Joël Dicker - Dispariția lui Stephanie Mailer

Am fost convinsă până în ultima clipă că am înțeles încrengăturile poveștii și că am ghicit devreme criminalul, dar nu a fost așa. Dicker e un maestru desăvârșit al suspansului și îl crește neîncetat, până în punctul în care cititorul e absorbit cu totul. Începutul romanului mi s-a părut o întoarcere în acțiunea din Adevărul despre cazul Harry Quebert , carte pe care o păstrez în suflet și acum și pe care o folosesc destul de des ca reper pentru calitatea viitoarelor lecturi. Aveam senzația unui deja-vu , dar am revenit repede în prezent. căci acțiunea se precipită rapid, apar nenumărate personaje cărora nu le-am întrezărit importanța decât mai târziu, iar apoi totul capătă o notă mai lentă, timp în care am fost asaltată de nenumărate teorii asupra misterului. Spre final, Dicker are nenumărate surprize pentru cititori - în drumul spre aflarea adevărului, sunt nenumărate capcane, în care cazi rând pe rând, fără să îți dai seama. Iar șocul finalului se estompează rapid și începe explicația întregului mister, în esență mult mai simplu decât părea pe parcursul romanului. Dispariția lui Stephanie Mailer e un carusel din care m-am dat jos cam descumpănită, tristă, dar și ușurată că s-a terminat și convinsă că am avut așteptări mult prea mari. 

Toată acțiunea se bazează pe o crimă petrecută în anul 1994, în timpul primei ediții a festivalului de teatru din Orphea. Este asasinat primarul orașului, împreună cu familia lui și un martor nevinovat al incidentului. Patru victime, un oraș aruncat în haos și panică, nenumărate întrebări legate de identitatea criminalului. După multe încercări și poticniri, criminalul este identificat. Douăzeci de ani mai târziu, o jurnalistă tânără sosește în Orphea, se angajează la ziarul local și începe să pună nenumărate întrebări despre ceea ce s-a întâmplat în 1994. Este convinsă că adevăratul criminal este încă în libertate, iar ancheta celor doi polițiști care s-au ocupat de caz, Jesse Rosenberg și Derek Scott, a fost una pripită și fără prea multe dovezi. Jurnalista, pe nume Stephanie Mailer, dispare la scurt timp după ce îl informează pe căpitanul Rosenberg despre bănuielile ei. Nimeni nu crede că e ceva suspect legat de dispariția sa, iar interesul tuturor e ca întâmplările din 1994 să rămână în tenebrele trecutului. De aici încolo nu mai pot să dezvălui multe elemente legate de desfășurarea acțiunii - acțiunea se intensifică, apar din ce în ce mai multe personaje, unele aparent fără nicio legătură cu Orphea sau cu crimele petrecute acolo. 

Cartea este scrisă din mai multe perspective, dar în principal cel care conduce toată povestea este Jesse Rosenberg. Din când în când, acțiunea este întreruptă de mărturii ale diverselor personaje și reîntoarceri în trecutul sumbru, care amenință să iasă la suprafață din nou. Pe măsură ce ies la iveală mai multe detalii legate de ancheta crimei din 1994, am început să am unele îndoieli - mi s-a părut prea puțin credibil ca doi polițiști să fie atât de orbiți de declarațiile primite și să nu ancheteze toate pistele crimelor ; este puțin plauzibil ca un oraș întreg să ascundă secrete peste secrete pentru a îngreuna o anchetă a poliției și să le dezvăluie douăzeci de ani mai târziu, când se simt încolțiți și îngrijorați că totul s-ar putea întâmpla din nou. Pe măsură ce acțiunea se complică din ce în ce mai mult, parcă fiecare locuitor al orașului Orphea are ceva de spus în legătură cu crimele, a văzut ceva sau a auzit ceva, dar s-a gândit, la vremea respectivă, că nu înseamnă mare lucru. Apar nenumărate teorii legate de posibilul criminal și întâmplări din sânul unui orășel în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Totul se lungește incredibil de mult, astfel că am intuit cine e criminalul cam de zece ori și tot de atâtea ori m-am răzgândit, pentru ca Dicker să mă surprindă cu adevărat la final. Această amânare a anchetei și nenumăratele obstacole care mai apar (ex. mărturii false) au scăzut puțin din credibilitatea poveștii, iar înlănțuirea de personaje se putea reduce la zece dintre ele, dar care să aibă un impact răsunător asupra acțiunii. Cu toate acestea, mi-a plăcut povestea Dakotei, chiar dacă e plină de clișee (dar ele funcționează) și a celor doi detectivi în vremurile bune, împreună cu iubitele lor, visând la o viață simplă. 

Recunosc, am avut așteptări exagerate de la cartea asta și m-am gândit că mă va ține cu sufletul la gură pe parcursul celor 680 de pagini, tocmai pentru că Adevărul despre cazul Harry Quebert și Cartea clanului din Baltimore au reușit acest lucru fără prea mare efort. Orice altă carte de Dicker ar mai apărea, aș avea aceleași așteptări fantastice de la ea, tocmai pentru că e unul dintre scriitorii mei preferați și are un talent incredibil. Dispariția lui Stephanie Mailer e o carte bună, care a reușit să mă îndepărteze de orice altă activitate timp de trei zile, iar lucrul acesta se întâmplă de prea puține ori. 

Cartea o găsiți aici.