Oamenii se lasă mai mereu conduși de prejudecăți și de teama a ceea ce vor spune cei din jurul lor. Această tendință de a face lucrurile având în minte doar ceea ce va crede lumea, cum vei fi judecat pentru fiecare decizie și care vor fi consecințele nu aduce decât durere și deznădejde. În gura nemiloasă a lumii, care emite sentințe fără să gândească, toți suntem vinovați de ceva. Însă nu poți trăi mereu după cum spun ceilalți sau după cum dictează normele societății din care faci parte. Prejudecățile te vor pune la pământ, smulgându-ți și ultima fărâmă de bunătate pe care o mai ai. Viața ta se va sfârși, iar regretele nu vor întârzia să apară. 

Pentru familia Blackwood, aparențele sunt totul. Sunt văzuți ca o familie frumoasă, prosperă, puternică și destul de greu încercată de soartă. Ceea ce nu știe lumea e că fiica lor, care s-a născut cu o înfățișare neobișnuită, locuiește în podul casei, izolată de toți și de toate, obligată să trăiască asemenea unui pustnic. Lilly e o fetiță obișnuită, căreia i s-a spus încă din copilărie că lumea s-ar speria dacă ar vedea-o și că izolarea e cea mai bună soluție dacă vrea să supraviețuiască. Crescând cu aceste vorbe, Lilly se vede asemenea unui monstru, capabil să-i rănească pe ceilalți, cu toate că nu s-a privit niciodată într-o oglindă. Tatăl ei e singurul om care îi acordă puțină atenție și îi oferă cadouri pentru ca viața ei să semene cât de cât cu normalitatea. Dar mama ei are alte planuri pentru ea și, profitând de absența tatălui, o vinde unui circ. Viața lui Lilly se schimbă radical și este liberă în sfârșit să afle adevărul, motivul din spatele izolării sale. Circul seamănă la început cu o închisoare, la fel ca cea în care locuia înainte, dar lucrurile se schimbă, iar oamenii potriviți apar în viața ei, precum și o dragoste infinită pentru ființele care populează circul și care par să aibă o afinitate aparte pentru frumoasa tânără...

Lilly nu e singurul personaj al cărții, în paralel desfășurându-se povestea Juliei Blackwood. Relația dintre cele două femei e evidentă de la începutul poveștii, însă eu am intuit-o greșit. Adevărul îl aflăm abia pe la sfârșit, când Julia, deja sătulă de secretele ascunse în fiecare colț al conacului Blackwood, află povestea de la un martor aparent neînsemnat. Viața lui Julia e plină de greutăți și momente de cumpănă, dar întoarcerea în casa copilăriei nu face decât să-i adâncească spaimele și să îi umple mintea de întrebări. După o viață întreagă în care s-a simțit nedemnă de iubire , lipsită de afecțiunea pe care orice părinte o dăruiește copilului său, moartea mamei o zguduie mai mult decât și-ar fi putut imagina. Pe măsură ce trec zilele, Julia descoperă tot mai multe mistere în camerele vechiului conac și își dă seama că nu și-a cunoscut cu adevărat părinții. A trăit într-o minciună, protejată de secrete întunecate, care vor ieși la iveală, amenințând să-i arunce în aer întreaga viață...

Povestea celor două femei, un dans al trecutului cu prezentul, scoate la iveală secretele unei familii aparent normale, dar care se confruntă cu probleme grave de comportament. În fond, fiecare personaj din roman își justifică acțiunile, considerând că metoda sa e cea mai potrivită și că nu face decât să-și asculte instinctul. Secretele ies la iveală, dezvăluind un destin tragic, o viață care ar fi putut să facă o diferență, însă nu i s-a permis tocmai din cauza faptului că diferențele o despărțeau prea mult de ceilalți. Povestea Juliei e fascinantă prin prisma investigației sale din casa copilăriei și a pasiunii pentru ferma de cai, pe care o îndrăgește de la bun început, descoperind o dragoste infinită pentru ființele necuvântătoare, dar totuși atât de sensibile. Dar povestea lui Lilly e o adevărată dramă care se desfășoară sub ochii cititorului, amintind puțin de Apă pentru elefanți și dezvăluind adevărul din spatele spectacolelor de circ.

Poate că pentru mulți oameni afișele colorate, strălucirea și animalele care fac trucuri sunt ceva impresionant, însă citind această poveste, nu poți simți decât tristețe pentru oamenii care trăiesc și muncesc acolo, pentru ființele care nu sunt lăsate să-și trăiască normalitatea. Circul e aparența supremă a poveștii, o lume fastuoasă, plină de oameni care fac lucruri nemaipomenite și animale care par să fi împrumutat din iscusința acestora. În realitate însă, circul înseamnă animale chinuite pentru a executa diverse trucuri, încălcarea unor drepturi absolut normale pentru orice ființă vie și multă cruzime. Prin blândețea și felul său de a privi lucrurile, Lilly aduce un strop de speranță în această lume mohorâtă, luptând până în ultima clipă a vieții sale pentru ființele care nu au dezamăgit-o niciodată, arătându-i mai multă dragoste decât oamenii. Povestea ei chiar e un carusel de minuni și tragedii, iar ultimele acte vor smulge lacrimi cât zece cărți la un loc. 

Cartea o găsiți aici. 

Când îți petreci toată viața alături de cineva, devii extrem de obișnuit cu dorințele, pasiunile sau mofturile sale. Ajungi să îi cunoști toate părțile, inclusiv pe cele mai puțin bune și te obișnuiești cu asta. Îl iubești și la început ai impresia că va sta mereu pe piedestalul pe care l-ai urcat, dar cu cât îl cunoști mai bine, cu atât îți dai seama că e doar un om obișnuit. Un om care greșește. Iubirea nu dispare, ci se transformă încetul cu încetul în obișnuință sau într-o afecțiune molcomă. Îl cunoști atât de profund pe cel de lângă tine, încât într-o zi realizezi că ți-ai pierdut propriile vise undeva pe parcursul drumului, ți-ai pierdut personalitatea și ambițiile. Ai devenit o persoană ștearsă, aflată mereu în umbra cuiva care e obișnuit să-i stai la dispoziție zi de zi. Ai uitat să mai faci lucruri pentru tine, să îți creezi timp liber în care să uiți de tot sau să te bucuri de lucrurile simple, precum lumina soarelui. Ai uitat cine ești și într-o zi, iei o decizie fără cale de întoarcere : e timpul să te redescoperi. 

​Aceste gânduri se perindă prin mintea lui Joan Castleman, în timp ce se află la 10500 de metri deasupra oceanului, într-un avion care o va duce în Finlanda. Soțul ei Joe, faimosul scriitor, urmează să primească un prestigios premiu, care va arăta lumii întregi valoarea operelor și scriiturii sale. Dar Joan nu mai poate să trăiască în umbra lui, fiind doar persoana care se îngrijește de toate nevoile lui, mereu acolo în caz că se întâmplă ceva, mereu dispusă să-i întindă o mână de ajutor. I-au ajuns toți anii în care l-a sprijinit necondiționat, în care și-a îngropat adânc visele și i-a suportat infidelitățile, doar ca să-l vadă devenind un scriitor aclamat, iubit de publicul din întreaga lume. Joe a transformat-o într-o fantomă, care bântuie prin propria viață fără să știe încotro să se îndrepte. Și-a dorit mereu să fie o scriitoare cunoscută, iar romanele sale să facă o diferență în lumea literară, însă și-a dedicat toate resursele soțului ei, văzându-și visul devenit realitate doar de la distanță... 

Avem o femeie care poate fi numită stăpâna contradicțiilor, un personaj cu o mască atent creată de-a lungul anilor, pregătit să-și dezvăluie adevărata față. Privită din exterior, Joan e o soție fidelă, mereu prezentă alături de soțul ei în momentele importante, făcând o impresie plăcută tuturor celor care o cunosc și astfel, ajutându-l pe Joe să se simtă confortabil în nenumărate anturaje. În interior însă, e o ființă fragilă, o femeie incapabilă să-și urmeze propriile vise, adâncită de ani de zile într-o căsnicie toxică. Obișnuită să suporte toate situațiile mai mult sau mai puțin penibile în care soțul său decide să o pună, adânc încrezătoare în normele unei societăți pentru care divorțul nu există, se supune unor reguli nescrise pentru a păstra aparențele unei căsnicii fericite. Dar pe parcursul anilor, lumea se schimbă, sexul feminin începe să lupte pentru emancipare și refuză să se mai lase identificat prin prisma sexului masculin. Iar Joan se trezește la o vârstă destul de înaintată și parcă-și vede pentru prima dată viața așa cum e - lipsită de substanță, alături de un om pe care nu-l mai iubește și nu-l mai respectă. Dar în ciuda acestei concluzii triste, se simte plină de curaj și pregătită pentru un nou început. 

Soția este un roman feminist, despre emanciparea femeii și puterea pe care și-o descoperă în momente de cumpănă, despre toate deciziile pe care societatea ni le impune și cum ne raportăm la ele, sau mai degrabă, cum ne trăim viața frumos, ocolind miturile învechite care pretind că oricine poate fi fericit respectând niște reguli. 

Cartea o găsiți aici. 

Inspirat dintr-un caz real, romanul Înainte să fim ai voștri spune povestea a două femei a căror destine se împletesc absolut întâmplător. În timpul unui eveniment menit a-i spori popularitatea tatălui său, lui Avery Stafford îi este atrasă atenția de o bătrână singuratică, care pare desprinsă de lume și de tot ceea ce se află în jurul ei. Nu trece mult și bătrâna o observă la rândul ei, chipul lui Avery retrezindu-i amintiri dureroase din copilăria îndepărtată. Întâlnirea reprezintă pentru ambele femei un punct de cotitură - Avery pare împăcată cu viața ei și cu direcția în care merge, dar May Crandall, bătrânica cu ochi albaștri și privire tulburătoare îi bântuie gândurile zi și noapte. Se întoarce la azil pentru că se simte intrigată de această femeie pe care nu o poate descifra și care, în ciuda tuturor aparențelor, nu e dementă. Avery are chipul cuiva din trecutul lui May, lucru pe care îl descoperă prin intermediul unei fotografii foarte vechi. Dar femeia din fotografie nu doar că seamănă, ci pare să fie chiar bunica ei, Judy. Discuția cu May nu o lămurește în niciun fel, întrebările înmulțindu-se, iar răspunsurile întârziind să apară. Avery începe să investigheze legătura dintre May și bunica Judy, neștiind că este pe cale să readucă la viață o istorie dureroasă din trecutul familiei sale...

Cartea este scrisă din perspectiva ambelor femei - în timp ce una investighează, cealaltă se întoarce în timp, pe vremea când avea doisprezece ani. E ușor de intuit legătura dintre cele două femei pe măsură ce povestea avansează și ies la iveală tot mai multe detalii din trecutul lui May, pe numele său adevărat, Rill Floss. Rill ducea o viață simplă, lipsită de griji, alături de părinți și cei patru frați. Trăiau pe o casă plutitoare de pe Mississippi și erau fericiți, în ciuda tuturor lipsurilor și a pericolelor care îi pândeau la tot pasul. Însă o nouă sarcină a mamei lor, care pare să se termine mult prea devreme, îi obligă să ancoreze aproape de Memphis. Noaptea în care bebelușul decide să vină pe lume e una neagră ca smoala, asemenea unei avertizări tăcute dinaintea unei furtuni catastrofale. Lucrurile nu merg deloc așa cum ar trebui, iar tatăl lui Rill pleacă la spital împreună cu mama, iar copiii rămân singuri, neștiind că viața lor nu va mai arăta niciodată la fel. Totul se întâmplă mult prea repede pentru ca ei să reacționeze - sunt luați cu forța de către niște străini, care îi duc într-o casă mare, plină de copii. Cei cinci frați nu știu ce li se întâmplă și speră până în ultimul moment că părinții lor vor veni să-i ia de acolo, îi vor căuta zi și noapte și îi vor salva. Adevărul despre soarta lor iese curând la iveală, casa plină de copii fiind un fel de orfelinat în care oamenii bogați veneau să-și aleagă viitorul copil... 

Romanul a fost inspirat din cazul Georgia Tann, directoarea unui orfelinat din Memphis, care răpea copii pentru a-i vinde familiilor bogate. Timp de aproape 30 de ani, Tann a obținut peste 5000 de copii, majoritatea acestora fiind adoptați. Copiii erau obținuți prin răpire, Tann profitând de categoriile sociale defavorizate pentru a-și duce la bun sfârșit planul. În timp ce stăteau la orfelinat, copiii erau terorizați, maltratați și conduși cu o mână de fier de ajutoarele Georgiei Tann ; s-a descoperit mai târziu că mulți copii au suferit abuzuri sexuale sau chiar au fost omorâți. Orfelinatul a fost închis în anul 1950, când scandalul deja izbucnise din cauza nenumăratelor zvonuri legate de frauda adopțiilor. Georgia Tann nu a mai apucat să fie judecată corespunzător de către un tribunal, murind de cancer înainte de încheierea procesului. Tann a fost o femeie necruțătoare, dispusă să calce pe cadavre pentru a-și atinge scopul și care a profitat din plin de legislația de la acea vreme privind adopțiile. Reglementările legii nu erau bine definite, statul dând spre adopție doar 5 copii pe an. Scandalul izbucnit după mărturisirile celor care li s-au furat copiii și închiderea orfelinatului a dus la schimbarea legilor privind adopția și nenumărate modificări, care să le permită tuturor cuplurilor dornice de a adopta un copil să-și vadă visul devenit realitate. Există nenumărate documentare despre viața Georgiei Tann, care va rămâne mereu în istorie drept o femeie fără suflet, fără caracter și fără frică de Dumnezeu. 

Romanul este tulburător, greu de digerat pe alocuri, fiind un tribut adus tuturor copiilor care și-au pierdut viața sau au suferit abuzuri de neimaginat în orfelinatul Georgiei Tann. Acest personaj va rămâne mereu o pată neagră în istoria statului Memphis, autoarea dorind să reamintească sacrificiile care s-au făcut pentru ca astăzi mai multe cupluri să poată adopta copii, prin metode legale și cunoscând provenința acestora. 

Cartea o găsiți aici. 

Nu auzisem de Rachel Hollis înainte de apariția acestei cărți și nici nu bănuiam cât e de populară / urmărită. Rachel e scriitoare, om de televiziune și speaker motivațional, prezenta carte fiind o serie de experiențe personale analizate foarte amănunțit, urmate de sfaturi sau exemple de așa da/așa nu. 

Cred că v-ați dat deja seama că este o carte motivațională, în care autoarea s-a expus extrem de tare pentru ca cititorii ei să înțeleagă că viața nu e perfectă pentru niciunul dintre noi. Toate experiențele despre care Rachel povestește sunt absolut normale, i se pot întâmpla oricui și nu definesc neapărat viața sau caracterul unui om. Începând cu grijile specifice adolescenței (legate de prieteni, dragoste, carieră, viitor) și continuând cu provocările vieții de familie, Rachel își expune întreaga viață dintr-un singur motiv - toate lucrurile pe care le-a trăit au definit-o ca om, chiar dacă cei din jurul ei nu au fost întotdeauna de acord cu alegerile pe care le-a făcut ; ceea ce își dorește ca cititorii să înțeleagă e puterea propriului instinct și cum acesta ne conduce de cele mai multe ori pe drumurile pe care era menit să pășim. Mi-am pus multe semne de întrebare când am aflat că Rachel provine dintr-o familie penticostală - sinceritatea ei și felul în care vorbește despre orice, inclusiv despre sex, te pune pe gânduri ; religia în spiritul căreia a fost crescută a reprezentat prima barieră din mintea ei, care a determinat-o să se gândească de două ori înainte să facă ceva. Mai târziu a înțeles că nu te poți împotrivi la nesfârșit și că doar trăind poți să înțelegi cine ești cu adevărat. 

Nu o pot numi o carte bună și nici o carte proastă, pentru că genul motivațional nu prea face parte din lecturile mele obișnuite. Ceea ce nu mi-a plăcut la ea și în general nu îmi place în cazul autorilor americani e promovarea visului american, această încredere totală că oricine poate face orice și poate depăși orice obstacol i se ivește în cale. Dacă stăm puțin să analizăm această afirmație, atunci am avea drept exemplu o țară formată în exclusivitate din milionari și oameni de succes. Cred că ceea ce face diferența dintre doi oameni care citesc aceeași carte motivațională este starea de spirit / ambiția fiecăruia. Nu există motivație mai puternică pe lumea asta decât iubirea de sine. Dacă nu ne iubim pe noi înșine și nu conștientizăm lucrurile de care suntem capabili, nicio carte sau persoană din lumea asta nu o va putea face în locul nostru.

Un alt aspect care mă deranjează la genul acesta de cărți e lipsa totală a limitelor. Există limite care ne sunt impuse și limite pe care ni le impunem cu bună știință, însă un om inteligent, conștient de propria persoană, își va cunoaște limitele și va cere ajutorul atunci când va avea nevoie, fără să se simtă jenat. Această lipsă totală a limitelor nu exclude aruncarea în nenumărate situații (din dorința de a experimenta cât mai mult), însă cred că ar trebui să existe un semn de avertizare care să-ți spună că nu poți greși la nesfârșit, indiferent de vârstă, experiență și circumstanțe. 

Cartea o găsiți aici. 

Dublu câștigător al Carnegie Medal, apărut pentru prima dată în mintea lui Siobhan Dowd, imposibil de dus până la capăt din cauza morții ei premature, Chemarea monstrului este o poveste despre iubire și moarte, pierderea celor dragi, inevitabil și acceptarea lui. E povestea unui copil care duce prea multe lupte de unul singur și al cărui unic sprijin urmează să-l părăsească foarte curând. E o poveste despre viață, în alb și negru și nenumărate nuanțe de gri, despre momente în care ți se taie răsuflarea la propriu și clipele petrecute cu sufletul îngenuncheat. 

Connor e un personaj controversat. La prima vedere, un copil cu probleme de personalitate, accese de furie și violență, imprevizibil și plin de ură. În realitate, un suflet care se teme prea des de prea multe lucruri, o victimă a tachinărilor și glumelor proaste venite din partea colegilor săi și un fiu care își iubește mama mai presus de orice. Ar face orice s-o salveze din ghearele bolii crunte care o macină încetul cu încetul. S-ar lupta cu cei mai înfricoșători monștri pentru ca mama lui să rămână în viață și să-l vadă crescând. Coșmarul care îl chinuie noapte de noapte, mereu același, e de fapt o metaforă pentru lupta lui interioară - dorința de a schimba cumva destinul mamei sale, neputința de a pune capăt calvarului acesteia, imposibilitatea de a face mai mult pentru că e doar un copil. Tot o metaforă e și cel de-al doilea monstru, cel care îi apare de nicăieri și de care Connor nu se sperie. Există lucruri mult mai înspăimântătoare în viața lui. Însă acest monstru, care reprezintă tot ceea ce e mai bun și mai rău pe lume, a sosit în viața lui cu un scop precis - acela de a-l ajuta să-și ia rămas-bun... 

Sunt nenumărate simboluri în această poveste, fiecare cu un mesaj clar - monstrul vine sub forma unui arbore de tisă, copac cunoscut sub denumirea de arborele vieții și al morții ; monstrul reprezintă subconștientul lui Connor, pierderea inevitabilă pe care o prevede, dar refuză să o accepte. În realitate, nu există niciun personaj sau creatură înfricoșătoare care să îi bântuie existența copilului - monstrul e chiar mintea lui, cel mai sigur și cel mai periculos loc din lume. Connor știe deja finalul poveștii, știe că va trebui să renunțe la îndârjirea cu care luptă, la ambiția care amenință să-l distrugă, dar cu toate acestea nu știe încă cum să dea drumul persoanei care reprezintă lumea lui întreagă. Dialogurile cu monstrul sunt menite să-l aducă pe drumul acceptării, al înțelegerii profunde a ceea ce se întâmplă în viața lui. Sentimentele lui Connor se manifestă prin tulburări de comportament, printr-un curaj aproape nebun în fața monstrului, încercând prin toate mijloacele să evite pierderea. Connor nu se teme de moarte, se teme de moartea celor dragi și de singurătatea care vine după ea. 

Chemarea monstrului e un roman despre care am auzit vorbindu-se îndelung. Toți cei care l-au citit spun că ar fi bine să ai lângă tine niște șervețele , că emoțiile te vor copleși inevitabil și că este o carte mult mai profundă decât pare la prima vedere. După lectura ei, pot să vă spun că aceste cuvinte sunt mult prea slabe în comparație cu mesajul, compoziția și deznodământul acestei cărți. Felul în care a fost concepută, înțelesurile adânci ascunse în spatele unor dialoguri aparent banale și drumul unui copil spre maturizare fac din ea o lectură de neratat. Nu am mai citit nimic scris de Patrick Ness până acum, dar cu siguranță această poveste e greu de egalat. 

Cartea o găsiți aici. 

"În toți acești ani m-am întrebat adesea care a fost de fapt natura stăpânirii pe care Vinca o exercita asupra mea, a vertijului fascinant și dureros pe care-l deschidea în mine. Și de fiecare dată am ajuns la drog. Chiar când ne petreceam timpul împreună, chiar când o aveam pe Vinca toată, numai pentru mine, senzația de lipsă își făcea simțită prezența. Au fost clipe magice : secvențe melodioase și armonioase care aveau perfecțiunea anumitor cântece pop. Dar această stare eterică nu dura niciodată prea mult. Chiar în clipa în care le trăiam, știam că grația acestor minute era asemenea unei bule de săpun. Mereu pe punctul de a exploda." ​ 

Un băiat altfel decât toți ceilalți, devenit acuma scriitor de succes, se întoarce în orașul natal pentru aniversarea de 50 de ani a liceului unde a studiat. Părinții lui au condus cândva acest liceu, plecând de la cârma lui în urma unui scandal. Toate clădirile care i-au servit drept fundal în adolescență au rămas la fel, exercitând același farmec asupra lui și aducându-i în memorie clipe minunate, dar și momente pe care le-ar vrea uitate pentru totdeauna. Dar nu nostalgia l-a împins să vină la această întâlnire, ci amenințarea dezvăluirii unui secret care îl apasă de douăzeci și cinci de ani și obsesia fără limite pentru fata pe care a iubit-o mai mult decât orice. Vinca Rockwell - rebelă, fascinantă, amețitoare, cu o dorință neostoită de a încălca regulile. Era greu să n-o iubești , să n-o urăști, să n-o invidiezi. Nu putea să treacă neobservată, stârnind în jurul ei tot felul de sentimente, dar niciodată indiferență. Dispariția ei a marcat un liceu întreg, dar în special pe Thomas, scriitorul reîntors să-și confrunte trecutul. 

Thomas ascunde un secret care-l macină de douăzeci și cinci ani, din noaptea dispariției Vincăi. Nu își dorește să se afle aici, presimțind furtuna care o să îi devasteze viața. Simte amenințarea tacită, dar decide să meargă mai departe și să investigheze mai în amănunt detaliile dispariției Vincăi. Curiozitatea lui va declanșa o avalanșă de secrete ; aparențele care planează asupra acestei povești se năruie rând pe rând, dezvăluind adevăratele fapte din trecut și amenințând nu doar viitorul lui Thomas, ci și cel al familiei sale. Deși pe parcursul evenimentelor îl încearcă multe sentimente, cel mai devastator e atunci când conștientizează că s-a pierdut pe sine în toți acești ani, dezvoltând o obsesie bolnavă pentru o persoană care nu a existat niciodată... 

"Este zadarnic să negăm complexitatea sentimentelor și a ființelor umane. Viețile noastre sunt multiple, adesea indescifrabile, subminate de aspirații contrare. Viețile noastre sunt fragile, deopotrivă prețioase și insignifiante, scăldate când în apele înghețate ale singurătății, când în șuvoiul călduț al unei fântâni din Jouvence. Dar, mai presus de toate, viețile noastre nu sunt niciodată și pe deplin sub control. Orice fleac le poate răsturna. O vorbă în șoaptă, o privire scânteietoare, un zâmbet care zăbovește pe buze ne pot înălța sau ne pot arunca în neant. În ciuda acestei incertitudini, nu avem altă alegere decât să acționăm ca și cum am stăpâni acest haos, sperând că inflexiunile inimilor noastre vor ști să își găsească locul în planurile secrete ale Providenței." 

Musso e un maestru desăvârșit al suspansului, prin urmare m-am pierdut destul de repede în cartea lui, fără să mai fiu capabilă s-o las din mână. Fata și noaptea mi s-a părut cel mai palpitant, dar și cel mai matur roman al său. Pornind de la vechile sale cărți, pe care le-am citit acum mult timp, în principiu povești de dragoste pline de piedici și complicații, stilul său s-a schimbat pe parcursul anilui, romanele sale putând fi incluse acum în categoria thriller. Evoluția de la romance la mister s-a petrecut destul de repede, căci Musso se pricepe extraordinar de bine să-și țină cititorii în priză. Actualul roman, traversat de o undă de nostalgie, vorbește despre una dintre cele mai frumoase perioade din viața unui om - anii de liceu. În cazul lui Thomas, fascinația acestei perioade rămâne o forță care îi coordonează viața mult timp, de care nu vrea să se debaraseze. În spatele acestei obsesii, se ascunde teama de a nu fi suficient de bun sau suficient de pregătit pentru a înfrunta viața reală. Îndrăgostit de o himeră și riscându-și viitorul de nenumărate ori din cauza acesteia. Thomas este personificarea fidelității toxice. Iar evoluția sentimentelor sale și a destinului fetei pe care o iubește sunt oarecum previzibile ; întotdeauna vine momentul în care o persoană pusă pe piedestal este dată brutal jos, adusă la rangul de om obișnuit, cu defecte, temeri, greșeli. Din poveste nu lipsesc nici profesorii care și-au pus amprenta asupra adolescenților indeciși în privința viitorului, cea mai bună prietenă îndrăgostită în secret de băiatul diferit de toți ceilalți și cel mai bun prieten, care își păstrează titulatura chiar și douăzeci și cinci de ani mai târziu. 
​
Cartea o găsiți aici. 

Slimani e una dintre cele mai cunoscute și apreciate scriitoare din Franța. A primit premiul Gouncourt pentru romanul Cântec lin (Pandora M, 2017), unul dintre cele mai prestigioase premii literare. S-a născut în Maroc și, citindu-i cărțile, e greu de crezut că are origini într-o cultură cunoscută pentru nenumăratele interdicții asupra femeilor. Sau poate tocmai această parte a moștenirii ei genetice o îndeamnă să scrie despre subiecte șocante și să le prezinte lumii ca pe teme normale, despre care e normal să vorbești. În grădina căpcăunului n-ar fi fost publicată niciodată în Maroc, nimeni n-ar fi îndrăznit să promoveze și să expună o asemenea carte, deși vorbește despre o afecțiune cu care psihiatrii se întâlnesc relativ des în cariera lor : nimfomania. 

Prin prisma personajului Adele, autoarea își familiarizează cititorii cu simptomele acestei boli, asemănătoare oricărei alte dependențe. Deși se simte dezgustată de ceea ce face, Adele continuă să-și hrănească pofta de sex, să-și înșele soțul prin camere ieftine de hotel și să-și abandoneze fiul cu te miri cine de fiecare dată când apare o ocazie favorabilă. Viața ei în aparență perfectă e putredă pe la colțuri și continuă să putrezească cu fiecare minciună, scuză inventată și aventură a lui Adele. Deși Richard, soțul ei, nu bănuiește nimic, vina o macină mereu, făcând-o aproape paranoică în încercarea de a-și acoperi toate urmele. Viața lor își continuă cursul până când Richard decide să se mute la țară, să își cumpere o casă și să trăiască o viață mai puțin stresantă și plină de obligații sociale. Presiunea din partea soțului și circumstanțele nefavorabile duc la aflarea adevărului , iar reacția lui Richard este cel puțin surprinzătoare. De aici înainte, asistăm la un chin interminabil pentru ambii soți. 

Deși avea toate premisele necesare pentru a fi o carte bună, nu m-a convins deloc stilul și derularea poveștii. La început e o poveste interesantă, care te intrigă și te răsucește pe toate părțile, însă insistența asupra nimfomaniei devine aproape scârboasă la un moment dat, iar după ce adevărul iese la iveală e din ce în ce mai greu să citești, căci personajele parcă și-au pierdut orice urmă de personalitate și voință. Din femeia curajoasă, dispusă să-și asume orice risc, Adele devine o femeie lipsită de viață, de păreri, de dorințe. Iar Richard, din omul care aparent le are pe toate și nu face mari eforturi ca să le păstreze, se transformă într-un bărbat nesigur pe el, gelos, obsedat și cu sufletul pustiit. Cei doi se distrug reciproc, refuzând să-și recunoască eșecul sau imposibilitatea de a menține lucrurile pe linia de plutire. 

Subiectul e unul controversat și urmărește degradarea unui cuplu aparent normal, dar execuția de pe la jumătatea romanului lasă mult de dorit. Slimani nu e o scriitoare ușor abordabilă, nu e genul de autor pe care să îl recomanzi oricui, fără rezerve ; curajul ei de a aborda subiecte mai mult sau mai puțin controversate trezesc interes tot atât de tare pe cât trezesc scepticism. După lectura acestei cărți, nu aș putea să spun dacă mai vreau să descopăr și alte romane scrise de Slimani, dacă voi mai fi curioasă în legătură cu evoluția ei și viitoarele apariții, dar consider că fiecare carte citită e o lecție, chiar dacă nu a fost pe gustul meu. Diversitatea e cea mai la îndemână soluție pentru a afla lucruri noi, a evolua în anumite direcții și cred că asta e motivul pentru care nu am abandonat-o atunci când a devenit greu de citit. 

Cartea o găsiți aici. 

Privind la stele e o pânză complet albă la început, care își dezvăluie nuanțele rând pe rând, continuând să surprindă la fiecare pas cu combinațiile de culori, asocierile și modul în care este pictată, reușind să devină semn de exclamare abia la final, când semnificațiile sale ies la iveală, totul capătă sens și culorile se împletesc într-un tablou fascinant al vieții și al morții. Polisner creionează cu măiestrie povestea unui adolescent care se luptă cu provocările pe care le implică o boală mentală, un adolescent pasionat de artă, de vizitele la muzee și picturile lui Van Gogh. Klee trăia până nu demult în New York, fiecare respirație îi vibra în ritmul orașului care nu doarme niciodată, iar viața sa se învârtea în jurul vizitelor săptămânale la MoMA, discuțiilor interminabile cu tatăl său și planurilor legate de viitor. 

Astăzi, se află pe un pat de spital, la limita dintre coșmar și realitate, încercând să-și aducă aminte ce l-a adus în starea asta și cine sunt toți oamenii care roiesc în jurul lui. Amintirile îi revin pe rând și totul se întunecă din nou - și-a pierdut identitatea, tatăl și orașul în care simțea că trăiește. Este înconjurat de străini, de oameni care nu îl înțeleg și nu îl acceptă. Și pentru ca totul să fie și mai dramatic, se află într-un centru de psihiatrie, dar nu își aduce aminte de ce se află acolo și de ce primește atâtea medicamente. Mintea lui este făcută praf, nu înțelege de ce dr. Alvarez se poartă cu mănuși în preajma lui și de ce nimeni nu îi spune ce s-a întâmplat. Își aduce vag aminte o lumină orbitoare, lama unui cuțit, mult sânge în jurul lui și oameni agitați care îl zgâlțâie încontinuu. 

Tot mai mulți autori își îndreaptă atenția către bolile mintale, reușind să aducă puțină lumină asupra acestui univers atât de blamat, de evitat și de neînțeles. Subiectul este destul de popular și în rândul cititorilor, în special adolescenți și cred că acest lucru se datorează faptului că trăim vremuri în care totul se poate schimba de la o clipă la alta, iar oamenii încep să înțeleagă mai multe despre ei înșiși și despre cei din jurul lor. Suntem îndemnați să acceptăm diversitatea în toate formele ei, dar această diversitate nu înseamnă doar să-i tolerăm pe cei diferiți de noi, ci să încercăm să-i ajutăm, să-i înțelegem. Bolile psihice încă reprezintă un subiect tabu, de care majoritatea oamenilor se feresc sau preferă să stea deoparte - poate din teamă, poate din comoditate, poate din prea puțină informare asupra subiectului. Cert e că aceste cărți au deschis o ușă spre o lume prea puțin tolerată și ne-au arătat că în spatele bolilor mintale se află oameni neînțeleși, incapabili să se adapteze în societate, incapabili să comunice cu cei din jurul lor. Oameni ale căror trăiri sunt mult prea reale pentru a fi descrise în cuvinte, care sunt diferiți de familiile lor și nu se pot adapta nici în mediul în care există, nici așteptărilor venite din partea celorlalți. 

Klee e un adolescent pasionat de artă într-o școală în care majoritatea băieților joacă fotbal și fluieră după majorete. Pentru el, să se adapteze ar însemna să aleagă între ceea ce vor ceilalți de la el și propriile vise. Iar acest lucru e incorect pentru oricine, nu doar pentru un adolescent aflat la început de drum, derutat și smuls brutal din mediul lui. Povestea lui Klee e una frumoasă, în ciuda experiențelor dureroase prin care trece și a drumului greu pe care îl are de parcurs pentru a-și aminti ce s-a întâmplat și a se redescoperi pe sine. E o relatare profundă și intimă a ceea ce înseamnă să te lupți cu o boală mintală, o detaliere dureroasă a luptelor zilnice și a drumului anevoios spre vindecare. Am fost destul de captivată de la început, intrigată de detaliile puține și scenele care aparent nu aveau nicio legătură și tot mai curioasă pe măsură ce citeam și puneam cap la cap piesele de puzzle. 

Cartea o găsiți aici. 

Seria Guido Brunetti a debutat în 1992 cu romanul Death at La Fenice și numără în prezent 27 de romane, urmând ca anul acesta să apară cel cu numărul 28, intitulat Unto Us a Son Is Given. În fiecare roman comisarul Guido Brunetti investighează un mister din fermecătoarea Veneție, explorând străzile, canalele, cafenelele, dar și oamenii acestui oraș. Veneția este un personaj de sine stătător, dragostea autoarei pentru acest colț al Italiei fiind evidentă, dar acest lucru nu o împiedică să-i critice punctele slabe - spre exemplu birocrația excesivă, discrepanța enormă dintre clasele sociale și vizibilitatea excesivă a diferențelor dintre oameni. Printre rânduri începe cu amuzamentul comisarului Brunetti în timp ce citește declarațiile a doi barcagii care avuseseră un conflict. Liniștea îi este întreruptă de sunetul strident al telefonului - biblioteca Merula, una dintre cele mai prestigioase din Veneția a fost jefuită, iar unele ediții rare au fost distruse, paginile rupte fiind împrăștiate prin bibliotecă. Investigația nu este atât de simplă pe cât credea Brunetti, iar pe lângă jaf mai are de căutat și un criminal - un teolog care și-a petrecut mulți ani citind la bibliotecă este asasinat, iar misterul se adâncește. Ancheta îl poartă pe comisar prin toată Veneția, autoarea dezvăluind cu lux de amănunte farmecul acestui oraș plutitor. Brunetti va fi pus în fața mai multor întrebări-capcană și își va schimba părerea despre ce anume decide vinovăția sau nevinovăția unui om. 

Cu toate că sunt din ce în ce mai pretențioasă atunci când vine vorba de thrillere, această aventură din inima Veneției m-a convins pe deplin. Poate datorită ironiei subtile a inspectorului Brunetti, a faptului că acțiunea este legată de cărți (cărți rare care nu ajung pe mâna oricui), dar mai ales a detaliilor din fermecătoarea Veneție, care conferă cărții un aer aparte, o doză de mister în plus și o frumusețe vizibilă în ciuda evenimentelor care stau la baza acțiunii. Într-un interviu din anul 2017, Donna Leon spunea despre Brunetti că a rămas același pe parcursul romanelor, și-a păstrat entuziasmul și bucuria de a trăi, care îl ajută să facă față investigațiilor. Autoarea declara că l-a creat asemănător unei persoane cu care ar avea ce discuta, cineva pe care l-ar plăcea suficient de mult pentru a-i permite să se afle în preajma ei. De-a lungul romanelor sale, Donna Leon a scos în evidență probleme cu care se confruntă lumea de ieri și cea de azi, interesul ei principal fiind grija pentru mediul înconjurător. În același interviu despre care spuneam mai sus, recunoaște că nu e interesată de politică și că a încetat să mai urmărească știrile de când Donald Trump a devenit președinte, dar este foarte preocupată de urmările acțiunilor politice asupra naturii, schimbărilor care se petrec și care ne afectează din ce în ce mai mult. Este conștientă și de problemele Veneției, un oraș pe care îl iubește și pe care îl vizitează cât de des îi permite timpul - inundațiile care o amenință sunt din ce în ce mai dese, iar experții spun că în aproximativ 80 de ani Veneția nu va mai exista, fiind complet acoperită de apă. 

Ce o motivează să scrie în continuare? Autoarea spune că nu crima în sine este interesantă, ci felul în care oamenii ajung să comită crime, motivele din spatele acestora și felul cum se schimbă caracterul uman în funcție de circumstanțe, întâlniri și persoane. 

​Cartea o găsiți aici. 

Sunt destul de selectivă atunci când vine vorba despre genul thriller, deoarece am citit multe cărți din această sferă și poveștile care reușesc să mă prindă în mreje sunt destul de puține. O să amintesc doar de Adevărul despre cazul Harry Quebert și de seria Cormoran Strike, pentru că le consider niște cărți excepționale, pline de suspans continuu, care au reușit să mă țină captivă preț de multe pagini și să mă îndepărteze de orice altă activitate înafara lecturii. O poveste încâlcită și plină de răsturnări de situație este și Străinul de acasă, povestea unui cuplu aparent banal, care duce o viață mai mult decât comodă și care nu iese în evidență cu mare lucru. 

Totul se schimbă într-o singură seară, când Tom ajunge acasă de la muncă și nu-și găsește soția nicăieri. O sună, dar telefonul ei se află în casă împreună cu geanta. Mașina ei nu se află pe alee și pare că a plecat în mare grabă. Nu există semne de violență sau intrare prin efracție, iar Tom începe să se îngrijoreze tot mai mult și sună la poliție. Două minute mai târziu, primește o vizită din partea poliției, care îl anunță că soția lui a fost implicată într-un accident de mșină, într-un cartier rău famat al orașului, în timp ce conducea bezmetic, neluând seama de culoarea roșie a semafoarelor sau de celelalte mașini din trafic. Ajuns la spital. Tom se confruntă cu o altă problemă : Karen nu-și aduce aminte de nimic din ceea ce s-a întâmplat, dar doctorul spune că e normal după trauma pe care a suferit-o. Însă întrebările încep să pună stăpânire pe creierul lui Tom : soția lui este un șofer prudent, care nu încalcă niciodată regulile de circulație. De ce conducea ca o nebună? De ce se afla în acel cartier, atât de departe de casa lor? De cine sau de ce anume fugea? Oare e posibil ca el să nu o cunoască cu adevărat pe cea cu care își împarte viața? 

Pe măsură ce secretele celor doi soți la iveală, acțiunea devine din ce în ce mai incitantă, iar relația dintre ei se schimbă de la o zi la alta. Acolo unde înainte era doar dragoste, încredere și pasiune, încep să-și facă loc minciunile, neîncrederea, suspiciunea și măștile încep să cadă rând pe rând. Fiecare începe să-l vadă pe celălalt așa cum e, fără artificii sau îmbunătățiri, un om în stare pură, supus greșelii și compromisului. Tocmai această (re)descoperire dintre cei doi face povestea incitantă și imposibil de lăsat din mână. Relația lor trece prin foc și sabie în decurs de câteva săptămâni, timp în care vor fi asaltați cu întrebări din toate părțile, vor face nenumărate drumuri la poliție sau vor fi vizitați de agenți în cele mai neașteptate momente. Aparent, nu mai e nimic de salvat din relația lor, dar surpriza vine după dezvăluirea tuturor secretelor și justificarea acestora. Chiar dacă s-au mințit și nu au știut cu adevărat cine sunt, Tom și Karen sunt doi oameni care se iubesc. Îndrăznesc să-i numesc adevărați temerari, după toate luptele pe care le duc și care îi modelează mai mult decât toate experiențele de până atunci. Decizia tacită de a rămâne împreună se întâmplă fără ca cei doi să conștientizeze prea mult și pornește nu doar din sentimentele pe care le simt unul față de celălalt, ci și dintr-o anumită naivitate. 

Străinul de acasă e un must-read nu pentru că m-a ținut în suspans pe tot parcursul acțiunii, ci pentru că m-a scuturat puțin și mi-a deschis ochii spre o înțelegere mai bună a psihologiei umane. Cartea spune un adevăr pe care ne este greu să-l acceptăm cu ușurință și anume că nu poți să cunoști pe cineva îndeajuns încât să nu te surprindă vreodată (chiar dacă e vorba despre partenerul de viață). Relațiile interumane se bazează de cele mai multe ori pe aparențe și nu pe sentimente solide, e o realitate a societății în care trăim și nu cred că se va schimba foarte curând. 

Cartea o găsiți aici.