Pornind de la ideea că bărbații sunt (aproape) la fel de discriminați ca și femeile și că așteptările suprarealiste ale acestui secol se extind asupra ambelor sexe, Evoluția bărbatului face un scurt rezumat al calităților pe care ar trebui să le aibă un bărbat, cum ar trebui să se comporte în funcție de așteptările celor din jurul său și cum să modeleze lumea din jurul lui după personalitatea sa. De la femei se așteaptă să dea randament maxim atât la locul de muncă, cât și în treburile casei și creșterea copiilor. De la bărbați, în schimb, se așteaptă să fie puternici, pregătiți pentru orice situație, capabili să își întrețină familia din punct de vedere financiar și moral. Din fericire, nu suntem toți la fel, astfel că din ce în ce mai mulți oameni au curajul să vorbească despre aceste aspecte ale societății, despre metodele tradiționale și (uneori) învechite de a ne forma o familie, a ne crește copiii și a funcționa perfect și în societate. Lumea s-a schimbat mult, iar oamenilor nu le este frică să spună lucrurilor pe nume. Pe alocuri amuzantă, pe alocuri puțin exagerată, cartea oferă nenumărate exemple din filme, cărți sau viață reală în care bărbatul este definit așa cum știm cu toții - puternic, capabil de orice, un adevărat războinic fără armură. Însă autorul pune o întrebare pertinentă - unde își găsesc locul în acest peisaj cei sensibili, cei cu o orientare sexuală diferită, cei instabili, cei non-tradiționali? Evident că nu putem judeca oamenii în funcție de sex sau de categoria din care ar trebui să facă parte. Și bărbații au parte de discriminări, violență sau abuz sexual, doar că nu se vorbește la fel de mult despre asta. Imaginea bărbatului în societate e una mult cosmetizată și îmbrăcată în aparențe.
Discuția pe care această carte o propune e una extrem de amplă și nu, nu e o competiție între sexe - care e cel mai discriminat și de ce. Am spus că unele părți mi se par exagerate pentru că la un moment dat aveam impresia că autorul încearcă să găsească o justificare pentru toate categoriile de bărbați care nu îndeplinesc nivelul așteptat de masculinitate. Presiunea pe care societatea o pune este la fel de mare pentru ambele sexe, iar singurul răspuns plauzibil e acceptarea diversității. Nu suntem la fel, nu gândim și nu simțim la fel - din fericire. E dificil să ne lăsăm conduși de propriile sentimente și să alegem să facem lucrurile altfel într-o lume care ne spune constant cum ar trebui să arate fiecare aspect al vieții noastre. E nevoie de multă acceptare și dragoste de sine pentru a putea face față prejudecăților, privirilor tăioase și animozitatea celor din jur. Dar uneori e singura soluție pentru o viață normală și normalitatea nu arată niciodată la fel pentru două persoane. Cartea o găsiți aici.
0 Comments
Se vorbește din ce în ce mai mult despre influențele copilăriei asupra vieții de adult și cum ne afectează ceea ce am trăit când eram mici deciziile și relațiile pe care le construim cu cei din jur. În copilărie, suntem ghidați oarecum constant de către părinții noștri, tindem să facem ceea ce fac și ei, să îi imităm în fapte și vorbe, iar lucrurile acestea creează niște programe în mintea noastră, asemenea celor care rulează pe computer, care ne influențează în viața de adult și ne coordonează pașii, nelăsând prea mult loc pentru libertate, nonconformism sau spontaneitate. Sau dimpotrivă, aceste programe ajung să ne conducă cu totul, să ne manipuleze fiecare pas și să nu fim în stare să ne dăm seama de existența lor sau consecințele pe care le au asupra vieții noastre. De cele mai multe ori tindem să dăm vina pe cei din jur, iar la o analiză mai atentă să ne descoperim așa cum nu credeam că vom fi în stare și să înțelegem unde își au originea toate comportamentele distructive, deciziile proaste și atracția oamenilor care ne fac rău cu voia noastră. În cartea de față, Oliver James explorează pe îndelete toate evenimentele din copilărie care ne influențează de-a lungul vieții, toate tipurile de comportamente pe care le preluăm de la părinții noștri și le dăm mai departe inconștient și copiilor noștri, cum le putem conștientiza pentru a le corecta pe parcursul timpului și cum ne putem vindeca de aceste episoade cu rădăcini adânci. Evident, sunt analizate și copilăriile marcate de traume reale asemenea abuzului sexual sau fizic, depedențele de orice fel ale părinților (alcool, droguri) sau anturajele dubioase. Nu toți copiii cresc așa, dar exemplele de mai sus reprezintă motivele pentru care există atât de mulți adulți care suferă de depresie sau tulburări de comportament. Este o carte de psihologie foarte atent documentată, plină de detalii și nu neapărat medicale, ci exemple din viața de zi cu zi de dialoguri, comportamente și soluții pentru acestea ; pe lângă teorie, sunt prezentate cazuri reale și se observă comportamentul unui om într-o anumită situație, ce l-a împins să reacționeze în modul în care a făcut-o și ce se ascunde de fapt în spatele deciziei de a se comporta într-un anumit fel. Ceea ce mi s-a părut extrem de interesant a fost faptul că mecanismele de apărare ale creierului uman împotriva situațiilor stresante sunt aproape infinite și extrem de fascinante, iar ele reapar chiar și la maturitate, atunci când creierul recunoaște o situație cu care s-a mai confruntat în nenumărate rânduri și secretă aceleași substanțe chimice pentru a se proteja cât mai mult. Practic, toate traumele rămân undeva în străfundurile minții, acoperite de alte și alte experiențe și dor la fel de tare de fiecare dată când persoana încearcă să le depășească și le retrăiește cu aceeași intensitate. De cele mai multe ori, dorința de a depăși anumite situații pălește în fața fricii de a simți aceeași durere pe care o vrem uitată.
Alain de Botton spunea despre această carte că ar putea face mai mult bine decât orice inițiativă civică sau guvernamentală, dacă ar fi citită de toți părinții și viitorii părinți. E o carte pe care nu o poți citi asemenea unui roman, ea trezește în tine multe amintiri, pe măsură ce citești începi să conștientizezi de ce faci unele lucruri, de ce iei decizii care te duc mereu în direcții în care nu vrei să mergi și începi să identifici anumite situații din carte cu propria copilărie și propria relație cu părinții. E foarte interesant de citit și cred că psihologia minții și caracterului uman capătă tot mai mult teren în topul lecturilor preferate de cititori - ne permite să ne descoperim altfel, să îi descoperim și pe ceilalți din alte perspective și să fim mult mai atenți la cum interacționăm cu oamenii și cât de multă importanță le acordăm. Cartea o găsiți aici. Nominalizată la Orange Prize for Fiction și premiată cu Commonwealth Writer's Prize în 2011, Fericire este povestea a doi oameni de știință, în aparență asemănători, dar în esență destul de diferiți, care se întâlnesc întâmplător și ajung să dialogheze despre orice - dragoste, traumă, copii, durere, salvare, speranță - explorându-se unul pe celălalt pe îndelete, în timp ce trecutul le dă târcoale și se infiltrează tot mai mult în prezent. Atilla, un psihiatru specializat în trauma de război și Jean, biolog care cercetează comportamentul vulipilor urbane - amândoi cu un important bagaj emoțional, prin prisma căruia își spun părerea despre subiecte legate de știință, religie, societate. Relația dintre ei nu este una precipitată, autoarea le dă timp să se prezinte, cu tot cu trimiterile la trecutul lor, cu toți demonii pe care îi poartă pe umeri ; legătura lor se consolidează în raport cu alți oameni care apar în poveste, fiecare dintre ei ilustrând o fațetă a caracterului uman. Afăm multe detalii legate de cei doi prin prisma întâmplărilor din jur și a modului în care fiecare dintre ei reacționează. "Dacă era sinceră, Jean prefera singurătatea, singurătatea în pustietate. Pe câmp, îi plăcea să se trezească noaptea în calmul întunecat. În zgomotul alb al orașului, liniștea aceea îi lipsea. Dar în marele oraș era ușor să fii singur, mai ușor decât într-un orășel unde toată lumea se știa cu toată lumea. Lui Jean îi plăcea propria companie. Uneori, chiar credea că, dacă nu ar fi fost sexul, ar fi fost fericită să rămână fată bătrână."
"Dar ce nu știm este dacă absența unor evenimente negative în viață creează condițiile ideale pentru dezvoltarea umană. Doar presupunem că așa este. Iar dacă, din întâmplare, are loc o vătămare într-o viață trăită în spatele unui gărduleț alb, trebuie să găsim ceva, orice, comportamentul unui părinte, moartea unui animal de companie, pe care să-l numim incident declanșator. Spuneți că, dacă există un incident, trebuie să existe și o vătămare. La fel, dacă există vătămare, trebuie să existe și un incident. Amândouă sunt erori de logică. Și ce este viața fără incidente? E măcar posibilă o astfel de viață? A luat o gură de apă. -Cum devenim oameni, dacă nu confruntându-ne cu greutăți?" Fericire e un roman atipic, cu o acțiune flamboaiantă, plină de detalii ale locurilor în care se desfășoară acțiunea, detalii din trecutul personajelor și legate de locurile pe care ajung să le exploreze împreună ; nu e o poveste simpatică de dragoste, pe care să o citești zâmbind și să treci peste ea, îngropând-o sub alte romane de dragoste pe care de-abia le mai ții minte. Fericire explorează tocmai această căutare eternă, iar ea se întâmplă nu în pofida bagajului emoțional al personajelor, ci tocmai datorită lui. Fragmentul de mai sus se termină cu o întrebare excelentă și cred că nu există alt răspuns decât acela că greutățile și încercările dure ne fac OAMENI. Toate experiențele pe care le trăim, conștient sau nu, ne ajută să creștem și ne deschid ochii spre ceea ce contează cu adevărat. Iar povestea de dragoste nu e nici ea una obișnuită, ci una supusă greșelilor și întorsăturilor de situație, consumată între doi oameni capabili să-și asume faptele. Doi oameni în curs de vindecare, care încă se reîntorc în trecut pentru a-și revedea cele mai tulburătoare momente, dar știu să trăiască în prezent. Vă recomand Fericire dacă vă surâde ideea de a ieși puțin din tiparele clasice ale poveștilor de dragoste, de a citi ceva atipic, o lectură destul de matură și nu neapărat scrisă pentru toată lumea. Eu sunt o cititoare destul de fidelă stilurilor literare și subiectelor pe care prefer să le regăsesc în cărți, dar din când în când accept ideea diversității, deoarece are tendința de a-mi deschide ochii și de a-mi îndrepta atenția și spre alt gen de lecturi, spre alte experiențe care merită cunoscute și date mai departe. Cartea o găsiți aici. "Cel care are un De Ce pentru care să trăiască, va suporta orice Cum." (Nietzsche) Am terminat de citit, nu demult, una dintre cele mai tulburătoare cărți pe care mi-a fost dat să le țin în mână. Tatuatorul de la Auschwitz. O poveste inspirată de fapte reale, despre viața prizonierilor din lagărele de la Auschwitz-Birkenau din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Povestea e cutremurătoare, un adevărat carusel de emoții pentru orice cititor. Tocmai de aceea mi-am dorit mult să citesc și cartea lui Victor Frankl, considerată una dintre lecturile de căpătâi ale acestui secol. Autorul a fost profesor de neurologie și psihiatrie la University of Vienna Medical School și a fost închis în lagărul de la Auschwitz timp de trei ani. Trei ani în care a observat toate metodele de a face față unei situații inimaginabile, toată speranța, drama și disperarea de care era înconjurat. Există nenumărate mecanisme prin care creierul uman poate să facă față la situații peste care omul consideră că nu poate trece și tocmai aceste mecanisme trebuie urmărite pe parcursul lecturii. Pentru autor moartea oamenilor de acolo nu reprezintă un mister. Misterul adevărat este supraviețuirea celor care au ieșit de acolo și cum au fost capabili să își reconstruiască viața după ce au suportat orori de neimaginat. "În viața oricărui prizonier eliberat vine o zi în care privește retrospectiv la tot ce i s-a întâmplat și nu înțelege cum a putut îndura totul. După ziua eliberării, când totul pare un vis frumos, în viața prizonierului vine și ziua în care experiența din lagăr îi pare doar un coșmar.
Dar experiența supremă, pentru orice supraviețuitor, este sentimentul minunat că, după tot ce a suferit, nu se mai teme de nimic - în afara Dumnezeului său." Dacă în Tatuatorul de la Auschwitz tocmai speranța de care dădea dovadă personajul principal erau greu de suportat, Frankl afirmă că speranța a fost cheia supraviețuirii multor prizonieri, În ciuda mâncării puține, a bătăilor repetate, a muncilor grele și a torturii zilnice, unii dintre prizonieri au rezistat, împinși de gândurile îndreptate spre cei dragi, de speranța că viața va fi din nou obișnuită și plină de rutinile bine cunoscute. Cred că oricâte pagini s-ar citi pe marginea acestui subiect, nu vom înțelege niciodată impactul pe care lagărele naziste l-au avut asupra prizonierilor, motivele germanilor de a orchestra asemenea orori sau mecanismele prin care supraviețuitorii au reușit să reziste, zi după zi și să trăiască pentru a povesti apoi lumii întregi. Acest genocid asupra evreilor rămâne unul dintre cele mai sângeroase momente ale istoriei omenirii și oricâte cărți s-ar scrie despre el nu vor putea reda cu adevărat ceea ce s-a întâmplat acolo. Cuvintele sunt pur și simplu de prisos, pentru că acest episod sumbru ne arată efectele puterii asupra speciei umane și cum se poate transforma o ființă cu rațiune superioară într-un monstru fără suflet. Recunosc că poveștile petrecute în acea perioadă nu vor fi niciodată genul meu preferat de lectură, dar e important ca ele să ajungă la cât mai mulți cititori. Nu vom mai putea schimba nimic, evident. Compasiunea noastră nu va vindeca rănile celor care au pierdut totul în acele locuri. Nici faptul că ne amintim de victime în fiecare an nu schimbă mare lucru. Dar e important să nu uităm asemenea momente, să apreciem oamenii din jur mai mult, să fim mai empatici și deschiși la nevoile celorlalți, chiar dacă nu îi înțelegem, chiar dacă ne par mult prea diferiți. Să comunicăm, căci lipsa de comunicare și schimbarea de opinii poate duce la războaie. Să fim mai atenți la tot ceea ce ne înconjoară. Vă recomand cartea lui Victor Frankl din rațiuni legate de caracterul uman, de înțelegerea profundă a minții și psihicului uman pe care autorul le posedă, dar și de compasiunea cu care își însoțește vorbele, de empatia și tăria de care dă dovadă pe tot parcursul experienței sale. Practic, minimalizează ceea ce a avut de îndurat pentru a descrie experiența celor din jurul lui, traumele și micile victorii prin care au trecut, observându-i fără să-i judece și înțelegând că tocmai diversitatea caracterelor umane poate explica de ce unii au supraviețuit și alții nu. Cartea o găsiți aici. Dan Rhodes reprezintă o noutate în universul meu literar. Povestirile lui, necunoscute cititorilor români până acum, aduc o notă revigorantă în domeniul prozei scurte, mult prea puțin exploatată până acum.
Ca majoritatea cărților de la editura Vellant, Antropologie și o sută de alte povestiri se încadrează în categoria cărților aparte, care mi-au arătat o altă față a literaturii și pe care le prețuiesc așa cum se cuvine. |
Arhivă
April 2024
|