Jennifer Niven a debutat cu romanul Toate acele locuri minunate, dobândind rapid popularitate și o mulțime de recenzii pozitive. A urmat Universul pe umerii tăi, iar în curând vom putea urmări ecranizarea primului ei roman. Cu respirația tăiată , a treia poveste pe care a dăruit-o lumii, este dedicată tot adolescenților, fiind o discuție liberă despre sex, relații și drame familiale, dar și despre curajul de a te găsi pe tine atunci când totul în jur se destramă. În vara de dinainte de a merge la colegiu, Claudine Henry află că părinții ei divorțează și că își va petrece vacanța împreună cu mama ei pe o insulă din largul Georgiei, fără acces la internet, fără telefon și fără prieteni. Lumea ei pare să se spargă în bucăți, tot ce știa până atunci despre viață și oamenii din jurul ei dovedindu-se profund greșit. Își dorește cu disperare să ajungă la facultate și să devină o scriitoare faimoasă, dar mai mult ca orice vrea să-și piardă virginitatea. Vrea să se descopere pe sine, să-și cunoască corpul, limitele și ceea ce-i aduce plăcere la fel ca oricare alt adolescent debusolat. Ajunsă pe insulă, îl întâlnește pe Jeremiah, un băiat plin de viață, extrem de atractiv și misterios. Relația dintre ei se dezvoltă firesc, cei doi descoperind împreună o mulțime de lucruri noi, cunoscându-se unul pe altul și pe sine în același timp. Vara pare să treacă cu o repeziciune la care Claudine nu se aștepta, sfârșitul acesteia trezind în ea sentimente contradictorii. Dacă la început abia aștepta să plece, acum nu mai e atât de sigură. Vrea să știe ce înseamnă ea pentru Jeremiah și cum ar putea să-și păstreze relația având în vedere toate obstacolele care ar putea să-i despartă mai curând decât și-ar fi imaginat. Această călătorie spre sine, dar și spre viața reală, o schimbă în moduri profunde, o pune față în față cu propriile vise și dorințe. O sperie și o incită în același timp. Viața este formată din momente de liniște, urmate de cele în care trebuie să iei decizii importante, cu consecințe potențial fatale asupra întregii tale vieți. Cum să jongleze Claudine cu ceea ce simte și cu visele ei în același timp? Romanul aduce în discuție teme importante precum sexul, iubirea, căutarea de sine, dar și importanța deciziilor din adolescență, cu ecou asupra întregii vieți. Mereu am crezut că cea mai mare calitate a adolescenței e puterea de a visa, în ciuda vieții reale care se infiltrează pe la colțuri, în ciuda părerilor celor care au deja diverse experiențe și oarecare înțelepciune. Această putere tinde să scadă tot mai mult pe măsură cu devenim adulți, regăsind rar câte o fărâmă din ea, prea puțină pentru a o transforma în acțiune. Adolescența este o perioadă destul de instabilă emoțional, dar și plină de curaj. Această forță lăuntrică de a visa fără limite, de a crede că poți să faci orice și că totul depinde doar de tine e cea care contribuie până la urmă la împlinirea viselor. Toate experiențele pe care vrei să le trăiești vin la pachet cu o doză de risc, cu potențiale consecințe și realizezi că nimic nu e atât de simplu precum pare. Dar , la fel ca în cazul lui Claudine, cel mai simplu e să te lași dus de val, să provoci viața să te ducă în cele mai neașteptate locuri, alături de oameni la care nici nu visai. Riscurile asumate, provocările, nebunia și chiar și inconștiența sunt specifice acestei perioade și se transformă de cele mai multe ori în momente care îți taie respirația și la care te vei raporta apoi o viață întreagă. Nu există decizie perfectă sau fără consecințe, nu există o rețetă de urmat ca să poți trăi și nici acea certitudine pe care o căutăm cu disperare de-a lungul vieții. Există doar clipa de față pe care o poți modela după bunul plac.
Cartea o găsiți aici.
0 Comments
Robert Bălan (coordonator) , Andrei Dosa, Robert Șerban, Radu Pavel Gheo, Igor Mocanu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Mihai Duțescu, Florin Hălălău, Doris Mironescu, Dan Coman, Florin Dumitrescu, Vasile Ernu, Andrei Gamarț Există o mulțime de cărți pe piață care vorbesc despre experiența maternității și cum se schimbă viața unei femei după apariția unui copil, dar prea puține spre deloc despre paternitate. În această ecuație, mamei i se atribuie rolul principal, în timp ce tatăl e omul din umbră, cel chemat atunci când e nevoie de ajutor, cel care se ocupă de logistică, acte și alte lucruri total neimportante odată ce copilul vine pe lume. Cartea de mai jos descrie experiența mai multor tați, unele mărturisiri fiind extrem de amuzante, reale și ușor de înțeles. E interesant să privești această experiență dintr-o altă perspectivă, una explorată prea puțin până acum. Bărbații nu sunt întrebați prea des cum i-a schimbat venirea pe lume a copilului, ci doar dacă se descurcă, cum merg lucrurile în general etc. Poveștile sunt foarte diferite, fiecare om trăind experiența de a fi părinte într-un mod propriu și personal, dar sentimentul pe care l-am regăsit în toate e teama. Teama de a nu face ceva greșit, teama de a nu face suficient pentru ființa asta total dependentă și lipsită de apărare, teama că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel, teama de prea multă iubire care te copleșește dintr-o dată cu totul, teama că fericirea asta inexplicabilă se poate termina în orice moment, prevestind o tragedie. Toate sunt absolut normale, le simțim cu toții și ne lăsăm copleșiți de ele. Și tații simt o mulțime de lucruri, însă nu vorbesc despre ele tot timpul, pentru că simt nevoia să își ia rolul în serios, să lupte pentru ca totul să fie bine, să facă față acestei presiuni din partea societății și a istoriei vechi de secole. Sunt oarecum obligați să acționeze mai mult decât să simtă. Și ei sunt victimele prejudecăților de gen atunci când vine vorba despre a fi părinte. ceea ce duce automat la multe lucruri nespuse și frustrări legate de neputința de a duce totul la bun sfârșit sau de a menține lucrurile pe linia de plutire. Cred că e cadoul perfect pentru orice viitor tată sau unul recent pornit în această călătorie. Majoritatea lucrurilor pe care le auzi înainte să devii părinte sunt exagerat de siropoase sau exagerat de înspăimântătoare. Lumea, în general, tinde să te prevină asupra unor lucruri care poate nu ți se vor întâmpla niciodată sau să îți spună exact ce ar trebui să simți din primul moment în care copilul vine pe lume. Și cum toate experiențele sunt diferite, aceste sfaturi nesolicitate pun o anumită presiune pe oameni sau tind să creeze anumite frici nejustificate. De aceea, Cartea cu tați sau oricare alta care vorbește deschis despre experiența de părinte, care prezintă realitatea cu bune și cu rele, fără să exagereze din toate punctele de vedere, e binevenită și extrem de folositoare. Cred că ar trebui să vorbim mult mai deschis despre ceea ce ne pune în dificultate ca părinți, despre ceea ce simțim, ceea ce ne sperie, ceea ce pune presiune pe noi și ne împiedică să ne creștem copiii așa cum am dori. Poate că am deveni mai asumați, mai încrezători în noi înșine, reușind să le transmitem și copiilor noștri aceleași valori.
Cartea o găsiți aici. Patrula djinnilor este un roman uimitor despre o realitate înspâimântătoare. În India 180 de copii dispar zilnic, majoritatea dintre ei fiind vânduți pentru organe, supuși la munci inumane sau abuzați sexual. Foarte puțini scapă odată ce au fost răpiți, metoda preferată de răpitori fiind ademenirea cu dulciuri îmbibate în droguri. Aproape toți fac parte din comunități sărace sau trăiesc pe la marginea gropilor de gunoi, câștigându-și traiul zilnic prin eforturi colosale. Este o realitate a Indiei de azi, acești copii fiind doar niște cifre dintr-un registru, un număr de care restul lumii nu are habar. Chipurile din spatele acestor cifre spun însă o altă poveste. Așa s-a născut acest roman al cărui protagonist este Jay, un băiat de nouă ani, pasionat de documentare polițiste și detectivi inteligenți care rezolvă crime misterioase. Trăiește într-un basti de la marginea gropii de gunoi, o așezare ilegală în care familiile sărace și-au construit adăposturi. Comunitatea este formată din hinduși și musulmani, care trăiesc laolaltă în bună pace, dar această armonie urmează să se destrame odată cu prima dispariție a unui copil din basti.
Bahadur e primul copil care dispare și întreaga comunitate este înmărmurită. Inițial cred că a fugit de acasă din cauza tatălui alcoolic, dar la momentul în care i se observă absența dispăruse deja de cinci zile. Mama sa, disperată, face un gest total necugetat, care îi atrage furia comunității - cheamă poliția. Polițistii îi amenințau de ani de zile pe locuitorii din basti că îi vor vizita cu buldozerele, forțându-i să privească cum le sunt distruse casele și agoniseala puțină pe care o aveau. Oamenii nu apelau la poliție deoarece niciodată nu se rezolva nimic. Mita era de la sine înțeleasă, iar dacă aceasta nu exista, poliția nu făcea nimic, nu punea întrebări, nu deschidea un dosar, nu completa niciun document. În acest context, gestul mamei lui Bahadur e unul complet lipsit de logică, disperat și izvorât dintr-o pură dragoste maternă. Femeia le oferă polițiștilor sosiți la fața locului singurul bun de valoare pe care îl deține - un lanț de aur primit de la stăpâna ei. (Majoritatea femeilor din basti lucrau pentru doamne din clasa medie, făcând curățenie și mâncare, stându-le acestora la dispoziție la orice oră pentru a putea supraviețui.) Polițiștii își amână îndatoririle săptămâni la rând, iar copiii continuă să dispară în lumea lui Jay. Acesta începe o investigație pe cont propriu, alături de bunii lui prieteni, Faiz și Pari, dar toți trei își dau seama că lumea e un loc foarte periculos, iar lucrurile rele se întâmplă mereu, chiar sub nasul lor. După câteva dispariții, apar alte probleme. Hindușii cred că musulmanii sunt cei care le răpesc copiii, iar certurile și furia devin o parte obișnuită a zilelor din basti, violența izbucnită tot mai des riscând să le distrugă de tot comunitatea. Romanul nu are un final fericit, ci mai degrabă o concluzie dulce-amăruie - nu putem controla aproape nimic în această viață. Suntem marionetele destinului și încercăm din răsputeri să-l schimbă, să-l învingem, să ne dovedim mai puternici decât soarta. Toate fiind în zadar. Nu poți fugi de ceea ce ești și nici de ceea ce ți-a fost scris. Patrula djinnilor e o carte care te scoate din bula ta de siguranță, care îți arată o lume dominată de întuneric și traumă, un peisaj în care oamenii se chinuie să supraviețuiască și nu își permit să viseze la lucruri sau situații pe care majoritatea dintre noi le luăm de-a gata, considerăm că ni se cuvin. Dar citind astfel de povești, îți dai seama că nu ni se cuvine de fapt nimic. Aparent, suntem egali. Dar unii dintre noi au norocul de a se naște într-un colț de lume care oferă condiții decente, în timp ce alții sunt supuși constant provocării de a supraviețui, de a lupta zi de zi pentru apă, pentru hrană, pentru o minimă siguranță. Lumea e un teren de joc macabru, fără reguli ; nu poți avea încredere nici măcar în membrii echipei tale, darămite în adversari. Lumea e un spațiu în care trebuie să privești mereu peste umăr, să fii atent la mișcările din jurul tău și să ții mereu garda sus. Cartea o găsiți aici. Autoarea bestseller-ului Cea mai norocoasă fată revine cu un roman în care explorează limitele invidiei dintre surori, puterea iubirii și a diferențelor dintre oameni, dar și lumea nemiloasă din spatele ecranelor. Este povestea a două surori între care există multă dragoste, dar și multe lucruri nespuse, care ies la iveală atunci când cele două participă la un reality-show. Kelly a fost mereu favorita părinților, fata strălucitoare, bună și mereu capabilă să-și îndeplinească scopurile, în timp ce Brett a trăit în umbra ei - copilul-problemă, cel care nu are cum să concureze cu performanțele celuilalt frate. Acum Kelly este o mamă singură, iar Brett se află pe culmile succesului în show-ul TV Goal Diggers. Atunci când Kelly ajunge și ea în emisiune, producătorii simt că lucrurile ar putea-o lua în multe direcții și își doresc să exploreze acest tărâm necunoscut dintre cele două surori. Simt potențialele secrete, mici fărâme din trecut care ar putea să le șlefuiască sau să le distrugă imaginea, tonele de amintiri pe care le au împreună, dar și sentimentele dăunătoare care apar în orice relație de acest fel. Niciunul nu își imaginează că sezonul se va încheia cu o baie de sânge... Brett este teleportată brusc înapoi în copilărie, când toate reflectoarele erau îndreptate asupra lui Kelly și nu își mai dorește ca acest lucru să se întâmple. De data aceasta, succesul este al ei și doar al ei, atâta timp cât secretul pe care doar Kelly îl cunoaște nu va ieși la iveală. Toate premisele indică un dezastru care nu poate fi evitat, dar producătorii emisiunii nu văd decât cifre mari de rating și mulți bani la orizont... Sora favorită explorează o relație tipică dintre frați, una dominată în egală măsură de iubire și orgoliu, una care poartă în ea amintirile trecutului și posibilitatea unui viitor mai bun. Între cele două surori există lucruri nespuse, secrete, răni care nu s-au vindecat la timp și încă dor, adevăruri cu potențial letal pe care niciuna nu se simte capabilă să le rostească, E o relație pe cât de benefică, pe atât de toxică, având în vedere circumstanțele în care au crescut și cât de invizibilă s-a simțit una în prezența celeilalte. Acest rol, de spectator în viața familiei, e unul greu de dus și de jucat până la capăt. E un rol pe care nu ți-l alegi, unul de care se ferește toată lumea și pentru care ești compătimit mereu odată ce l-ai primit. E greu să fii mereu în umbra altuia, unul care e din start mai bun decât tine, care face lucrurile perfect și care nu greșește niciodată, cineva cu care nici măcar nu poți concura cum se cuvine. Toate astea lasă urme adânci, răni imposibil de vindecat în sufletul unui copil care vrea cu disperare să fie văzut, înțeles și iubit. Acest copil se transformă într-un adult incapabil să ofere și să primească afecțiune, incapabil să trăiască liber de prejudecăți și de privirile celorlalți, incapabil să se vindece pentru a funcționa normal. Vechii demoni ies la iveală în cele mai nepotrivite momente, îndemnându-l să acționeze, să cerșească atenția celor din jur prin gesturi și fapte extreme. Așa se nasc tragediile, așa se nasc alte răni imposibil de șters.
Cartea o găsiți aici. Samar Yazbek este jurnalistă, scriitoare și activistă pentru drepturile omului. S-a născut în Siria în 1970, iar pământul în care i se află rădăcinile este devastat de violență și teroare de ani de zile. Oameni nevinovați mor, iar luptele continuă fără ca cineva să le mai înțeleagă sensul. Am văzut cu toții imaginile devastatoare cu refugiați răniți, înfometați, însetați, care își caută calea către o lume normală, dar și cele care au avut un impact puternic asupra emoțiilor noastre - cele cu copii de diverse vârste, aflați într-un peisaj apocaliptic, unde nimic nu seamănă cu ceea ce cunoaștem despre lume, purtând pe chip și în ochi violențele care îi înconjoară. Recunosc că nu știu foarte multe despre acest conflict și că de cele mai multe ori refuz să mă uit la imagini de acolo din cauza suferinței pe care mi-o provoacă, dar trebuie să vorbim și despre lucrurile care ne dor, pentru ca ele să se schimbe cumva sau să înceteze. Încă mi-e dificil să înțeleg de ce ființa umană este atât de înclinată să facă rău celor vulnerabili, de ce este atât de hotărâtă să omoare în numele unei credințe și cum se împacă aceste fapte cu drepturile fundamentale ale omului. În Fata care nu se putea opri din mers, războiul din Siria este văzut prin ochii unui copil neajutorat, o fată cu grave probleme de sănătate, care observă totul de la distanță și înțelege mai multe decât cred cei din jurul ei. Rima nu vorbește deloc și încă de când a început să umble nu s-a mai putut opri. Picioarele nu o ascultă și dacă și-ar urma impulsurile nu s-ar mai opri niciodată, ignorând pericolele din jurul ei și mergând fără oprire spre capătul lumii. Îi place să citească, iar lectura este singura ei legătură cu lumea înconjurătoare. Rima desenează și își scrie povestea cu un pix albastru, care nu va mai ține multă vreme. Vocea ei, mai puternică decât zgomotul bombelor din jur, este cea care relatează ororile unui război dement, nebunia instalată pe o bucată de pământ din lumea asta unde oamenii sunt uciși fără drept de apel, terorizați și supuși abuzurilor în nenumărate feluri. Oamenii o consideră pe Rima ciudată, nebună, un fel de ființă stranie care privește totul cu ochii larg deschiși, fără să se exprime în vreun fel. Dar ceea ce tind oamenii să ignore e tocmai nebunia din jurul lor, care se dezlănțuie zi de zi și le schimbă viețile brutal. Fata care nu se putea opri din mers este un roman care te îngenunchează din punct de vedere emoțional, te poartă printr-o lume dominată de durere și tragedie, în care oamenii sunt conduși de violență. Anul ăsta nu a fost ușor pentru nimeni, dar se pare că ne-a arătat tuturor câtă durere există în lume, câtă suferință despre care nu vorbește nimeni, câte categorii de oameni ale căror necazuri sunt trecute sub tăcere. Odată cu izolarea, am fost nevoiți să conviețuim împreună sau singuri și poate pentru prima dată am început să înțelegem ce înseamnă cu adevărat un război. Doar că noi l-am trăit în confortul caselor noastre, nefiind dominați de teama că o bombă ne-ar putea spulbera cu totul sau ne-ar distruge locuința. Poate că nu am făcut o comparație prea bună, dar acum avem o altă viziune asupra a ceea ce înseamnă să trăiești într-o lume pe care nu o mai recunoști. Au fost momente în care am realizat că bunătatea ne poate salva și că ajutându-i pe ceilalți, te poți salva și pe tine însuți. Ne-am întors privirea către lucrurile despre care ne e greu să vorbim în timpul zilelor noastre agitate, dar ne-am și scos la iveală toate frustrările și răutatea care zace în noi. Nu știu dacă această perioadă ne-a adus vreun echilibru sau vreo constatare miraculoasă, dar citind cartea asta, îți dai seama că indiferent de răul care îți domină lumea, sunt oameni care trăiesc sub norul amenințării toată viața. Sunt copii cărora li s-a furat nu doar copilăria, ci și inocența și încrederea în oameni. Li s-a furat lumea dinainte de a se naște sau la puțin timp după ce au sosit. Cum ai putea să te mai plângi de faptul că trebuie să porți o mască și să să îi protejezi pe cei din jur când alții au văzut mereu lumea ca pe un scenariu apocaliptic?
Cartea o găsiți aici. Don't grow up. It's a trap. Laurențiu Staicu a scris unul dintre cele mai profunde și frumoase romane pe care mi-a fost dat să pun mâna în ultimul timp. Compus din discuții interminabile despre viață, iubire și bunătate, romanul scoate în evidență importanța filozofiei și felul în care aceasta modelează gândirea și comportamentul. Teoretic, este un roman cu și pentru adolescenți, dar l-am savurat pagină cu pagină, după ce m-am îndrăgostit iremediabil de scrisoarea autorului către viitorii cititori. O scrisoare în care orice adolescent se va regăsi cu siguranță, se va privi ca într-o oglindă care îi scoate la iveală atât părțile bune, cât și părțile rele. Se va recunoaște în fiecare frază, în fiecare paragraf care vorbește despre nerăbdare, despre dorința de a-ți pune amprenta asupra lumii, despre dorința de a visa mereu la fel ca acum. Așa cum spune și Laurențiu, a visa este prima calitate pe care ne-o pierdem când ajungem adulți. Faptul că nu îi mai dăm aceeași importanță, că nu ne mai lăsăm cuprinși de același freamăt de a ne vedea visele realitate e cel mai trist rămas-bun al adolescenței. "Maturitatea este pentru ei un soi de Graal la care visează de îndată ce încep să devină conștienți în sens abstract de lumea care îi înconjoară. Dar mânați de această dorință febrilă de a se maturiza, ei uită să facă poate lucrul cel mai important pentru viața de adulți care urmează : să viseze!" Adolescenții își imaginează mereu că vor schimba lumea, că vor face totul diferit și că lupta lor va însemna ceva pentru umanitate. Dar odată debarcați în viața de adult, această ferocitate, această dorință intensă de a lăsa ceva în urmă se pierde printre grijile cotidiene și fuga continuă pentru succes. Devenim, inevitabil, la fel de preocupați în a bifa toate sarcinile pe care ni le impune societatea, în a face tot ceea ce alții au făcut înaintea noastră și uităm de propriile vise la fel de repede cum se sparg baloanele de săpun. Ne concentrăm atât de mult pe ceea ce putem obține, încât uităm ceea ce am putea deveni ca persoane. "Orice am face, oricât ne-am strădui să ne dezvoltăm și să ne cunoaștem pe noi înșine, să devenim mai buni, să-i ajutăm pe ceilalți, oricât de mult ne-am apropia de un ideal sau altul din cele pe care le-au născocit oamenii de-a lungul timpului, fără iubire n-am fi niciodată mai mult decât o jumătate de om."
Socrate în blugi nu este o carte de dezvoltare personală, dar după ce o termini de citit, îți dai seama că ar trebui să pui mult mai mult preț pe convingerile și emoțiile tale în pofida a ceea ce spun ceilalți. E OK să faci lucrurile diferit, să mergi pe alte cărări decât cei dinaintea ta, să deschizi alte uși și să treci peste obstacole necunoscute. E perfect în regulă să rămâi același adolescent plin de curaj, căruia nu îi este teamă să lupte pentru ceea ce-și dorește, căruia nu îi este teamă să viseze într-o lume atât de irațională și să iubească ca și cum fiecare zi ar fi ultima petrecută pe pământ. Cartea o găsiți aici. "...nu există răspunsuri corecte, nici globuri de cristal. doar instinct și speranță și să faci ceea ce consideri că este just." Ce înseamnă viața? Când merită trăită și când e cazul să renunți? Și, mai ales, cine hotărăște acest lucru? După sfârșit spune povestea a doi părinți aflați într-o situație imposibilă - aceea de a decide dacă fiul lor trebuie să mai trăiască. Confruntat cu cancerul de la o vârstă fragedă, Dylan și-a petrecut prea mult timp din scurta lui viață într-un salon de terapie intensivă. Când lucrurile păreau să se așeze, boala lui se agravează, iar prognosticul e clar. I-au mai rămas câteva luni de trăit sau poate săptămâni. Părinții trebuie să decidă dacă Dylan va continua tratamentul sau va primi doar îngrijiri paliative, menite să-i asigure confort în timpul pe care-l mai are la dispoziție. La început, decizia celor doi e limpede ca cerul senin - copilul lor trebuie să trăiască și dacă există vreo metodă în lumea asta care ar putea să-i ofere mai mult timp, merită toate sacrificiile. Tatăl descoperă o terapie relativ nouă, cu rată mare de succes la pacienții cu cancer, efectuată de un doctor american, extrem de încrezător în rezultatele sale. Însă această terapie nu l-ar salva pe Dylan în adevăratul sens al cuvântului - ar putea avea dificultăți grave de mobilitate, de vorbire, fiind practic în imposibilitatea de a mai fi indepedent. Acest scenariu are un efect devastator asupra cuplului și asupra vieții lor - nimic nu va mai fi vreodată la fel. Cei doi părinți încep să își pună întrebări legate de viitorul copilului - dacă acesta va exista și dacă într-adevăr o viață atât de dificilă mai poate fi numită viață. În imposibilitatea de a lua o decizie, lucrurile se complică, iar cazul lui Dylan ajunge la tribunal, unde un judecător va decide asupra tratamentului său. După ce ascultă toate mărturiile, toate faptele și prognosticurile, acesta este pregătit să ia o decizie. Aici este momentul zero al romanului - autoarea își imaginează două scenarii total diferite și cum ar fi decurs fiecare dintre ele. Practic, nu aflăm niciodată decizia judecătorului. Prima variantă, în care acesta îi dă dreptate mamei, se desfășoară pe repede înainte - Dylan moare la 19 zile după verdict, iar viețile tuturor sunt fundamental schimbate. A doua variantă, în care judecătorul îi permite tatălui să își ducă copilul în America pentru a primi tratamentul minune, îi mai oferă lui Dylan câțiva ani buni, în care este total dependent de părinții lui, este imobilizat într-un scaun cu rotile, hrănit printr-o sondă și singurul mod în care își poate exprima emoțiile este zâmbetul larg care îi apare pe chip. Romanul nu se concentrează pe această decizie de viață și de moarte, ci pe întrebarea ce înseamnă cu adevărat viața? Merită ea trăită atunci când nu mai ai la îndemână niciun mijloc de a-i iubi pe cei din jurul tău, de a face aceleași lucruri pe care le făceai înainte cu atâta pasiune? Merită să mai fii în viață când nu ești capabil să-ți exprimi emoțiile și opiniile? Când nu mai poți să spui ce te doare? Când nu mai poți să rostești te iubesc? Când cei pe care îi iubești suferă de zece ori mai tare decât tine? Mai poate fi numită această existență viață? Sau e doar o luptă pentru supraviețuire? Să nu vă imaginați că romanul oferă vreun fel de concluzie sau finalitate asupra subiectului, căci lucrul acesta e aproape imposibil în contextul în care părerile vor fi mereu împărțite. Este o carte greu de citit și de digerat, concentrată pe un subiect mai degrabă uman decât medical sau de orice altă natură. Indiferent de părerea fiecăruia dintre noi, va exista mereu o altă variantă și inevitabila întrebare ce ar fi fost dacă? Nu există răspuns corect sau dreptate în proporție de 100%. Există doar speranță că ai luat decizia corectă, există doar ușurarea că suferința s-a terminat pentru cel pe care îl iubești, chiar dacă a ta abia începe. Această poveste nu este nicidecum o ficțiune, ea bazându-se pe experiența autoarei, care s-a confruntat cu aceeași decizie în urmă cu 14 ani, când unul dintre gemenii ei a rămas cu deficite neurologice foarte grave în urma unei meningite. Autoarea a decis că viața lui nu va fi niciodată așa cum ar trebui să fie și l-a deconectat de la aparate. Este evident că trauma a rămas acolo, ascunsă adânc în sufletul mamei și ea este motivul pentru care acest roman a văzut lumina zilei - pentru ca judecățile emise de alți oameni să nu mai aibă nicio putere sau influență.
Cartea o găsiți aici. Înainte de mult- așteptata vacanță, am primit acest roman împreună cu o figurină din castane și bețe de chibrit. Dar asta nu era tot - pe plicul care conținea figurina era scris Dacă ai găsit unul înseamnă că EL te-a ales. Am luat cartea cu mine pe plajă, deși nu aveam dispoziție să citesc despre alte nenorociri și crime nerezolvate. Un efect al perioadei prin care trecem de câteva luni bune, probabil. Însă romanul m-a prins de la primele pagini, povestea exercitând asupra mea o teroare și o fascinație nemaipomenite. Știți deja că sunt o fană a thrill-erelor și că savurez cu cea mai mare plăcere aceste povești, în ciuda prezenței constante a răului și a dovezilor conform cărora unii oameni sunt niște monștri. Romanul spune povestea unui criminal în serie, obsedat să lase în urmă niște figurine și astfel să îi încurce tot mai tare pe detectivii care investighează cazul. Crimele sunt atroce, iar micul indiciu nu lipsește niciodată, autorul dorind să se știe că îi aparțin. Pe fiecare figurină găsită se găsesc amprentele unei fetițe răpite în urmă cu un an. Totul pare indescifrabil pentru polițiști, iar criminalul nu dă semne că s-ar opri din joaca terifiantă. Probabil știți deja că nordicii scriu intr-un fel care îți îngheață sângele în vene și te face să privești peste umăr de fiecare dată când mergi pe stradă. Am stat și m-am întrebat de unde provine acest apetit exagerat pentru cruzime, această modalitate de a înfățișa lumea ca fiind un loc nesigur și plin de pericole. După care mi-am dat seama că cea mai bună sursă de inspirație rămâne realitatea care ne înconjoară, pe care uneori o trecem cu vederea pentru a trăi mai departe în bula noastră. Probabil că unele detalii sunt exagerate intenționat, ca și cum am avea în față semne roșii de exclamare care strigă PERICOL , dar lumea chiar e un loc nesigur și înfricoșător. Trebuie doar să privești puțin în jur, să observi detalii care altădată îți scăpau. Chiar și înainte de această pandemie care ne-a dat viața peste cap, oamenii se purtau îngrozitor, lucruri nebunești se întâmplau în fiecare zi, fără să ajungă în atenția mulțimilor și nimeni nu mișca un deget pentru a le îndrepta. Cei dispuși să schimbe mersul lumii sunt prea putini și supuși constant unor teste dificile, capcane din loc în loc, cât mai multe piedici care să le taie elanul. Priviți puțin la ultimele evenimente din lume - protestele din SUA contra rasismului, jafuri, tâlhării și crime mai mult sau mai puțin legate de noile reguli ale societății, o explozie a violenței domestice în perioada de carantină. Lumea e înspăimântătoare și plină de pericole. E ușor de înțeles de unde sunt inspirate personajele acestor romane. Omul de castane nu este doar o poveste care îți dă fiori, ci încă un exemplu al faptului că echilibrul acestei lumi este dificil de menținut printre atâtea traume, lipsuri și reguli. În ultimul timp, thrill-erele par cumva o glumă în comparație cu viața reală, care sfidează absurdul în fiecare zi, provocându-ne constant să facem mai mult pentru noi și semenii noștri. Iar problema corupției, atât de des amintită, se întinde până la cel mai înalt nivel, printre oamenii inteligenți și capabili, cu o anumită putere - fapt care îi transformă în ființe foarte periculoase, aproape pe același loc cu criminalii. Corupția din sistemul judiciar și din cadrul poliției este menționată de multe ori în roman și parcă ai impresia că orice s-ar întâmpla în fața ochilor tăi, cineva din spate ține frâiele strâns și îți arată doar ce trebuie să vezi. Această imagine e mai înspăimântătoare decât orice crimă, căci suntem din ce în ce mai conștienți de ea în fiecare aspect al vieților noastre.
Cartea o găsiți aici. Scrisă cu o notă de umor și un talent de povestitor înnăscut, cartea lui Tom Phillips face o scurtă radiografie a evoluției societății umane, cum am ajuns astăzi aici și ce greșeli absolut stupide am făcut pentru a atinge acest grad de evoluție. Deși lucrurile par să se fi schimbat mult comparativ cu ceea ce era acum 10000 de ani de exemplu, ele au rămas aproximativ la fel. Am evoluat în multe domenii, dar am involuat în același timp la capitole importante - umanitate, morală, empatie. Suntem alții și totuși aceeași, mereu în căutarea propriului interes, mereu dispuși să facem aceleași greșeli iar și iar, fără să vedem semnalele de alarmă. Probabil vă întrebați de ce autorul susține că am evoluat datorită greșelilor și nu inteligenței. La fel m-am întrebat și eu. Dacă îi veți citi cartea, veți afla că cele mai multe lucruri pe care le-am descoperit sau făcut au fost roadele naivității absolute sau a tendinței noastre de a ne lăsa influențați iar și iar de aceeași factori. Primul lucru care ne ajută să greșim este chiar creierul nostru. Acesta ne păcălește în nenumărate feluri și ne influențează în moduri pe care nici măcar nu le bănuim. Majoritatea deciziilor pe care le luăm sunt influențate de factori externi, de ceea ce am văzut sau am auzit, nu este un proces pe care îl facem în mod conștient. Pornind de la această premisă deloc încurajatoare, aproape toate deciziile care au dus la crearea lumii moderne au fost greșite. A doua greșeală a fost dorința omului de a se extinde cât mai mult, de a avea putere și a da ordine, de a rămâne în istorie datorită ambiției sale. Totul a început cu agricultura și domesticirea animalelor. După ce acestea s-au dezvoltat suficient de tare, omul a început să viseze la o dominație mai largă și a început să călătorească tot mai departe. Primul impuls pe care majoritatea celor ajunși în locuri neexplorate l-au avut a fost să distrugă populațiile care trăiau deja acolo și să le înrobească. După cum vă puteți da deja seama, așa au izbucnit nenumărate conflicte absolut nenecesare, care au fost un fel de preludiu pentru marile războaie de mai târziu. Dar omul nu s-a oprit aici. Curiozitatea lui a devenit tot mai mare, setea de putere tot mai năucitoare și astfel au apărut relațiile dintre țări, majoritatea descoperirilor din domeniul științei și tehnologiei, explorarea spațiului cosmic etc. Lumea modernă are în spate o singură dorință comună și arzătoare - puterea. Ca să nu închei într-o notă pesimistă, vă spun că trăim într-o epocă foarte dezvoltată față de strămoșii noștri. Dar asta nu înseamnă că suntem invulnerabili. Ni se confirmă din plin acest adevăr în această perioadă de distanțare socială și regândire profundă a lucrurilor care contează. Probabil că vom ieși din ea schimbați, mai buni și mai preocupați de binele comun, însă nu îmi fac foarte mari speranțe. Lumea modernă nu e compusă sută la sută din lucruri rele, iar greșelile despre care vorbește această carte nu sunt cu totul și cu totul de nerezolvat, însă unele ne dau și astăzi bătăi de cap. Dorința noastră de a ne autodepăși, de a ne supraestima inteligența și capacitățile ne-a adus aici, în lumea asta plină de informații contradictorii, în care adevărul și bunul-simț nu mai au nicio valoare. Am rămas la fel de obsedați de putere și avuție, mânați de aceeași dorință de a-i controla pe ceilalți, încât e absolut necesar ca ceva să se schimbe. Nu putem să repetăm aceleași greșeli la nesfârșit, sperând că rezultatul va fi diferit.
Cartea o găsiți aici. Dr. Niall Tubridy - Bărbatul care a uitat cine e și alte povestiri dintr-o viață de neurolog12/24/2019 "Ca doctori, putem să ne mințim că pacienții ajung să-și accepte boala. Cu siguranță, medicilor și asistentelor le este mai ușor să facă față dacă îngrijesc oameni care s-au împăcat cumva cu situația în care se află. Aceasta deoarece, atunci când este vorba despre diagnostice incurabile, nu poți să nu te gândești la futilitatea unei mari părți a muncii tale. Facem mult bine și îi vindecăm pe majoritatea celor pe care îi consultăm, dar există cazuri în care medicina modernă încă nu poate înfrânge boala." Să practici una dintre cele mai fascinante meserii din lume e un privilegiu extraordinar. Să le povestești și altora despre munca ta, o dovadă de curaj și de auto-cunoaștere a tuturor calităților și defectelor care te-au modelat de-a lungul timpul și te-au călăuzit pe acest drum. Dr. Niall Tubridy, neurolog la St Vincent's Private Hospital, își deschide inima în acest roman care îi celebrează munca, dar și provocările zilnice pe care le întâmpină în contact cu pacienții săi. Neurologia e una dintre cele mai ciudate specialități, în care simptomele nu sunt întotdeauna ceea ce par, cele mai banale fiind prevestitoarele unor adevărate catastrofe. Majoritatea diagnosticelor neurologice înseamnă schimbări majore în viața unui pacient, fie că vorbim despre vorbire, mers, senzații sau durere. Nu e ușor să îi spui unui om că va fi nevoit să o ia de la capăt, să învețe să trăiască din nou, adaptându-se deficitelor sale și ideii că va avea nevoie de ceilalți pentru lucruri altădată banale. Unii pacienți acceptă diagnosticul destul de ușor (sau cel puțin așa dau impresia) , în timp ce alții nu se pot adapta niciodată la noua lor condiție. În aria neurologiei intră și multe boli cronice, care în trecut erau considerate condamnări la moarte, dar care astăzi pot fi ținute sub control datorită progreselor făcute de medicina modernă - de exemplu scleroza multiplă. Viața de zi cu zi într-un spital nu se aseamănă cu nicio altă existență - e plină de provocări, puzzle-uri de rezolvat, mistere și întrebări nenumărate, toate având ca scop salvarea vieților umane. Înainte de această etapă e facultatea de medicină, o perioadă caracterizată de o acumulare nesfârșită de cunoștințe și relațiile dintre ele. Informația însă reprezintă doar o mică parte a meseriei, să-i spunem fundație, căci viața în spital înseamnă să faci parte dintr-o echipă care trebuie să funcționeze perfect, să îți coordonezi mișcările în funcție de ceilalți și uneori contratimp, să oferi atât diagnostice corecte, cât și compasiune și înțelegere pentru pacientul tău. Să fii acolo pentru ceilalți, să fii capabil să înțelegi toate perspectivele unui caz și să tratezi fiecare om ca și cum ar fi cel mai important pacient al tău. Fața ta, vocea ta, gesturile tale vor fi cele pe care și le va aminti mereu când vine vorba despre momentul în care viața i s-a schimbat. Indiferent că s-a schimbat în bine sau în rău. "Ceva atât de banal precum un sughiț - un fenomen pe care l-am experimentat cu toții - poate apărea din cauza faptului că mâncarea a luat-o pe calea greșită sau poate fi semnul unei leziuni cerebrale cataclismice. Astfel că, în timp ce oamenii normali așteaptă ca un episod e sughiț să treacă de la sine ori își țin respirația ca să-l oprească, un neurolog care sughiță își va face griji în legătură cu trunchiul cerebral."
Cartea doctorului Tubridy combină cu succes cazurile care i-au rămas în memorie de-a lungul anilor și provocările meseriei pe care a ales-o. Sinceritatea sa nu se rezumă doar la bucuriile pe care le simte când pacienții îi mulțumesc sau merg acasă pe propriile picioare, ci și la îngrijorările din miez de noapte, imposibilitatea de a găsi un tratament potrivit pentru unii pacienți, anunțarea deceselor și învățarea continuă pentru a avea succes în acest domeniu. Oamenii se află în cea mai înspăimântătoare și vulnerabilă situație atunci când ajung în fața unui medic - nu e uțor să jonglezi cu atâtea emoții și temeri, să îți faci meseria așa cum ai învățat și să nu te implici prea mult pentru ca sufletul tău să rămână intact și capabil să facă mai mult bine. Există limite clar stabilite în medicină, dar partea cu implicarea e cel mai greu de gestionat - ești și tu om, ai și tu o familie, nu poți suferi pentru fiecare pacient la fel de mult. Dar în același timp, chipul fiecărui pacient e chipul unui om drag care s-ar putea afla cândva în aceeași situație, îți dorești cu disperare să îl ajuți si să-i îmbunătățești viața, să-i schimbi cumva destinul sumbru. Un alt neurolog celebru ale cărui cărți m-au fascinat la fel de mult e Oliver Sacks și vă asigur că veți fi captivați cu totul în poveștile lui. O viața întreagă dedicată oamenilor e o viață care te-a modelat în toate felurile posibile, te-a provocat să te lupți cu moartea, să ai curaj și să mergi mai departe indiferent de obstacole. Cartea o găsiți aici. |
Arhivă
December 2023
|