Eudaimonia este ceea ce filozofii greci numeau împlinirea umană. Pentru fiecare om în parte, împlinirea poate veni sub diverse forme sau metode de regăsire, dar cea mai atotcuprinzătoare și complexă este aceea de a călători, a te (re)găsi prin intermediul altor oameni, altor culturi, altor peisaje. Frumusețea acestei lumi este infinită, iar omul a încercat mereu să depășească granițele, să vadă mai mult din ea, să o absoarbă și să se piardă în minunile ei. Toate elementele unei călătorii - drumul cu mașina/avionul, cazarea la hotel, descoperirea locurilor, întâlnirea cu diverse persoane - tind să ne scoată din zona de confort și să ne ofere o altă viziune asupra lumii și asupra vieții însăși. Autorul spune la un moment dat că fiecare călătorie e total altfel decât ne-o imaginăm, dar lucrul acesta nu e neapărat rău. Faptul că ne sunt înșelate așteptările legate de un loc nou înseamnă că devenim, în timp, mult mai dispuși la schimbare și la acceptarea lucrurilor exact așa cum sunt, mult mai susceptibili față de situații și oameni, față de noutate. Toate destinațiile prezentate în carte sunt asociate cu un anumit personaj care s-a născut în locul respectiv sau l-a făcut cunoscut prin arta sa. Arta de a călători încearcă să explice, într-o anumită măsură, de ce simțim această nevoie de a explora, de a căuta mereu departe de casă ceea ce ne lipsește . Poate că de multe ori avem nevoie de locuri noi pentru a descoperi resursele din interior, de o schimbare de peisaj care ne să descrețească fruntea și să ne ridice ochii din rutina zilnică. Călătoriile sunt o investiție în propria persoană, în propria relație sau familie și se transformă în amintiri la care avem constant. Natura ne poate oferi lecții pe care nimeni altcineva nu ni le va da, iar sensul acestei nevoi de evadare e mult mai profund decât ne-am putea imagina. Cartea o găsiți aici.
0 Comments
"...este nevoie de ceva conflicte și de oarecare disconfort ca să iei decizii bune." Atunci când luăm o decizie, asupra noastră acționează forțe invizibile pe care nu le percepem și nici măcar nu le bănuim - tipare comportamentale, influențe din mediul în care trăim și muncim, prejudecățile celor din jur îndreptate direct spre noi, frica de eșec etc. În această carte, Olivier Sibony, profesor și cercetător în știința luării deciziilor, explică mecanismele prin care ajungem să stabilim un anumit lucru și tot ceea ce greșim pe parcusul drumului. Experiența sa vorbește despre erori din cadrul companiilor, acolo unde deciziile se iau de obicei în echipă și unde se discută intens înaintea fiecărei schimbări adoptate. Două lucruri care m-au surprins de la început sunt faptul că atât omul simplu, cât și cel aflat într-o poziție de conducere învață mai mult din eșecuri decât din succese, acestea fiind benefice pentru supraviețuirea pe termen lung a afacerii ; al doilea se referă la faptul că succesul este de cele mai multe ori un lucru întâmplător și cel mai adesea se petrece atunci când omul ia decizii neconvenționale, din afara ariei lui de confort sau încalcă regulile cu bună știință. Un alt lucru surprinzător e faptul că nu toate companiile practică discuțiile în grup atunci când au de luat o decizie importantă, dar acest lucru e pe cale să se schimbe sau s-a schimbat deja în multe dintre ele. Atunci când decizia e luată de un singur om, acesta tinde să cedeze din cauza presiunii, iar alte opinii l-ar putea ajuta să regândească lucrurile, să le vadă din alte perspective. Suntem influențați din toate părțile atunci când trebuie să luăm o decizie importantă și există mulți factori pe care nu îi putem elimina decât prin exercițiu - teama de eșec, teama de a părea slab în ochii celorlalți, influențe familiale moștenite din copilărie, presiunea societății, a situației financiare etc. Suntem nevoiți să ducem multe lupte și cred că societatea are tendința de a mări această presiune în fiecare zi. Evident că locul de muncă e un spațiu unde petrecem foarte mult timp, iar bunăstarea noastră depinde în mare măsură de felul în care ne îndeplinim sarcinile și de oamenii alături de care muncim. Însă nu fiecare decizie pe care o luăm este una de viață sau de moarte. Există multe altele, mai mici, pe care le luăm zi de zi și care ne vor ușura în final această povară de a decide ceva de o importanță capitală. Ești pe punctul de a face o greșeală teribilă este o lectură extrem de interesantă chiar și pentru cei care nu lucrează în marile corporații sau nu au un job extrem de stresant. Cred că observațiile autorului se aplică foarte bine și la alte feluri de decizii pe care le luăm în viață, simțind mereu presiunea de a mulțumi pe toată lumea, de a face lucrurile cât mai bine, ultimele persoane care contează în această ecuație fiind noi înșine.
Cartea o găsiți aici. Minciuna are picioare scurte. Decât minciuna, mai bine un adevăr dureros. Autorul pornește de la premisa că niciodată nu ar trebui să spunem vreo minciună, deși nu cred că există om pe lumea asta care să nu fi folosit acest truc în anumite situații. Însă minciuna are rădăcini adânci și de obicei conduce la un șir de minciune care să o acopere pe prima, erodează relații bazate pe încredere și distruge tot ce-i stă în cale. Prin nenumărate exemple , autorul își susține teoria arătând cum se pot distruge legăturile dintre persoane atunci când unul spune o minciună, indiferent că vorbim despre relații personale, relații de la locul de muncă sau pur și simplu circumstanțiale. Oamenii tind să mintă ori pentru a se proteja și a câștiga timp, ori pentru că sunt convinși că celălalt nu este capabil să suporte adevărul. Minciuna capătă diverse forme în fiecare zi a vieților noastre și este aproape imposibil de eradicat. În unele cazuri, este folosită la rang de artă, iar lumea în care trăim pare s-o fi ridicat pe un fel de piedestal. Nimeni nu mai suportă să audă adevărul, pentru că adevărul supără și scoate la iveală tot ceea ce încercăm să ascundem. Toată mizeria de sub măștile pe care le purtăm în lume, toată furia și frustrarea care ne împing la gesturi necugetate, toate urâțenia caracterelor care se vor cinstite și fără pată. Minciuna face parte din noi, oricât de mult am încerca să negăm acest lucru. Oamenii mint forțați de împrejurări, de situații imprevizibile, din teama de a pierde ceea ce au câștigat cu sudoarea frunții, din teama de singurătate etc. Rasa umană mai are mult de muncă până va scăpa de acest subterfugiu. Minciuna este un bine imediat, o ameliorare rapidă a durerii, o soluție de moment pentru o problemă presantă. Un bandaj ușor aplicat peste o rană sângerândă, care nu face decât să amâne dezastrul cu câteva momente. Nicidecum un garou bine strâns sau o vindecare absolută. Minciuna are beneficii pe termen scurt, iar acest lucru, ideea că poți amâna sau chiar evita o posibilă primejdie, va prima mereu în fața adevărului care rănește intens, dar care se vindecă în timp.
Cartea o găsiți aici. Mineke Schipper este profesor de literatură comparată la Universitatea din Leiden, Olanda. După ani întregi de călătorii și cercetări, în care a adunat mai bine de 15.000 de proverbe din întreaga lume, a ajuns la concluzia că stereotipurile și prejudecățile legate de sexul feminin sunt aproape la fel oriunde ai merge. Fie că vorbim despre comportament, sexualitate, căsătorie, maternitate, femeile au fost mereu judecate pentru faptele sau gândurile lor, indiferent dacă au urmat calea tradițională sau au ieșit din rând. Bărbații par să fie apărați de aceste acuzații indiferent dacă sunt fideli sau nu, tați devotați sau care își abandonează copiii. Pentru ei se găsește mereu o scuză plauzibilă sau se dă vina pe parteneră, bărbații fiind de obicei văzuți ca ființe incapabile să ia decizii importante sau foarte maleabili (influențabili).
Chiar dacă majoritatea proverbelor datează din timpuri străvechi, când rolul femeii era bine stabilit, în realitate nu s-au schimbat prea multe. Femeile sunt în continuare considerate inferioare, incapabile să-și stăpânească emoțiile sau să facă față unei situații dificile, mult prea sensibile și ușor de păcălit. Sunt hărțuite, supuse la violență fizică și psihică, sunt considerate ușor de înlocuit și mult mai drăguțe atunci când tac. Rolurile sexelor nu s-au schimbat nici măcar acum, în secolul XXI, deși au existat nenumărate lupte care le-au permis femeilor să obțină aproximativ aeleași drepturi ca bărbații. Dar mentalitatea a rămas aceeași de secole, propagată din generație în generație, având rădăcini atât de adânci încât par imposibil de scos. Această culegere de proverne interpretate și analizate la sânge adună laolaltă toate progresele pe care femeile le-au făcut de-a lungul secolelor, dar și cât de mult mai este de muncit la educare mentalității transmise din tată în fiu ; discrpanțele dintre cele două sexe, gândurile și felul în care acționează ; modalitățile prin care reușesc să conviețuiască. E de mirare că mai există dragoste în lume, având în vedere cât de diferiți suntem și prin ce filtre trecem fiecare situație care ni se întâmplă. Cartea o găsiți aici. Nu mă întâlnesc foarte des cu poezia, deși ar trebui s-o fac. Cu toate acestea, nu mi-a scăpat entuziasmul din preajma cărților lui Iv cel Naiv, laudele care l-au însoțit la fiecare lansare și vorbele frumoase care s-au spus despre versurile sale. Știu că e un autor foarte popular, i-am văzut cărțile peste tot și, cu toate astea, Scrisori de lângă tine e primul meu contact cu munca lui. Cartea a fost o surpriză foarte plăcută din partea editurii Vellant, a venit cu un autograf personalizat și a fost o gură de aer proaspăt de fiecare dată când am evadat din ficțiunile pe care le citeam. Majoritatea poeziilor se concentrează pe dragostea modernă cu toate provocările ei, pe relațiile dintre oameni și ceea ce simte fiecare în raport cu celălalt. Unele mi s-au părut extraordinare, pline de emoție, în timp ce altele au fost o adevărată satiră (scrisă extrem de inteligent) la adresa societății moderne - o societate superficială, care se bazează pe superficialitate în aproape orice condiții și al cărei drum se surpă la primul contact cu profunzimea. Dragostea descrisă în aceste poezii se întâlnește cu nenumărate obstacole și scoate la iveală probleme reale, cu care ne confruntăm în fiecare relație care contează - cum ne deschidem în fața celuilalt fără să renunțăm la părți din noi, cum va reuși iubirea să treacă peste toate defectele, cum ne va accepta celălalt atunci când toate părțile vor fi expuse la vedere etc. Mi s-a părut extraordinar faptul că poți transmite atâtea mesaje și emoții prin versuri, fără să folosești neapărat cuvinte mari sau complicate. Având în vedere că nu citesc poezie atât de des, interacțiunea cu creațiile lui Iv cel Naiv m-a încântat peste măsură și m-a convins să acord mai mult credit versurilor. Înțeleg popularitatea cărților sale, înțeleg entuziasmul și recenziile pozitive - poeziile lui Iv sunt universale, nu cred că există cititor care să nu se regăsească măcar într-una, să nu își aducă aminte de o iubire mai veche, pierdută acum sau să nu fi trăit aceleași frici ca și îndrăgostiții din carte.
Cartea o găsiți aici. Iv cel Naiv a mai scris : Versez, Uibesc, Nesfârșesc, Cartea săruturilor , 16 poezii de iubire pe care mi le-aș fi scris mie dacă aș fi fost tu. Fiica unui doctor nigerian și a unei asistente, Ada reprezintă de la bun început o enigmă pentru familie și cei din jurul ei. Pe când e doar un copil, mama sa pleacă la muncă în Arabia Saudită, iar apoi în Anglia. Deși continuă să-și viziteze familia în Nigeria, nu va mai locui niciodată alături de ei, acest lucru reprezentând prima traumă din viața tumultoasă a Adei. Devenită adolescentă, pleacă în SUA, comportamentul ei fiind unul instabil, deviant, greu de înțeles. În interiorul ei știe că nu este la fel ca ceilalți, că nu va fi niciodată, iar dansul vocilor din mintea ei o îndeamnă la gesturi extreme, pe care ceilalți le numesc nebunie. Ada este un copil obganje, un spirit care se naște în aceeși familie pe parcursul mai multor generații, potrivit cosmologiei Igbo. În realitate, afecțiunea ei este destul de asemănătoare cu personalitatea multiplă, o tulburare psihică în care persoana afectată se exprimă prin intermediul a două, trei sau mai multe personalități. Fiecare personalitate e diferită și există întotdeauna una dominantă, care de regulă împinge persoana la gesturi extreme, comportamente deviante și imposibilitatea relaționării cu cei din jur. Apă dulce este un roman misterios, încărcat de tradiții și misticism, ieșit din comun din toate punctele de vedere, de o realitate înfiorătoare. Tulburarea psihică este tratată la fel ca orice alt subiect, cu o sinceritate debordantă, până în străfundurile sale. Realitatea de azi a unei persoane cu tulburare disociativă de personalitate nu seamănă niciodată cu cea de mâine sau ce de ieri, tocmai de aceea este dificil de citit și înțeles, aproape imposibil de digerat eterna luptă a acestor oameni care trăiesc printre noi și se zbat încontinuu pentru o viață normală. Incursiunea autoarei în tenebrele bolii psihice scoate în evidență lucruri deja știute și acceptate fără existența unor motive întemeiate - bolnavii psihic sunt, în general, marginalizați, judecați și trimiși în locuri aproape inaccesibile, tocmai pentru a nu deranja presupusa normalitate a celorlalți. În interiorul lor se dă mereu câte o luptă, cele mai simple fapte sau gesturi fiind imposibil de realizat în prezența celorlalți. Pe lângă boală, se luptă cu stigmatizarea, cu prejudecățile, cu imposibilitatea de a comunica cu cei din jurul lor, cu tratamentele înfiorătoare care li se aplică (din păcate și în secolul XXI, acești pacienți sunt tratați cu o cruzime de nedescris). Tocmai de aceea acest roman este unul greu de digerat, seamănă cu o fiară care te răpește și te duce în lumea ei, unde nimic nu seamănă cu ceea ce cunoști. Cititorul este pus în lumea Adei, ca un martor tăcut, care asistă la toate întâmplările și dificultățile din viața ei, este prezent la fiecare manifestare a diferitelor personalități, conștient în tot acest timp că realitatea lui nu este aceeași cu cea în care trăiește Ada.
Cartea o găsiți aici. America. Țara tuturor posibilităților. Locul în care oricine (indiferent de sex, rasă, rădăcini, clasă socială) poate reuși să-și construiască viața la care alții doar visează. Un adevărat paradis al banilor și al puterii, la care oricine poate avea acces dacă e suficient de ambițios și determinat. O lume încântătoare care exercită o fascinație ciudată asupra multor oameni. Însă în spatele aparențelor, se află o Americă pătată de cruzimea umană, păcate, răutate și obstacole imposibil de depășit. Viața oamenilor obișnuiți e grea și lipsită de șanse reale, plină de încurcături și situații desprinse din filmele horror. Viața reală e crudă și lipsită de menajamente în ceea ce-i privește pe cei fără speranță, fără bani și fără siguranța unui mâine. În asta constă de fapt ideea cărții - îndepărtarea tuturor urmelor de machiaj și poleială de pe fața Americii pe care ne-o imaginăm cu toții și, în general, despre minciunile cu care creștem și care ne duc mai departe până când realitatea ne lovește din plin. E o poveste dureroasă, amuzantă și înspăimântătoare despre umanitate, șanse și destin. Clubul Mars Room. Un club de striptease infect, în care femei nevoite să-și câștige existența dansează în poalele bărbaților, ademenindu-i și profitând din plin de situația lor materială. Închisoarea pentru femei Stanville. Un loc dur și plin de pericole, în care nu ți-ai dori să ajungi nici măcar în vizită. Acțiunea se mută din club în închisoare și înapoi, pe măsură ce se desfășoară povestea lui Romy Hall. O tânără de douăzeci și nouă de ani, cu un trecut dureros și un viitor incert în față. Este pe cale să înceapă executarea a două sentințe consecutive pe viață în timp ce își amintește circumstanțele care au dus-o acolo. Foști iubiți, o mamă semi-absentă, nenumărați bărbați pe care i-a cunoscut în club și, la final, cel care a împins-o la gestul necugetat care i-a adus condamnarea. Asistăm la realitatea unui om obișnuit cu ghinioanele, pentru care viața nu a fost niciodată plină de speranță. Într-una dintre cele mai puternice țări din lume, există mulți oameni asemenea lui Romy Hall, care își duc existența de la o zi la alta, așteptând o minune care s-ar putea să nu mai vină niciodată. Romanul scoate în evidență atât naivitatea rasei umane de a se ascunde în spatele prejudecăților, cât și obișnuința de a judeca după aparențe. E o carte dură, limbajul e lipsit de menajamente și înflorituri, realitatea te lovește din plin pe măsură ce dai paginile. Nu ai cum să scapi. Lumea unor oameni e chiar așa cum e descrisă în carte. Realitatea unora nu se potrivește deloc cu lumea în care credem că trăim.
Suntem de cele mai multe ori singuri atunci când ne confruntăm cu probleme. Oamenii fug de încurcături, de situații nemaiîntâlnite și ghinioane repetate. Ne place să trăim în spatele aparențelor. E mai comod așa, e mai bine pentru noi și pentru familia noastră. E simplu să închizi ochii și să mergi mai departe. E mai ușor să-ți întorci privirea de la ceea ce nu înțelegi în loc să încerci să repari. Dăm vina pe societate și pe cei care dețin o putere mai mare decât noi. De fapt, noi suntem societatea. Noi construim societatea și ceea ce se întâmplă în interiorul ei. Noi trebuie să ne schimbăm pentru ca lucrurile din jur să se schimbe. Romanul lui Rachel Kushner e o satiră la adresa aparențelor și a urâțeniei din spatele perfecțiunii. Un stat aparent indestructibil, care are grijă de toți cetățenii săi, nu duce lipsă de empatie sau de soluții la problemele ce ar putea să apară. În realitate, un stat în care omul simplu sau cel care a emigrat cu gândul la o viață diferită, va fi tratat fără empatie sau înțelegere și cu care se va jongla de la o instituție la alta fără prea multe remușcări. Să nu credeți cumva că suntem singura țară care se luptă cu probleme mari în ceea ce privește corupția, sistemul medical sau ajutorarea celor vulnerabili. De ce? Pentru că în fiecare țară trăiesc oameni. Oamenii trebuie să se schimbe. Ei vor reuși să facă o diferență cu adevărat. O scurtă paranteză care are mare legătură cu subiectul acestui roman : serialul Grey's Anatomy e o dramă medicală extrem de populară, chiar și acum când urmărim sezonul 16. Dacă în trecut povestea s-a bazat exclusiv pe viața privată a personalului medical (povești de dragoste, certuri, copii, căsătorii, divorțuri, dispariții etc.), de câteva sezoane încoace, regizoarea Shonda Rhimes a început să scoată în evidență din ce în ce mai mult problemele sistemului medical american. Printr-un joc inteligent de cuvinte și prestația actorilor, am asistat la multe situații în care cel mai performant sistem medical din lume a fost incapabil să ajute oamenii. De la probleme legate de asigurările medicale ale imigranților, situații în care oamenii nu își permiteau să plătească operațiile de care aveau nevoie și fraude ale personalului medical disperat să-și ajute pacienții - am asistat la toate, inclusiv la concluzia tristă că sistemul este creat pentru a face bani, nu neapărat ca să-i ajute pe cei bolnavi. Cartea o găsiți aici. "Nimeni nu este cu totul lumină sau cu totul întuneric, iar cei mai mulți suntem amândouă simultan. Bunicul meu nu a făcut excepție." William Beecher Scoville - unul dintre cele mai cunoscute figuri ale neurochirurgiei , medic și om de știință, a contribuit enorm la adunarea informațiilor pe care le cunoaștem astăzi despre creierul uman. A fost totodată unul dintre cei mai mari susținători ai lobotomiei în timpuri în care neurologia, neurochirurgia și psihologia abia începeau să se dezvolte. A fost mereu cu un pas înaintea vremurile sale, dorind mereu să afle mai mult, să exploreze și să cerceteze domeniul în care activa, creierul uman fiind un mister fascinant, mustind de secrete. Scoville a devenit cunoscut în istorie nu neapărat pentru progresele pe care le-a făcut în neurochirurgie sau pentru curiozitatea de care a dat dovadă, ci pentru lobotomia efectuată asupra lui H.M., cel mai celebru pacient amnezic și cel mai investigat om din istoria medicinii. Pornind într-o călătorie fascinantă înapoi în timp, autorul cercetează atât istoria bunicului său, celebrul neurochirug, dar și a cercetărilor și experimentelor efectuate pe subiecți umani care au dezvoltat neurochirurgia până la forma pe care o cunoaștem astăzi. Povestea lui H. M. se împletește cu cea a lui Scoville și a mulți altor medici care au încercat să-și depășească condiția, în timp ce autorul se întreabă cât dacă unele acțiuni au fost absolut necesare, cât la sută a fost cruzime , cât la sută a fost progres și cum au fost posibile anumite experimente care în ziua de astăzi ar fi considerate de-a dreptul barbare. "Cei defecți îi luminează pe cei care nu sunt defecți."
Medicina e un domeniu care a evoluat constant de-a lungul secolelor, datorită unor oameni care sunt considerați fie pionieri ai domeniului, fie personalități conduse de o ambiție excesivă. Scoville nu a făcut excepție de la regulă, unii considerându-i astăzi acțiunile de-a dreptul crude și fără sens. În secolele XVIII-XIX progresul în medicină însemna de cele mai multe ori un drum necălcat de altcineva până atunci, acțiuni aproape haotice și descoperiri făcute la întâmplare. Pacienții cu epilepsie reprezentau o adevărată provocare și chiar dacă astăzi ni se pare absolut firesc ca fiind o afecțiune a creierului, cauzele bolii au fost puse pe seama altor organe, a situațiilor familiare sau pur și simplu se considera o afecțiune fără leac. Pacienții erau internați de obicei în aziluri sau case de nebuni, deoarece multe dintre familiile acestora nu știau să aibă grijă de ei sau să gestioneze cu succes situațiile în care aceștia erau scăpați de sub control. În așa-numitele aziluri, pacienții erau supuși la tratamente groaznice (electrocutați, scufundați în căzi cu apă cu gheață sau încălziți până la o temperatură de 41 de grade), psihiatrii considerând că acestea erau singurele soluții prin care simptomele lor se puteau ameliora sau dispărea complet. Singurul rezultat al acestor terapii era amorțirea totală a bolnavilor, care de mult ori nu mai erau capabili nici să vorbească, nici să se miște timp de zile sau săptămâni. Familiile nu știau de cruzimea acestor proceduri și chiar dacă li se explica, nu erau capabili de a discerne între bine și rău, dat fiind că la acea vreme se știa prea puțin despre afecțiunile creierului. Experimentele care se făceau la vremea respectivă proveneau dintr-o curiozitate excesivă a specialiștilor și o dorință profundă de a avansa în carieră, descoperind soluții la probleme aparent imposibil de rezolvat. Chiar și atunci subiectul cobailor umani era unul controversat, în cercurile restrânse ale neurochirurgilor dezbătându-se această temă vreme îndelungată. Toate lucrurile pe care le știm astăzi despre creier s-au aflat cu prețul vieților omenești pierdute, cu chinurile multor pacienți care nu au știut ce li se întâmplă, lăsându-se pe mâna celor cu autoritate și inteligență. Autorul dezbate acest progres în special din punct de vedere moral, concluzia rămâne la latitudinea fiecărui cititor, în funție de empatia și înțelegerea de care e capabil. Personal, am citit cu greu unele părți, în care se descrie cu lux de amănunte cum a a ajuns medicina să avanseze și consider că le datorăm enorm acestor oameni care au avut încredere în medici, chiar dacă rezultatele au fost devastatoare pentru ei și familiile lor. Povestea dintre Scoville și H. M. are o singură disfuncționalitate din punctul de vedere al autorului, deoarece H. M. nu reprezenta un caz clasic al epilepsiei, istoria lui fiind mult mai stufoasă. În urma unui accident cu o bicicletă, acesta a căzut și s-a lovit la cap, dar s-a ridicat câteva minute mai târziu și și-a continuat viața ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Timp de câțiva ani, accidentul nu a avut urmări, dar apoi au început să apară crizele și ele s-au întețit în timp, motiv pentru care H. M. nu era capabil să rămână prea mult timp la un loc de muncă, să se concentreze cum o făcea înainte și începea să uite tot mai des anumite detalii sau situații. Lobotomia efectuată de Scoville a fost surprinzătoare pentru cazul lui H. M., dar era de fapt singura soluție la o viață normală. Încercase toate metodele, medicația și terapiile disponibile la acel moment, dar viața i se înrăutățea tot mai mult, Operația l-a transformat într-un om fără amintiri, incapabil să discearnă întâmplările din jurul său sau persoanele cu care avusese contact, amnezia fiind un efect îndelung studiat la pacienții care suferiseră lobotomii. Și astfel, dintr-o greșeală, dr. Scoville și-a dat seama că hipocampul (pe care i-l extirpase lui H. M.) are un rol crucial în formarea și gestionarea amintirilor. Cercetând istoria lui H. M., dar și a bunicului său, autorul află date fascinante despre viața acestora, dar și detalii pe care nu le-a bănuit niciodată, detalii dureroase despre istoria familiei sale. H. M. a trăit destul de mult, însă calitatea vieții sale nu a fost una îmbunătățită nici după operație. Spre sfârșitul vieții s-a confruntat cu o mulțime de probleme de sănătate, cauzate de toate medicamentele pe care era nevoit să le ia, iar contribuția sa la deslușirea misterelor creierului uman a fost umbrită de scandalul iscat după moartea sa între medicul care i-a preluat creierul și psihologul care l-a studiat timp de aproape cinci decenii. Cercetările făcute în urma morții sale, toate datele și concluziile la care specialiștii au ajuns în urma studierii acestuia sunt disponibile și astăzi pentru toată lumea care dorește să le vadă. Acest lucru a fost posibil datorită unui om care a fost de acord cu orice pe tot parcursul vieții sale, dar pe care cei care l-au cercetat nu l-au prețuit îndeajuns, încercând să profite cât mai mult de pe urma lui. Însă viața lui a fost una destul de însemnată, moștenirea pe care a lăsat-o lumii întregi și viitorilor medici care vor beneficia de pe urma creierului său vorbind de la sine și spunându-ne tot ceea ce contează. Cartea o găsiți aici. Creierul uman rămâne în continuare unul dintre cele mai mari mistere , asupra căruia se efectuează nenumărate studii și se emit fel și fel de supoziții. Știm doar o mică parte din misterele lui, cum funcționează și cum se adaptează constant pentru ca totul să funcționeze în limite normale. Ceea ce nu știm cântărește mult mai mult și probabil că va rămâne un mister permanent, o provocare pentru cercetători, medici și oameni de știință. Iar cele mai interesante descoperiri despre creierul uman sunt cele legate de devierile lui, de modul în care oamenii cu anumite boli sau care suferă de maladii rare reușesc să se adapteze lumii exterioare. Extraordinarele povești relatate de Helen Thomson în această carte au fost culese datorită unui celebru neurochirurg, dar și scriitor - Oliver Sacks - care a vorbit în nenumărate rânduri despre bolile creierului, reușind să îmbine perfect ficțiunea cu studiile sale medicale. Autor al celebrelor romane Omul care își confunda soția cu o pălărie, Văzând glasuri, Un picior de sprijin etc. Sacks a reușit să aducă un pic de lumină asupra creierului uman, în mare parte datorită muncii sale, dar și a talentului extraordinar de a explica știința prin intermediul ficțiunii. De neconceput conține nenumărate referințe la cărțile sale, fiind cumva un reper bine stabilit al poveștii și o sursă de inspirație pentru toți cei care se încumetă să scrie despre misterele creierului. De neconceput adună laolaltă nouă creiere îndelung studiate, cărora niciun neurolog, psiholog sau psihoterapeut nu au reușit să le dezlege misterul - bărbatul care nu uită nimic, femeia care nu își recunoaște propriile amintiri, femeia care se pierde în propria casă, bărbatul care se transformă în tigru, ziaristul care vede culori care nu există în viața reală etc. Oameni-mister cu creiere la fel de complicate, care trăiesc în lumi la care ceilalți nu au acces și probabil nu vor avea niciodată. Creierul uman are nenumărate mecanisme prin care supraviețuiește atât traumelor, cât și accidentelor minore din viața de zi cu zi. E incredibil cum un singur organ poate să susțină un corp, să îl îndrume, să îi semnalizeze pericolele și să-i dea ordine în fiecare secundă a fiecărei zile. Dar creierul, oricât de inteligent ar fi, poate fi păcălit prin diverse metode, cuvinte sau tehnici. Funcționează perfect, menținând un echilibru fragil, care poate fi totuși distorsionat de diverse evenimente. Există clipe sau momente care marchează pentru totdeauna felul în care funcționează creierul uman, aducând după sine nenumărate mecanisme de supraviețuire și apărare. Creierul se schimbă constant de-a lungul vieții, această readaptare constantă la factorii interni și externi fiind misterul cel mai studiat de către oamenii de știință.
Ce transmite această carte despre specia noastră? Faptul că suntem capabili să suportăm mult mai mult decât am crede, dar și crudul adevăr al fragilității noastre ca ființe. Creierele noastre sunt bizare, reacționează de cele mai multe ori în moduri neașteptate și pot fi influențate de diverși factori. Depindem de ele într-o mare măsură, dar și de substanțele pe baza căruia funcționează și care (s-a descoperit destul de recent) explică anumite comportamente umane sau tipare des întâlnite. O lectură extrem de interesantă, obligatorie pentru fanii lui Oliver Sacks, dar și pentru cei pasionați de misterele corpului uman. Cartea o găsiți aici. Sunt povești despre oameni care își doresc să trăiască pentru totdeauna. Aceasta nu e una dintre ele. Cum ar fi să te oprești din crescut la vârsta de unsprezece ani și să trăiești timp de câteva secole (multe secole) fără ca nimeni să bănuiască nimic? Pentru Alve (sau Alfie, cum îi place lui să-i spunem), un puști de 1000 și ceva de ani, viața a însemnat să ia parte la evenimente importante din istoria omenirii, să întâlnească personaje interesante (spre exemplu, Charles Dickens) și să îi vadă pe toți oamenii dragi lui îmbătrânind și pierzându-se în neant. Totodată, viața lui Alfie a fost mai mult o luptă pentru supraviețuire, o eternă nesiguranță și o precauție exagerată în fața oamenilor, căci aceștia ar putea deveni bănuitori și bârfele circulă foarte repede în lumea asta. Momentul în care își pierde mama e unul decisiv pentru Alfie, căci este hotărât să inverseze magia care i-a permis să trăiască atât de mult timp și să ducă o viață normală, la fel ca toți ceilalți - să crească în același timp cu prietenii lui, să cunoască pe cineva special, să își întemeieze o familie, să aibă copii și nepoți. Ce înseamnă o viață fără cei pe care-i iubim? Absolut nimic, după părerea lui Alfie. Înțelepciunea pe care a acumulat-o de-a lungul secolelor, uneori fără să vrea, îi luminează mintea în moduri nebănuite, arătându-i lucrurile care contează cu adevărat în viața unui om. Iar să privești tot ceea ce iubești cum moare încetul cu încetul nu e o viață care merită trăită. Deși am crezut că e o carte dedicată exclusiv copiilor, Băiețelul de 1000 de ani este o poveste perfectă pentru adulți, un roman amuzant și plin de momente emoționante, care aduce în prim-plan tema nemuririi. Mi-a adus aminte de cartea lui Matt Haig, Cum să oprești timpul - trăirile și luptele personajelor principale fiind destul de asemănătoare, în prezentul roman însă fiind vorba despre un copil ajuns la înțelepciunea unui adult, care caută leacul împotriva nemuririi. Oricât de încântătoare ar părea ideea de a trăi veșnic, moartea are rolul de a ne aduce cu picioarele pe pământ și a ne întoarce privirea spre ființele care ne întregesc existența. Fără ele, o viață veșnică ar fi doar un șir de experiențe repetate la nesfârșit. Această provocare de a fi ca toți ceilalți îl determină pe Alfie să caute un leac pentru problema lui - pentru el prieteniile s-au terminat mereu prost, oamenii au devenit bănuitori după un anumit timp văzând că nu se schimbă absolut deloc și au spus-o și altor oameni, răspândind zvonurile despre ciudățenia lui. Relațiile cu oamenii au sfârșit mereu într-un fel sau altul, căci oamenii se vor comporta la un moment dat așa cum le e menit să se comporte, blamând tot ceea ce iese din tiparele normalului.
Povestea e cu adevărat înduioșătoare, plină de peripeții și experiențe autentice, văzute prin ochii unui băiat de 1000 de ani, dar trăite cu sufletul pur al unui copil. O viață veșnică nu este lipsită de provocări după cum ne putem da seama din povestea lui Alfie, dar nu va oferi niciodată aceleași satisfacții ca una menită pieirii încă de la început, dar cu toate acestea plină de necunoscute. Cartea o găsiți aici. |
Arhivă
December 2023
|