1 decembrie datorită reportajelor realizate de corespondenții emisiunii, care merg prin întreaga lume și prezintă povești de succes despre cei care au reușit să-și clădească o viață decentă dincolo. Nu lipsesc nici cei care au decis să rămână aici, să lupte cu sistemul și cu obstacolele zilnice pentru a construi ceva durabil și cinstit. Însă poveștile de bază, cele de la care au pornit nenumărate acțiuni, schimbarea unor legi sau pur și simplu lupta pentru mai bine, sunt reportajele din această carte. Cele care au trecut testul ecranului și au rămas în atenția publicului mult timp după difuzare. Unele dintre ele sunt actuale, altele sunt pe drumul spre finaluri fericite, iar restul sunt doar concluzii triste a evenimentelor care ne-au marcat țara și au transformat-o în ceea ce este astăzi. 

Povestea care deschide acest volum, Avem viață în sânge,  a fost punctul de plecare al unui proiect cu care astăzi ne mândrim și pe care sperăm să îl vedem finalizat - primul spital de oncologie și radioterapie pediatrică din țară, pentru care luptă Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu, dar și mii de donatori. La vremea investigației, în anul 2008, România nu avea un registru cu donatori de organe, astfel că cei care nu erau compatibili cu rudele lor erau nevoiți să aștepte un transfer în străinătate, unde ar fi început procedurile pentru găsirea unui donator compatibil. De cele mai multe ori, așteptau în zadar, dosarele le erau plimbate luni în șir. Practic, statul român îi condamna fără drept de apel. Între timp , lucrurile s-au mai schimbat, acest registru există și la noi, dar încă mai avem nevoie de educație în acest sens și de o cunoaștere profundă a ceea ce înseamnă să fii donator. Acest reportaj a fost punctul de pornire pentru o schimbare vitală a țării noastre, dar nu a fost singurul. 

Au existat nenumărate campanii realizate de acești oameni care și-au dorit să atragă atenția asupra unor probleme importante cu care România se confrunta și încă se confruntă - ​Tu știi ce mai face copilul tău?  , o campanie care avertiza despre numerele alarmante de părinți care pleacă să muncească în străinătate, lăsându-și copiii acasă, neștiind ce mai fac, ce mănâncă, cum se simt de luni sau ani de zile ; despre pădurile României și dezastrul din ele a vorbit de nenumărate ori Alex Dima și continuă să o facă, din moment ce nu s-au rezolvat prea multe, iar ce s-a schimbat reprezintă pași infimi pentru stoparea tăierilor abuzive. Nu lipsesc nici poveștile legate de moartea industriei de la noi din țară - cum am ajuns aici, de ce s-a vândut atât de mult străinilor fără ca nimeni să anticipeze consecințele, de ce mâncăm doar ceea ce arată mai bine pe raft în timp ce legumele și fructele noastre putrezesc pe câmpuri. 

Nu e ușor de citit, nu e comod să privim realitatea în față. Dar oamenii ăștia au un curaj nebun, de a schimba realitatea pe care ceilalți o ignoră, de a o prezenta așa cum e ea, fără înflorituri sau artificii, fără victimizări sau compătimire, căutând mereu soluții la problemele care există. Cu cât există mai multe probleme ale societății, cu cât apar mai multe situații absurde, vor apărea tot mai mulți oameni dispuși să schimbe ceva. Cred că în momentul ăsta al istoriei ne aflăm - sătui de atâtea nedreptăți, sătui să ne punem viitorul și viețile în mâinile altora, ne vom părăsi rutina care ne avantajează pentru binele colectiv. Oamenii ăștia sunt primul exemplu că schimbarea nu înseamnă neapărat accesul la resurse nelimitate, ci curajul de a bate la uși despre care ceilalți spun că sunt inaccesibile și convingerea că acestea se vor deschide într-un final. 

Dacă ar fi să compar acest volum cu o altă carte care descrie România așa cum e ea, aceasta ar fi Acasă, pe drum , volumul Elenei Stancu și al lui Cosmin Bumbuț, alte două exemple de curaj și bun-simț și o carte care îmi va rămâne în minte mult timp de acum încolo. Avem mare, mare nevoie de cărți de genul ăsta, ca să vedem ce se întâmplă cu adevărat în jurul nostru și să putem contribui la schimbarea pe care ne-o dorim cu toții, dar pe care o așteptăm să cadă din cer. 

Cartea o găsiți aici. 

În fiecare roman al Lisei Genova o boală rară, devastatoare conduce toată acțiunea, schimbând destine și răsturnând prejudecăți. Altfel...și totuși Alice prezenta efectele tragice ale bolii Alzheimer asupra unei profesoare și a întregii ei familii. În Partitura suferinței avem un pianist celebru care suferă de SLA (scleroză laterală amiotrofică), boala pentru care întreaga planetă și-a turnat apă cu gheață în cap. Dar pe lângă simptomele și consecințele acestei boli, romanul este povestea a doi oameni care s-au chinuit o viață întreagă unul pe celălalt, nefiind în stare să-și recunoască limitele, dorințele, aspirațiile și pasiunile ; doi oameni care au luat decizii în detrimentul celuilalt, punând pe primul loc doar nevoile propriei persoane. Și de aici vine și frustrarea mea legată de această carte - mi-a plăcut mult, e sensibilă, puternică și necesară, dar mi-aș fi dorit să citesc mai mult despre relația din Richard și Karina decât enumerarea simptomelor devastatoare ale bolii; mi-ar fi plăcut ca relația lor să fie explorată mai adânc și mai intens, scoțând la iveală momente-cheie din viața lor, mult mai multe decât cele despre care aflăm cu chiu, cu vai, înghesuite între evoluția bolii și consecințele ei asupra familiei lor. Acesta a fost singurul neajuns al poveștii și, din câte îmi amintesc, Altfel...și totuși Alice a fost structurată în același fel, concentrată pe boală, dar scrisă într-un mod mai uman, care mi-a ajuns la suflet foarte repede. 

SLA afectează celulele nervoase care controlează mișcarea voluntară, ceea ce duce destul de rapid la paralizia totală a mușchilor. Boala evoluează destul de rapid, pacienții neavând mai mult de 2-5 ani de trăit de la aflarea diagnosticului. În roman, Richard trece destul de rapid de la un diagnostic crunt la o viață în care depinde de alții pentru nevoile fundamentale. Progresul bolii este rapid, iar deteriorarea corpului său o realitate pe care nu o poate controla. Toate scenariile care înainte îi păreau imposibile i se întâmplă rând pe rând, până când devine dependent de aparate care îi susțin funcțiile vitale. La aflarea diagnosticului, este complet singur, divorțat de Karina și purtând în el regretul relației tensionate pe care o avea cu unica fiică. Dar lucrurile nu rămân la fel pentru mult timp și progresia rapidă a bolii o obligă pe Karina să ia o decizie prin care speră să-și spele păcatele, revenind astfel la principiile impuse de credința catolică. Astfel, Richard se întoarce în fosta lui casă, casa lor, în care s-au iubit, s-au certat, s-au urât și s-au chinuit unul pe celălalt și detaliile acestei relații toxice încep să iasă la iveală. Fiecare dintre ei își amintește la început doar greșelile celuilalt și impactul acestora în viața lui, dar pe măsură ce boala le răpește tot mai mult timp, amândoi își dau seama cât de mult au greșit și cât de puțin au comunicat. Apariția fiicei lor, care este pusă pentru prima dată în fața diagnosticului crunt al tatălui său, întregește acest tablou de familie cărpit și reconstruit de nenumărate ori. 

Așa cum am spus și mai sus, această relație ar fi meritat explorată mai adânc. Principiile de bază le-am ghicit repede - ambii parteneri visează la o carieră care să îi poarte pe marile scene ale lumii, dar doar unul dintre ei are parte de împlinirea acestui vis. Karina e mult mai talentată, fără să facă mari eforturi, dar decide să își îndrepte atenția spre jazz, în timp ce Richard rămâne la clasici și astfel cariera lui ia din ce în ce mai mult avânt. Richard îi fură Karinei dreptul de a avansa, de a se bucura de o carieră așa cum și-o dorea, în timp ce Karina îi fură acestuia dreptul la o familie adevărată. Turneele prin întreaga lume nu fac decât să adâncească prăpastia dintre ei, iar cuvintele tot mai puține să îi arunce într-un ocean de deznădejde și minciuni. Finalitatea acestei relații, chiar și în contextul bolii, este decizia unor oameni maturizați de a se accepta unul pe celălalt, a recunoaște greșelile pe care le-au făcut unul față de altul și de a se iubi fără să țină cont de trecut. 

Lisa Genova nu scrie povești drăguțe despre dragostea cu fluturi în stomac, ci despre dragostea supusă unor încercări reale, despre familii cărora soarta și ADN-ul nu le rezervă prea multă speranță, dar sunt nevoite să reziste și să învețe din nou să funcționeze ÎMPREUNĂ. Cărțile ei o să vă smulgă multe lacrimi și oricât de mult mi-aș fi dorit ca ceea ce am citit să fie ficțiune, este destinul a mii de oameni reali, care luptă, deși își cunosc șansele și care ne amintesc încă o dată că sănătatea e cel mai de preț dar pe care îl avem. 

​Cartea o găsiți aici.