"În toți acești ani m-am întrebat adesea care a fost de fapt natura stăpânirii pe care Vinca o exercita asupra mea, a vertijului fascinant și dureros pe care-l deschidea în mine. Și de fiecare dată am ajuns la drog. Chiar când ne petreceam timpul împreună, chiar când o aveam pe Vinca toată, numai pentru mine, senzația de lipsă își făcea simțită prezența. Au fost clipe magice : secvențe melodioase și armonioase care aveau perfecțiunea anumitor cântece pop. Dar această stare eterică nu dura niciodată prea mult. Chiar în clipa în care le trăiam, știam că grația acestor minute era asemenea unei bule de săpun. Mereu pe punctul de a exploda." ​ 

Un băiat altfel decât toți ceilalți, devenit acuma scriitor de succes, se întoarce în orașul natal pentru aniversarea de 50 de ani a liceului unde a studiat. Părinții lui au condus cândva acest liceu, plecând de la cârma lui în urma unui scandal. Toate clădirile care i-au servit drept fundal în adolescență au rămas la fel, exercitând același farmec asupra lui și aducându-i în memorie clipe minunate, dar și momente pe care le-ar vrea uitate pentru totdeauna. Dar nu nostalgia l-a împins să vină la această întâlnire, ci amenințarea dezvăluirii unui secret care îl apasă de douăzeci și cinci de ani și obsesia fără limite pentru fata pe care a iubit-o mai mult decât orice. Vinca Rockwell - rebelă, fascinantă, amețitoare, cu o dorință neostoită de a încălca regulile. Era greu să n-o iubești , să n-o urăști, să n-o invidiezi. Nu putea să treacă neobservată, stârnind în jurul ei tot felul de sentimente, dar niciodată indiferență. Dispariția ei a marcat un liceu întreg, dar în special pe Thomas, scriitorul reîntors să-și confrunte trecutul. 

Thomas ascunde un secret care-l macină de douăzeci și cinci ani, din noaptea dispariției Vincăi. Nu își dorește să se afle aici, presimțind furtuna care o să îi devasteze viața. Simte amenințarea tacită, dar decide să meargă mai departe și să investigheze mai în amănunt detaliile dispariției Vincăi. Curiozitatea lui va declanșa o avalanșă de secrete ; aparențele care planează asupra acestei povești se năruie rând pe rând, dezvăluind adevăratele fapte din trecut și amenințând nu doar viitorul lui Thomas, ci și cel al familiei sale. Deși pe parcursul evenimentelor îl încearcă multe sentimente, cel mai devastator e atunci când conștientizează că s-a pierdut pe sine în toți acești ani, dezvoltând o obsesie bolnavă pentru o persoană care nu a existat niciodată... 

"Este zadarnic să negăm complexitatea sentimentelor și a ființelor umane. Viețile noastre sunt multiple, adesea indescifrabile, subminate de aspirații contrare. Viețile noastre sunt fragile, deopotrivă prețioase și insignifiante, scăldate când în apele înghețate ale singurătății, când în șuvoiul călduț al unei fântâni din Jouvence. Dar, mai presus de toate, viețile noastre nu sunt niciodată și pe deplin sub control. Orice fleac le poate răsturna. O vorbă în șoaptă, o privire scânteietoare, un zâmbet care zăbovește pe buze ne pot înălța sau ne pot arunca în neant. În ciuda acestei incertitudini, nu avem altă alegere decât să acționăm ca și cum am stăpâni acest haos, sperând că inflexiunile inimilor noastre vor ști să își găsească locul în planurile secrete ale Providenței." 

Musso e un maestru desăvârșit al suspansului, prin urmare m-am pierdut destul de repede în cartea lui, fără să mai fiu capabilă s-o las din mână. Fata și noaptea mi s-a părut cel mai palpitant, dar și cel mai matur roman al său. Pornind de la vechile sale cărți, pe care le-am citit acum mult timp, în principiu povești de dragoste pline de piedici și complicații, stilul său s-a schimbat pe parcursul anilui, romanele sale putând fi incluse acum în categoria thriller. Evoluția de la romance la mister s-a petrecut destul de repede, căci Musso se pricepe extraordinar de bine să-și țină cititorii în priză. Actualul roman, traversat de o undă de nostalgie, vorbește despre una dintre cele mai frumoase perioade din viața unui om - anii de liceu. În cazul lui Thomas, fascinația acestei perioade rămâne o forță care îi coordonează viața mult timp, de care nu vrea să se debaraseze. În spatele acestei obsesii, se ascunde teama de a nu fi suficient de bun sau suficient de pregătit pentru a înfrunta viața reală. Îndrăgostit de o himeră și riscându-și viitorul de nenumărate ori din cauza acesteia. Thomas este personificarea fidelității toxice. Iar evoluția sentimentelor sale și a destinului fetei pe care o iubește sunt oarecum previzibile ; întotdeauna vine momentul în care o persoană pusă pe piedestal este dată brutal jos, adusă la rangul de om obișnuit, cu defecte, temeri, greșeli. Din poveste nu lipsesc nici profesorii care și-au pus amprenta asupra adolescenților indeciși în privința viitorului, cea mai bună prietenă îndrăgostită în secret de băiatul diferit de toți ceilalți și cel mai bun prieten, care își păstrează titulatura chiar și douăzeci și cinci de ani mai târziu. 
​
Cartea o găsiți aici. 

Slimani e una dintre cele mai cunoscute și apreciate scriitoare din Franța. A primit premiul Gouncourt pentru romanul Cântec lin (Pandora M, 2017), unul dintre cele mai prestigioase premii literare. S-a născut în Maroc și, citindu-i cărțile, e greu de crezut că are origini într-o cultură cunoscută pentru nenumăratele interdicții asupra femeilor. Sau poate tocmai această parte a moștenirii ei genetice o îndeamnă să scrie despre subiecte șocante și să le prezinte lumii ca pe teme normale, despre care e normal să vorbești. În grădina căpcăunului n-ar fi fost publicată niciodată în Maroc, nimeni n-ar fi îndrăznit să promoveze și să expună o asemenea carte, deși vorbește despre o afecțiune cu care psihiatrii se întâlnesc relativ des în cariera lor : nimfomania. 

Prin prisma personajului Adele, autoarea își familiarizează cititorii cu simptomele acestei boli, asemănătoare oricărei alte dependențe. Deși se simte dezgustată de ceea ce face, Adele continuă să-și hrănească pofta de sex, să-și înșele soțul prin camere ieftine de hotel și să-și abandoneze fiul cu te miri cine de fiecare dată când apare o ocazie favorabilă. Viața ei în aparență perfectă e putredă pe la colțuri și continuă să putrezească cu fiecare minciună, scuză inventată și aventură a lui Adele. Deși Richard, soțul ei, nu bănuiește nimic, vina o macină mereu, făcând-o aproape paranoică în încercarea de a-și acoperi toate urmele. Viața lor își continuă cursul până când Richard decide să se mute la țară, să își cumpere o casă și să trăiască o viață mai puțin stresantă și plină de obligații sociale. Presiunea din partea soțului și circumstanțele nefavorabile duc la aflarea adevărului , iar reacția lui Richard este cel puțin surprinzătoare. De aici înainte, asistăm la un chin interminabil pentru ambii soți. 

Deși avea toate premisele necesare pentru a fi o carte bună, nu m-a convins deloc stilul și derularea poveștii. La început e o poveste interesantă, care te intrigă și te răsucește pe toate părțile, însă insistența asupra nimfomaniei devine aproape scârboasă la un moment dat, iar după ce adevărul iese la iveală e din ce în ce mai greu să citești, căci personajele parcă și-au pierdut orice urmă de personalitate și voință. Din femeia curajoasă, dispusă să-și asume orice risc, Adele devine o femeie lipsită de viață, de păreri, de dorințe. Iar Richard, din omul care aparent le are pe toate și nu face mari eforturi ca să le păstreze, se transformă într-un bărbat nesigur pe el, gelos, obsedat și cu sufletul pustiit. Cei doi se distrug reciproc, refuzând să-și recunoască eșecul sau imposibilitatea de a menține lucrurile pe linia de plutire. 

Subiectul e unul controversat și urmărește degradarea unui cuplu aparent normal, dar execuția de pe la jumătatea romanului lasă mult de dorit. Slimani nu e o scriitoare ușor abordabilă, nu e genul de autor pe care să îl recomanzi oricui, fără rezerve ; curajul ei de a aborda subiecte mai mult sau mai puțin controversate trezesc interes tot atât de tare pe cât trezesc scepticism. După lectura acestei cărți, nu aș putea să spun dacă mai vreau să descopăr și alte romane scrise de Slimani, dacă voi mai fi curioasă în legătură cu evoluția ei și viitoarele apariții, dar consider că fiecare carte citită e o lecție, chiar dacă nu a fost pe gustul meu. Diversitatea e cea mai la îndemână soluție pentru a afla lucruri noi, a evolua în anumite direcții și cred că asta e motivul pentru care nu am abandonat-o atunci când a devenit greu de citit. 

Cartea o găsiți aici. 

Privind la stele e o pânză complet albă la început, care își dezvăluie nuanțele rând pe rând, continuând să surprindă la fiecare pas cu combinațiile de culori, asocierile și modul în care este pictată, reușind să devină semn de exclamare abia la final, când semnificațiile sale ies la iveală, totul capătă sens și culorile se împletesc într-un tablou fascinant al vieții și al morții. Polisner creionează cu măiestrie povestea unui adolescent care se luptă cu provocările pe care le implică o boală mentală, un adolescent pasionat de artă, de vizitele la muzee și picturile lui Van Gogh. Klee trăia până nu demult în New York, fiecare respirație îi vibra în ritmul orașului care nu doarme niciodată, iar viața sa se învârtea în jurul vizitelor săptămânale la MoMA, discuțiilor interminabile cu tatăl său și planurilor legate de viitor. 

Astăzi, se află pe un pat de spital, la limita dintre coșmar și realitate, încercând să-și aducă aminte ce l-a adus în starea asta și cine sunt toți oamenii care roiesc în jurul lui. Amintirile îi revin pe rând și totul se întunecă din nou - și-a pierdut identitatea, tatăl și orașul în care simțea că trăiește. Este înconjurat de străini, de oameni care nu îl înțeleg și nu îl acceptă. Și pentru ca totul să fie și mai dramatic, se află într-un centru de psihiatrie, dar nu își aduce aminte de ce se află acolo și de ce primește atâtea medicamente. Mintea lui este făcută praf, nu înțelege de ce dr. Alvarez se poartă cu mănuși în preajma lui și de ce nimeni nu îi spune ce s-a întâmplat. Își aduce vag aminte o lumină orbitoare, lama unui cuțit, mult sânge în jurul lui și oameni agitați care îl zgâlțâie încontinuu. 

Tot mai mulți autori își îndreaptă atenția către bolile mintale, reușind să aducă puțină lumină asupra acestui univers atât de blamat, de evitat și de neînțeles. Subiectul este destul de popular și în rândul cititorilor, în special adolescenți și cred că acest lucru se datorează faptului că trăim vremuri în care totul se poate schimba de la o clipă la alta, iar oamenii încep să înțeleagă mai multe despre ei înșiși și despre cei din jurul lor. Suntem îndemnați să acceptăm diversitatea în toate formele ei, dar această diversitate nu înseamnă doar să-i tolerăm pe cei diferiți de noi, ci să încercăm să-i ajutăm, să-i înțelegem. Bolile psihice încă reprezintă un subiect tabu, de care majoritatea oamenilor se feresc sau preferă să stea deoparte - poate din teamă, poate din comoditate, poate din prea puțină informare asupra subiectului. Cert e că aceste cărți au deschis o ușă spre o lume prea puțin tolerată și ne-au arătat că în spatele bolilor mintale se află oameni neînțeleși, incapabili să se adapteze în societate, incapabili să comunice cu cei din jurul lor. Oameni ale căror trăiri sunt mult prea reale pentru a fi descrise în cuvinte, care sunt diferiți de familiile lor și nu se pot adapta nici în mediul în care există, nici așteptărilor venite din partea celorlalți. 

Klee e un adolescent pasionat de artă într-o școală în care majoritatea băieților joacă fotbal și fluieră după majorete. Pentru el, să se adapteze ar însemna să aleagă între ceea ce vor ceilalți de la el și propriile vise. Iar acest lucru e incorect pentru oricine, nu doar pentru un adolescent aflat la început de drum, derutat și smuls brutal din mediul lui. Povestea lui Klee e una frumoasă, în ciuda experiențelor dureroase prin care trece și a drumului greu pe care îl are de parcurs pentru a-și aminti ce s-a întâmplat și a se redescoperi pe sine. E o relatare profundă și intimă a ceea ce înseamnă să te lupți cu o boală mintală, o detaliere dureroasă a luptelor zilnice și a drumului anevoios spre vindecare. Am fost destul de captivată de la început, intrigată de detaliile puține și scenele care aparent nu aveau nicio legătură și tot mai curioasă pe măsură ce citeam și puneam cap la cap piesele de puzzle. 

Cartea o găsiți aici. 

Seria Guido Brunetti a debutat în 1992 cu romanul Death at La Fenice și numără în prezent 27 de romane, urmând ca anul acesta să apară cel cu numărul 28, intitulat Unto Us a Son Is Given. În fiecare roman comisarul Guido Brunetti investighează un mister din fermecătoarea Veneție, explorând străzile, canalele, cafenelele, dar și oamenii acestui oraș. Veneția este un personaj de sine stătător, dragostea autoarei pentru acest colț al Italiei fiind evidentă, dar acest lucru nu o împiedică să-i critice punctele slabe - spre exemplu birocrația excesivă, discrepanța enormă dintre clasele sociale și vizibilitatea excesivă a diferențelor dintre oameni. Printre rânduri începe cu amuzamentul comisarului Brunetti în timp ce citește declarațiile a doi barcagii care avuseseră un conflict. Liniștea îi este întreruptă de sunetul strident al telefonului - biblioteca Merula, una dintre cele mai prestigioase din Veneția a fost jefuită, iar unele ediții rare au fost distruse, paginile rupte fiind împrăștiate prin bibliotecă. Investigația nu este atât de simplă pe cât credea Brunetti, iar pe lângă jaf mai are de căutat și un criminal - un teolog care și-a petrecut mulți ani citind la bibliotecă este asasinat, iar misterul se adâncește. Ancheta îl poartă pe comisar prin toată Veneția, autoarea dezvăluind cu lux de amănunte farmecul acestui oraș plutitor. Brunetti va fi pus în fața mai multor întrebări-capcană și își va schimba părerea despre ce anume decide vinovăția sau nevinovăția unui om. 

Cu toate că sunt din ce în ce mai pretențioasă atunci când vine vorba de thrillere, această aventură din inima Veneției m-a convins pe deplin. Poate datorită ironiei subtile a inspectorului Brunetti, a faptului că acțiunea este legată de cărți (cărți rare care nu ajung pe mâna oricui), dar mai ales a detaliilor din fermecătoarea Veneție, care conferă cărții un aer aparte, o doză de mister în plus și o frumusețe vizibilă în ciuda evenimentelor care stau la baza acțiunii. Într-un interviu din anul 2017, Donna Leon spunea despre Brunetti că a rămas același pe parcursul romanelor, și-a păstrat entuziasmul și bucuria de a trăi, care îl ajută să facă față investigațiilor. Autoarea declara că l-a creat asemănător unei persoane cu care ar avea ce discuta, cineva pe care l-ar plăcea suficient de mult pentru a-i permite să se afle în preajma ei. De-a lungul romanelor sale, Donna Leon a scos în evidență probleme cu care se confruntă lumea de ieri și cea de azi, interesul ei principal fiind grija pentru mediul înconjurător. În același interviu despre care spuneam mai sus, recunoaște că nu e interesată de politică și că a încetat să mai urmărească știrile de când Donald Trump a devenit președinte, dar este foarte preocupată de urmările acțiunilor politice asupra naturii, schimbărilor care se petrec și care ne afectează din ce în ce mai mult. Este conștientă și de problemele Veneției, un oraș pe care îl iubește și pe care îl vizitează cât de des îi permite timpul - inundațiile care o amenință sunt din ce în ce mai dese, iar experții spun că în aproximativ 80 de ani Veneția nu va mai exista, fiind complet acoperită de apă. 

Ce o motivează să scrie în continuare? Autoarea spune că nu crima în sine este interesantă, ci felul în care oamenii ajung să comită crime, motivele din spatele acestora și felul cum se schimbă caracterul uman în funcție de circumstanțe, întâlniri și persoane. 

​Cartea o găsiți aici. 

Sunt destul de selectivă atunci când vine vorba despre genul thriller, deoarece am citit multe cărți din această sferă și poveștile care reușesc să mă prindă în mreje sunt destul de puține. O să amintesc doar de Adevărul despre cazul Harry Quebert și de seria Cormoran Strike, pentru că le consider niște cărți excepționale, pline de suspans continuu, care au reușit să mă țină captivă preț de multe pagini și să mă îndepărteze de orice altă activitate înafara lecturii. O poveste încâlcită și plină de răsturnări de situație este și Străinul de acasă, povestea unui cuplu aparent banal, care duce o viață mai mult decât comodă și care nu iese în evidență cu mare lucru. 

Totul se schimbă într-o singură seară, când Tom ajunge acasă de la muncă și nu-și găsește soția nicăieri. O sună, dar telefonul ei se află în casă împreună cu geanta. Mașina ei nu se află pe alee și pare că a plecat în mare grabă. Nu există semne de violență sau intrare prin efracție, iar Tom începe să se îngrijoreze tot mai mult și sună la poliție. Două minute mai târziu, primește o vizită din partea poliției, care îl anunță că soția lui a fost implicată într-un accident de mșină, într-un cartier rău famat al orașului, în timp ce conducea bezmetic, neluând seama de culoarea roșie a semafoarelor sau de celelalte mașini din trafic. Ajuns la spital. Tom se confruntă cu o altă problemă : Karen nu-și aduce aminte de nimic din ceea ce s-a întâmplat, dar doctorul spune că e normal după trauma pe care a suferit-o. Însă întrebările încep să pună stăpânire pe creierul lui Tom : soția lui este un șofer prudent, care nu încalcă niciodată regulile de circulație. De ce conducea ca o nebună? De ce se afla în acel cartier, atât de departe de casa lor? De cine sau de ce anume fugea? Oare e posibil ca el să nu o cunoască cu adevărat pe cea cu care își împarte viața? 

Pe măsură ce secretele celor doi soți la iveală, acțiunea devine din ce în ce mai incitantă, iar relația dintre ei se schimbă de la o zi la alta. Acolo unde înainte era doar dragoste, încredere și pasiune, încep să-și facă loc minciunile, neîncrederea, suspiciunea și măștile încep să cadă rând pe rând. Fiecare începe să-l vadă pe celălalt așa cum e, fără artificii sau îmbunătățiri, un om în stare pură, supus greșelii și compromisului. Tocmai această (re)descoperire dintre cei doi face povestea incitantă și imposibil de lăsat din mână. Relația lor trece prin foc și sabie în decurs de câteva săptămâni, timp în care vor fi asaltați cu întrebări din toate părțile, vor face nenumărate drumuri la poliție sau vor fi vizitați de agenți în cele mai neașteptate momente. Aparent, nu mai e nimic de salvat din relația lor, dar surpriza vine după dezvăluirea tuturor secretelor și justificarea acestora. Chiar dacă s-au mințit și nu au știut cu adevărat cine sunt, Tom și Karen sunt doi oameni care se iubesc. Îndrăznesc să-i numesc adevărați temerari, după toate luptele pe care le duc și care îi modelează mai mult decât toate experiențele de până atunci. Decizia tacită de a rămâne împreună se întâmplă fără ca cei doi să conștientizeze prea mult și pornește nu doar din sentimentele pe care le simt unul față de celălalt, ci și dintr-o anumită naivitate. 

Străinul de acasă e un must-read nu pentru că m-a ținut în suspans pe tot parcursul acțiunii, ci pentru că m-a scuturat puțin și mi-a deschis ochii spre o înțelegere mai bună a psihologiei umane. Cartea spune un adevăr pe care ne este greu să-l acceptăm cu ușurință și anume că nu poți să cunoști pe cineva îndeajuns încât să nu te surprindă vreodată (chiar dacă e vorba despre partenerul de viață). Relațiile interumane se bazează de cele mai multe ori pe aparențe și nu pe sentimente solide, e o realitate a societății în care trăim și nu cred că se va schimba foarte curând. 

Cartea o găsiți aici. 

Am fost convinsă până în ultima clipă că am înțeles încrengăturile poveștii și că am ghicit devreme criminalul, dar nu a fost așa. Dicker e un maestru desăvârșit al suspansului și îl crește neîncetat, până în punctul în care cititorul e absorbit cu totul. Începutul romanului mi s-a părut o întoarcere în acțiunea din Adevărul despre cazul Harry Quebert , carte pe care o păstrez în suflet și acum și pe care o folosesc destul de des ca reper pentru calitatea viitoarelor lecturi. Aveam senzația unui deja-vu , dar am revenit repede în prezent. căci acțiunea se precipită rapid, apar nenumărate personaje cărora nu le-am întrezărit importanța decât mai târziu, iar apoi totul capătă o notă mai lentă, timp în care am fost asaltată de nenumărate teorii asupra misterului. Spre final, Dicker are nenumărate surprize pentru cititori - în drumul spre aflarea adevărului, sunt nenumărate capcane, în care cazi rând pe rând, fără să îți dai seama. Iar șocul finalului se estompează rapid și începe explicația întregului mister, în esență mult mai simplu decât părea pe parcursul romanului. Dispariția lui Stephanie Mailer e un carusel din care m-am dat jos cam descumpănită, tristă, dar și ușurată că s-a terminat și convinsă că am avut așteptări mult prea mari. 

Toată acțiunea se bazează pe o crimă petrecută în anul 1994, în timpul primei ediții a festivalului de teatru din Orphea. Este asasinat primarul orașului, împreună cu familia lui și un martor nevinovat al incidentului. Patru victime, un oraș aruncat în haos și panică, nenumărate întrebări legate de identitatea criminalului. După multe încercări și poticniri, criminalul este identificat. Douăzeci de ani mai târziu, o jurnalistă tânără sosește în Orphea, se angajează la ziarul local și începe să pună nenumărate întrebări despre ceea ce s-a întâmplat în 1994. Este convinsă că adevăratul criminal este încă în libertate, iar ancheta celor doi polițiști care s-au ocupat de caz, Jesse Rosenberg și Derek Scott, a fost una pripită și fără prea multe dovezi. Jurnalista, pe nume Stephanie Mailer, dispare la scurt timp după ce îl informează pe căpitanul Rosenberg despre bănuielile ei. Nimeni nu crede că e ceva suspect legat de dispariția sa, iar interesul tuturor e ca întâmplările din 1994 să rămână în tenebrele trecutului. De aici încolo nu mai pot să dezvălui multe elemente legate de desfășurarea acțiunii - acțiunea se intensifică, apar din ce în ce mai multe personaje, unele aparent fără nicio legătură cu Orphea sau cu crimele petrecute acolo. 

Cartea este scrisă din mai multe perspective, dar în principal cel care conduce toată povestea este Jesse Rosenberg. Din când în când, acțiunea este întreruptă de mărturii ale diverselor personaje și reîntoarceri în trecutul sumbru, care amenință să iasă la suprafață din nou. Pe măsură ce ies la iveală mai multe detalii legate de ancheta crimei din 1994, am început să am unele îndoieli - mi s-a părut prea puțin credibil ca doi polițiști să fie atât de orbiți de declarațiile primite și să nu ancheteze toate pistele crimelor ; este puțin plauzibil ca un oraș întreg să ascundă secrete peste secrete pentru a îngreuna o anchetă a poliției și să le dezvăluie douăzeci de ani mai târziu, când se simt încolțiți și îngrijorați că totul s-ar putea întâmpla din nou. Pe măsură ce acțiunea se complică din ce în ce mai mult, parcă fiecare locuitor al orașului Orphea are ceva de spus în legătură cu crimele, a văzut ceva sau a auzit ceva, dar s-a gândit, la vremea respectivă, că nu înseamnă mare lucru. Apar nenumărate teorii legate de posibilul criminal și întâmplări din sânul unui orășel în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Totul se lungește incredibil de mult, astfel că am intuit cine e criminalul cam de zece ori și tot de atâtea ori m-am răzgândit, pentru ca Dicker să mă surprindă cu adevărat la final. Această amânare a anchetei și nenumăratele obstacole care mai apar (ex. mărturii false) au scăzut puțin din credibilitatea poveștii, iar înlănțuirea de personaje se putea reduce la zece dintre ele, dar care să aibă un impact răsunător asupra acțiunii. Cu toate acestea, mi-a plăcut povestea Dakotei, chiar dacă e plină de clișee (dar ele funcționează) și a celor doi detectivi în vremurile bune, împreună cu iubitele lor, visând la o viață simplă. 

Recunosc, am avut așteptări exagerate de la cartea asta și m-am gândit că mă va ține cu sufletul la gură pe parcursul celor 680 de pagini, tocmai pentru că Adevărul despre cazul Harry Quebert și Cartea clanului din Baltimore au reușit acest lucru fără prea mare efort. Orice altă carte de Dicker ar mai apărea, aș avea aceleași așteptări fantastice de la ea, tocmai pentru că e unul dintre scriitorii mei preferați și are un talent incredibil. Dispariția lui Stephanie Mailer e o carte bună, care a reușit să mă îndepărteze de orice altă activitate timp de trei zile, iar lucrul acesta se întâmplă de prea puține ori. 

Cartea o găsiți aici. 

În fiecare roman al Lisei Genova o boală rară, devastatoare conduce toată acțiunea, schimbând destine și răsturnând prejudecăți. Altfel...și totuși Alice prezenta efectele tragice ale bolii Alzheimer asupra unei profesoare și a întregii ei familii. În Partitura suferinței avem un pianist celebru care suferă de SLA (scleroză laterală amiotrofică), boala pentru care întreaga planetă și-a turnat apă cu gheață în cap. Dar pe lângă simptomele și consecințele acestei boli, romanul este povestea a doi oameni care s-au chinuit o viață întreagă unul pe celălalt, nefiind în stare să-și recunoască limitele, dorințele, aspirațiile și pasiunile ; doi oameni care au luat decizii în detrimentul celuilalt, punând pe primul loc doar nevoile propriei persoane. Și de aici vine și frustrarea mea legată de această carte - mi-a plăcut mult, e sensibilă, puternică și necesară, dar mi-aș fi dorit să citesc mai mult despre relația din Richard și Karina decât enumerarea simptomelor devastatoare ale bolii; mi-ar fi plăcut ca relația lor să fie explorată mai adânc și mai intens, scoțând la iveală momente-cheie din viața lor, mult mai multe decât cele despre care aflăm cu chiu, cu vai, înghesuite între evoluția bolii și consecințele ei asupra familiei lor. Acesta a fost singurul neajuns al poveștii și, din câte îmi amintesc, Altfel...și totuși Alice a fost structurată în același fel, concentrată pe boală, dar scrisă într-un mod mai uman, care mi-a ajuns la suflet foarte repede. 

SLA afectează celulele nervoase care controlează mișcarea voluntară, ceea ce duce destul de rapid la paralizia totală a mușchilor. Boala evoluează destul de rapid, pacienții neavând mai mult de 2-5 ani de trăit de la aflarea diagnosticului. În roman, Richard trece destul de rapid de la un diagnostic crunt la o viață în care depinde de alții pentru nevoile fundamentale. Progresul bolii este rapid, iar deteriorarea corpului său o realitate pe care nu o poate controla. Toate scenariile care înainte îi păreau imposibile i se întâmplă rând pe rând, până când devine dependent de aparate care îi susțin funcțiile vitale. La aflarea diagnosticului, este complet singur, divorțat de Karina și purtând în el regretul relației tensionate pe care o avea cu unica fiică. Dar lucrurile nu rămân la fel pentru mult timp și progresia rapidă a bolii o obligă pe Karina să ia o decizie prin care speră să-și spele păcatele, revenind astfel la principiile impuse de credința catolică. Astfel, Richard se întoarce în fosta lui casă, casa lor, în care s-au iubit, s-au certat, s-au urât și s-au chinuit unul pe celălalt și detaliile acestei relații toxice încep să iasă la iveală. Fiecare dintre ei își amintește la început doar greșelile celuilalt și impactul acestora în viața lui, dar pe măsură ce boala le răpește tot mai mult timp, amândoi își dau seama cât de mult au greșit și cât de puțin au comunicat. Apariția fiicei lor, care este pusă pentru prima dată în fața diagnosticului crunt al tatălui său, întregește acest tablou de familie cărpit și reconstruit de nenumărate ori. 

Așa cum am spus și mai sus, această relație ar fi meritat explorată mai adânc. Principiile de bază le-am ghicit repede - ambii parteneri visează la o carieră care să îi poarte pe marile scene ale lumii, dar doar unul dintre ei are parte de împlinirea acestui vis. Karina e mult mai talentată, fără să facă mari eforturi, dar decide să își îndrepte atenția spre jazz, în timp ce Richard rămâne la clasici și astfel cariera lui ia din ce în ce mai mult avânt. Richard îi fură Karinei dreptul de a avansa, de a se bucura de o carieră așa cum și-o dorea, în timp ce Karina îi fură acestuia dreptul la o familie adevărată. Turneele prin întreaga lume nu fac decât să adâncească prăpastia dintre ei, iar cuvintele tot mai puține să îi arunce într-un ocean de deznădejde și minciuni. Finalitatea acestei relații, chiar și în contextul bolii, este decizia unor oameni maturizați de a se accepta unul pe celălalt, a recunoaște greșelile pe care le-au făcut unul față de altul și de a se iubi fără să țină cont de trecut. 

Lisa Genova nu scrie povești drăguțe despre dragostea cu fluturi în stomac, ci despre dragostea supusă unor încercări reale, despre familii cărora soarta și ADN-ul nu le rezervă prea multă speranță, dar sunt nevoite să reziste și să învețe din nou să funcționeze ÎMPREUNĂ. Cărțile ei o să vă smulgă multe lacrimi și oricât de mult mi-aș fi dorit ca ceea ce am citit să fie ficțiune, este destinul a mii de oameni reali, care luptă, deși își cunosc șansele și care ne amintesc încă o dată că sănătatea e cel mai de preț dar pe care îl avem. 

​Cartea o găsiți aici. 

De o delicatețe și o sensibilitate aparte, O fată ca ea este romanul controverselor de tot felul, al diferențelor care ne apropie și al deosebirilor care ne despart. Acțiunea se petrece într-un imobil de pe Fifth Avenue, numărul 12. Unul dintre puținele imobile din New York care mai deține un lift care acționează la întoarcerea unei manete. Evident, centrul acțiunii și cel care îi aduce laolaltă pe toți este liftierul, Deepak. Un om pentru care demnitatea, cinstea și bunătatea sunt valori de la care nu s-ar abate nicidecum. Cunoaște toate secretele familiilor din clădire, le cunoaște capriciile și dorințele, își face meseria în funcție de sosirile și plecările lor, nu-i lasă niciodată de izbeliște căci îi respectă și, consideră el, este respectat la rândul său. Atmosfera de la începutul romanului mi-a adus aminte de Eleganța ariciului și de alăturarea unor personaje care, aparent, nu au nimic în comun. Un locatar special e Chloe, fata de la etajul opt care îl cunoaște pe Deepak mai bine decât oricine din clădire și care îl respectă cu adevărat pentru ceea ce este. 

"Există un paradox ciudat la începutul unei povești de dragoste. Ne revedem cu teamă, ezităm să-i spunem celuilalt că e mereu în gândurile noastre. Am vrea să dăm tot, dar ne menajăm, drămuim fericirea, ca pentru a o păstra. Dragostea ce se înfiripă este pe cât de nebună, pe atât de fragilă." 

Aparent, lucrurile curg lent în imobilul de pe Fifth Avenue. Locatarii își văd de viețile lor, Deepak face schimb de tură în fiecare seară cu colegul său, domnul Rivera și totul merge bine. Toată lumea e mulțumită. E doar liniștea dinaintea furtunii. Ca cititor, trebuie să fii atent la anumite detalii din această perioadă de acalmie căci ele vor cântări destul de mult mai târziu. Toată nebunia începe cu accidentul domnului Rivera - Deepak este nevoit să stea peste program și o face doar din respect pentru Chloe, iar locatarii sunt înnebuniți să găsească un înlocuitor pentru schimbul de noapte. Între timp, în viața lui Deepak apare un nepot din partea soției sale, Sanji, care la va schimba viețile în moduri neașteptate. Lucrurile se complică atunci când domnul Groomlat decide să scoată la iveală kitul pentru automatizarea liftului, pe care îl cumpărase în secret în urmă cu mulți ani și încearcă să îi convingă pe locatari că astfel nu ar mai cheltui atâția bani pe salariile liftierilor și ar fi mai independenți. 

Povestea are de toate - intrigă, răutați, ironie, o poveste duioasă de dragoste, răsturnări de situație, nenumărate lupte duse de fiecare personaj în parte. Deepak este liantul care unește toate poveștile, demonstrând că este un caracter demn, care nu se lasă constrâns de cei bogați și puternici, un om pe care te poți baza mereu, indiferent de situație. Extrem de serios și dedicat meseriei lui, se adaptează destul de ușor situațiilor dificile, chiar dacă este conștient că va trebui s-o ia de la capăt. Principiile nu și le abandonează și nici regulile nu și le încalcă, chiar dacă locatarii își vor schimba atitudinea de la o zi la alta. Alt personaj surprinzîtor este nepotul lui, Sanji. Aparent, un tânăr inteligent și dornic să reușească, mereu în întârziere, în realitate un om cu sufletul mare și plin de surprize. Dragostea îi va oferi nenumărate șanse de a se reinventa, de a se dărui mai mult celorlalți și a crește alături de oamenii din jurul lui. Mi-a plăcut extrem de tare această închegare de personaje diferite, care sunt nevoite să trăiască împreună, să se accepte și să colaboreze pentru bunul mers al lucrurilor. Gălăgioși, ironici, enervanți, îngâmfați, blânzi sau impasibili, locatarii de pe Fifth Avenue, numărul 12 ajung la o concluzie comună după ce își dau seama cât de prinși au fost de propriile vieți, cât de nepăsători față de oamenii care i-au servit în fiecare zi și cât de nedrepți în fața unei situații evidente. Bineînțeles că din poveste nu lipsesc ideile năstrușnice ale domnului Rivera sau momentele amuzante, așa că am trecut de la râs la lacrimi și înapoi până la finalul poveștii. 

Cartea o găsiți aici. 

Cunoscut drept unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai Norvegiei, Jo Nesb​Ø uimește din nou cu romanul Fiul, un thriller plin de tensiune, violență, suspans și răzbunare, care dezvăluie cititorilor fața mai puțin plăcută a orașului Oslo. Sonny Lofthus se află în închisoare de cincisprezece ani, un timp în care a trăit pașnic, aproape apatic, datorită influenței drogurilor. Ceilalți prizonieri îl caută pentru un fel de penitență, o izbăvire atât de dorită, considerând că le poate transmite și lor liniștea care îl caracterizează. Dar această imagine de înger nepătat se transformă în una a demonului scăpat de sub control, atunci când Sonny află anumite lucruri despre tatăl său din gura unui deținut. Își dă seama că a fost mințit toată viața, iar calmul său se sparge în milioane de cioburi, singurul scop al vieții sale fiind răzbunarea. 

Această poveste are în spate un episod traumatizant din viața scriitorului, iar romanul e o paralelă între realitate și experiența personajului Sonny. La vârsta de cincisprezece ani, autorul află că tatăl său a luptat alături de naziști în cel de-al Doilea Război Mondial. Această veste l-a șocat profund, cu atât mai mult cu cât mama sa sprijinise mișcarea de Rezistență, iar pe tatăl nu doar că îl iubea și respecta, ci îl idolatriza de-a dreptul. Autorul susține că, inconștient, a creat această asemănare dintre viața lui și acțiunea romanului, tocmai din cauza șocului prea puternic. Nu s-a gândit prea mult la propria experiență, dar aceasta și-a făcut loc printre cuvintele sale, scoțând la suprafață toată durerea și dezamăgirea adolescentului de atunci. Aceleași momente i le atribuie lui Sonny, în special deziluzia de a-și vedea tatăl coborât de pe cel mai înalt piedestal și conștientizarea faptului că părinții sunt doar oameni, iar oamenii sunt predispuși greșelii. 

Fiul e un page-turner , care te ține cu sufletul la gură pe aproape 600 de pagini și te trece prin toate stările posibile - de la admirație la dezgust, de la agonie la extaz, de la bucurie la tristeți, iar ciclul se repetă până la sfârșit. E un thriller mai mult decât reușit, cu o compoziție impecabilă, atenție pentru detalii și doza potrivită de suspans pentru ca cititorul să nu se plictisească. Până la urmă, asta face un thriller bun - te prinde în mreje și nu te mai lasă să ieși prea curând. Iar Jo NesbØ e un maestru desăvârșit, un păpușar atent la nevoile cititorilor, un magician al suspansului și tensiunii. 

​Cartea o găsiți aici. 

Ilustrații de Neil Packer 

Pentru a înțelege de ce lumea în care trăim astăzi arată așa. e nevoie să ne întoarcem în trecut. Să facem un exercițiu de imaginație și să privim o altă hartă, a lumii de ieri, în care unele țări ies în evidență, altele rămân în umbră. La fel ca și azi. Știm prea puține lucruri despre țările îndepărtate de zona pe care o cunoaștem și nu destule despre cele care ne sunt familiare. Iar toate explicațiile pentru ceea ce se întâmplă astăzi se află într-o călătorie care ne poartă pe Drumurile Mătăsii, primul simbol al conexiunii dintre continente. Înapoi în Antichitate, în imperii care azi nu mai există, în lumi pe care doar cărțile le mai aduc la viață și înapoi la realitatea secolului XXI, care se luptă cu alți demoni. 

"În august 1942, Columb naviga către necunoscut. Când a traversat înapoi Atlanticul, după șapte luni, veștile despre descoperirile lui au entuziasmat toată Europa. El a raportat că a descoperit zone necunoscute anterior din India, mai fertile decât oriunde altundeva, astfel încât nu puteai să calculezi cantitatea de mirodenii și condimente obținută și unde erau "imense mine de aur și alte metale", așteptând să fie exploatate. Totul părea prea frumos ca să fie adevărat. Și de fapt era."

Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au încercat să-și extindă teritoriile prin diferite mijloace, încheind tratate cu alte popoare sau cucerindu-le prin războaie sângeroase. De aici a pornit totul - de la dorința omului  de a deține cât mai mult, de a fi puternic și de neatins. De aici au pornit apoi schimburile între continente, călătoriile și descoperirile făcute în urmă cu câteva secole, de aici au pornit conflictele și războaiele pentru supremație. Istoria lumii e fascinantă, tristă și îmbucurătoare deopotrivă. E uimitor cât de mult s-au deschis granițele lumii, cât de liberi suntem astăzi și cât de repede putem ajunge dintr-un capăt al lumii în celălalt. Însă aceste progrese există datorită sacrificiului umane, al durerii și al războaielor duse. E greu să judecăm, căci istoria e justă și sinceră, fără să caute vinovați sau motive. Au dispărut multe teritorii în toată această furtună a secolelor, altele s-au transformat și azi le cunoaștem sub alte nume. Unele mai păstrează și azi din măreția trecutului, altele s-au adaptat vremurilor actuale și doar cărțile mai vorbesc despre ceea ce au fost odinioară. 

Cred cu tărie că astfel de cărți ne aduc mai aproape de oamenii cărora le datorăm progresele de care ne bucurăm astăzi și, în același timp, creează un liant între prezentul, trecutul și viitorul nostru. Omenirea poartă astăzi alte războaie, se confruntă cu crize care acum câteva secole păreau imposibile și asistă, tacit, la distrugerea planetei. Lumea se schimbă în fiecare zi, iar mâine e posibil să nu mai arate așa cum o știm azi. Pierdem din vedere lucrurile esențiale, căci ne lăsăm captivați de mirajele care (aparent) ne fac viața mai ușoară. Nu semănăm deloc cu strămoșii noștri și cred că există lecții pe care am omis să le învățăm cu bună-știință. Poate că această poveste va lumina puțin atât trecutul care stă în urma noastră, cât și viitorul și drumul pe care mergem mai departe. 

"Hitler a fost învins. Dar istoria celei de-a doua jumătăți a secolului XX este despre rivalitatea între două țări - cele care au fost mai influente și mai ambițioase decât toate celelalte și au devenit cunoscute ca "superputeri" . Și deși au fost multe moduri în care cele două state au concurat unul cu celălalt, multe confruntări din următorii 45 de ani au avut loc într-o zonă familiară : de-a lungul drumurilor mătăsii."

Cartea o găsiți aici.