Trecutul joacă un rol important în destinul fiecăruia. Tot ceea ce am fost, ceea ce am făcut, copilăria și urmările ei, adolescența și coșmarurile - totul ne urmărește în prezent, amenintând să distrugă echilibrul fragil pe care l-am dobândit cu atâta trudă. Toate poveștile de iubire și relațiile cu cei din jur sunt influențate, mai mult sau mai puțin, de experiențele care ne-au modelat caracterul, ne-au făcut oameni sau au smuls părți importante din ceea ce credeam că ne definește. Ultimul dintre noi este un roman al dragostei și răzbunării, al dansului aritmic al trecutului cu prezentul, al experiențelor marcante și al alegerii dintre supraviețuire și viață. 

Așa cum citeam într-un roman pe care l-am terminat recent, istoria nu înseamnă trecut. Istoria înseamnă prezent, trecut și viitor, dansând laolaltă alături de toți oamenii de pe această planetă ; istoria înseamnă o cafea într-un pahar de carton, un dolar rătăcit pe stradă, o poveste de iubire care tocmai s-a terminat, o plimbare prin parc sau o conversație oarecare. Istoria își face simtiță prezența și în povestea celor doi tineri din acest roman - Werner și Rebecca, fiecare aducând cu sine propriul bagaj de temeri, coșmaruri și traume nevindecate. Iubirea lor seamănă cu un carusel scăpat de sub control, cu răzbunare, dorință, pasiune, iubire intensă, durere, dezamăgire. Trecutul pare să le bântuie iubirea la fiecare pas, iar gesturile necontrolate (care îi caracterizează pe amândoi) să îi arunce pe fundul prăpastiei. 

Ultimul dintre noi are un aer misterios pe tot parcusul acțiunii, un je ne sais quoi​ ademenitor, care te atrage cu totul în adâncurile cărții. Deși m-a atras de la început, pe măsură ce continuam cu lectura aveam impresia că cinva mă ține captivă acolo, că am fost prinsă asemenea pescarilor păcăliți de cântecul sirenelor. Există cărți care exercită o influență extrem de mare asupra mea și după care nu îmi revin cu adevărat niciodată. Iar Ultimul dintre noi e genul ăla de carte. E genul de poveste care te prinde și nu-ți mai dă drumul, nu de tot cel puțin. 

Cartea o găsiți aici. 

Care sunt limitele prieteniei? Cât continuă o relație între patru femei pe care le leagă niște amintiri profunde? Cât de departe poți să mergi pentru un om cu care ai împărțit la un moment dat toate clipele? Cât de mult te poți dedica trecutului din moment ce prezentul tău arată cu totul altfel? Câte dintre secretele unei prietenii rămân secrete și câte ies la iveală, rănindu-i pe cei neimplicați? 

Jocul minciunii este povestea unei prietenii latente în momentul începerii acțiunii, care se dezvăluie tot mai mult pe măsură ce începe călătoria spre trecut. Cele patru femei, foste adolescente, trăiesc acum un prezent marcat de lucruri obișnuite - soți, copii, treburi casnice și rutină, însă trecutul tumultuos stă să iasă la iveală în cele mai neașteptate clipe. Deși viețile lor merg mai departe, separate una de cealaltă, secretele care le leagă nu dispar atât de ușor. Acum mulți ani, erau doar patru fete puse pe șotii, capabile să convingă pe oricine de cele mai scandaloase povești, maestre absolute ale vorbelor și convinse că toată lumea e la picioarele lor. Azi, în prezentul aparent calm, fiecare își amintește de trecut cu duioșie, fără să bănuiască descoperirea unui secret pe care îl credeau îngropat de multă vreme... 

Ruth Ware a scris un thriller fascinant despre puterea prieteniei, loialitate și secrete, îmbinarea dintre trecut-prezent și simpla explicație a tuturor acțiunilor umane - trecutul nu ne părăsește niciodată, el trăiește cu noi în prezent și ne urmează credincios în viitor, îl purtăm cu noi ca pe o aducere-aminte a ceea ce am fost și ceea ce am devenit datorită lui. Loialitatea, dar și determinarea celor patru prietene implicate ies la iveală atunci când se reîntâlnesc, după mulți, mulți ani - fiecare dintre ele a rămas fidelă amintirilor împărtășite și niciuna nu-și dorește ca profunzimea relației dintre ele să fie văzută de cei din exterior ; prietenia lor înseamnă o lume paralelă cu realitatea, pe care ceilalți nu pot s-o înțeleagă. Iar această fragmentare a vieților lor e minunată. Și înspăimântătoare în același timp. E un sentiment minunat să ai încredere deplină într-o persoană și să știi cu certitudine că ți-ai deschis sufletul fără să riști nimic. E terifiantă inabilitatea de a mai găsi pe cineva la fel în viața reală - un corespondent măcar pe jumătate asemănător, care să înțeleagă toate angoasele, toate trezirile din miez de noapte, toate coșmarurile care bântuie în prezent. Poate de aceea e atât de fină linia dintre bine și rău și atât de mare spaima noastră în legătură cu viața de adult, viața adevărată, cu responsabilități și primejdii la tot pasul. Căci sunt convinsă că există iubiri și prietenii inegalabile, pe care nu le poate înlocui nimeni și că astfel de experiențe ridică standardele mult mai mult decât ar trebui. Mult prea mult pentru o viață de om. 

​Cartea o găsiți aici. 

O scrisoare care nu ajunge niciodată la destinatara sa marchează peste ani destinele a doi oameni aparent fără nicio legătură, în esență având aceeași dorință de a trăi frumos și liber, fără bariere fizice sau mentale. Scrisoarea rătăcită de-a lungul vremii este scrisă în ziua izbucnirii celui De-al Doilea Război Mondial și traversează zeci de ani până să ajungă la cea căreia îi este destinată. Cartea lui Kathryn Hughes este o poveste despre dragoste, iertare și speranță, care cucerește cititorii de la primele rânduri și le dezvăluie o lume apusă acum, în care puterea și prejudecățile erau mai presus de lege. Să ne întoarcem puțin în epoca în care cuplurile se formau în timpul unor dansuri, sexul și dragostea erau subiecte tabu, iar soarta femeilor era decisă de forțe exterioare. 

În perioada premergătoare celui de-al doilea război care a schimbat istoria, Billy și Chrissie trăiesc o poveste de dragoste interzisă, căci tatăl lui Chrissie, respectabilul doctor Skinner nu este de acord ca fiica lui să se mărite cu primul venit. Reputația și imaginea construită în rândul comunității cântăresc mai greu pentru bunul doctor decât fericirea fiicei sale. Amenințați de venirea războiului, îngrijorați din cauza piedicilor puse la cale de tatăl lui Chrissie, cei doi îndrăgostiți sunt separați inevitabil de capcanele destinului. Treizeci și ceva de ani mai târziu, scrisoarea lui Billy devine o adevărată comoară, care îi șlefuiește calea fiului pe care nu l-a cunoscut niciodată. Pentru Chrissie și Billy nu va mai exista regăsire sau posibilitatea unei a doua șanse, dar pentru fiul lor, William, scrisoarea va schimba totul, în modalități la care nu s-ar fi așteptat. Personajul care face posibilă această reîntregire a familiei este Tina, o tânără bântuită de propriul trecut. Prinsă într-o căsnicie abuzivă și lipsită de dragoste, Tina își petrece zilele sperând în zadar la o schimbare. În ziua în care găsește scrisoarea lui Billy într-un costum vechi, toate visele ei prind din nou viață, căci căile răsucite ale destinului îl aduc în viața ei pe William și o fericire mai mare decât și-ar fi putut imagina vreodată... 

Alternanța trecut-prezent poartă cititorii într-o călătorie emoționantă, iar pe măsură ce misterul primei povești începe să se dezvăluie, cea de-a doua își găsește finalitatea prin intermediul celei dintâi. Mi-a plăcut extrem de tare trecerea de la trecut la prezent și invers, autoarea intuind exact momentele în care să se oprească pentru a-și ține cititorii în suspans. Soarta fiecărui personaj marcant este dezvăluită până la sfârșitul poveștii, intuiția Tinei dovedindu-se una bună în cazul doctorului Skinner. După mulți ani, acesta se întoarce în micul magazin care colecta haine vechi, privind cu surprindere costumul pe care îl donase. Surprinderea Tinei se transformă rapid în furie, în timp ce-i dezvăluie bătrânului tot răul pe care l-a făcut. Tina este un personaj surprinzător - sub aparenta fragilitate și nehotărâre se ascund cantități uriașe de curaj și determinare atunci când situația o cere. Parcursul personajelor este emoționant și surprinzător - fiecare se luptă cu destinul în propriul fel, reușind să înțeleagă abia mult mai târziu că nu prea există modalități de a-l învinge. 

​Cartea o găsiți aici. 

E timpul să vorbim mai mult despre rasism și prejudecățile care ne conduc spre o lipsă totală de empatie. Jodi Picoult intră în lumea oamenilor obișnuiți deja să fie judecați după culoarea pielii, scriind o poveste cu morală puternică, întorsături de situație și străfulgerări de speranță. Încă din cele mai vechi timpuri, cei de rasă neagră au fost persecutați din cauza culorii pielii, fiind considerați inferiori, lipsiți de calități și meniți să execute doar muncile de jos. Chiar dacă perioada sclaviei s-a încheiat, au apărut alte tipuri de control asupra ființelor omenești - controlul psihic, tortura de același tip și impunerea unor prejudecăți vechi de când lumea, pentru a le destabiliza propriul sistem de valori și respectul de sine. Cu toate că lucrurile par să meargă într-o direcție favorabilă, astfel că nu mai suntem atât de mirați când vedem un om de altă culoare aproape de noi (și mă refer la aproape orice țară de pe planeta asta), încă există multe idei preconcepute și prejudecăți adânc înrădăcinate în ceea ce-i privește, iar această izolare socială se resimte chiar și în secolul XXI, aparent evoluat din multe puncte de vedere, practic dezumanizat până în vârful degetelor. 

Mici lucruri mărețe este povestea lui Ruth Jefferson, o asistentă medicală de culoare, o persoană ambițioasă și dedicată complet muncii sale. Ruth se ocupă de nou-născuții din secția ei ca de propriii copii, devenind o profesionistă adevărată și câștigând respectul superiorilor săi. Însă totul se schimbă atunci când părinții unui nou-născut care îi este dat în grijă au o problemă cu culoarea pielii ei și refuză să-și lase copilul în grija lui Ruth. Deși aceasta se împacă cu decizia părinților, a doua zi nou-născutul face un stop cardiac, iar Ruth e singură pe secție. Pusă într-o situație extremă, Ruth își ascultă instinctul, fiind sută la sută sigură că va plăti pentru îndrăzneala ei... 

Acțiunea se precipită rapid, în timp ce aflăm povestea părinților rasiști, care luptă cu îndârjire pentru supremația albilor și cea a lui Ruth, a cărui bunătate nu ține cont de prejudecăți. Pe măsură ce acțiunea înaintează, ajungând la fel de intensă ca o bombă cu ceas, Jodi Picoult o va dezvălui pe adevărata Ruth, puțin câte puțin - un om ca oricare altul, cu calități și defecte, cu vise și temeri, cu speranțe și așteptări. Ceea ce o diferențiază pe Ruth de ceilalți nu este culoarea pielii, ci ambiția ei de a demonstra tuturor că e capabilă să-și îndeplinească sarcinile de serviciu, să-și respecte pacienții indiferent din ce mediu provin, că e o ființă umană la fel ca oricare alta și vrea să fie tratată ca atare. Lupta ei continuă pentru a se integra la locul de muncă, în comunitatea în care trăiește, în țara care îi este casă se termină cu o iluzie spulberată de cruzimea oamenilor din jurul său. 

Concluzia? Trăim într-o lume fabricată din prejudecăți, suntem orbi, surzi și insensibili la ceilalți și avem nevoie de lecturi, povești și oameni care să ne destabilizeze zidurile de rezistență. Vă îndemn să citiți această poveste scrisă cu toată blândețea și empatia de care poate fi capabil un om și să încercați să răspundeți la toate întrebările pe care le ridică autoarea. Care sunt limitele? Cum mai distingem binele de rău când sunt atâtea nuanțe de gri la mijloc? Până în ce punct poate fi considerat un om vinovat? 

​Cartea o găsiți aici. 

Liane Moriarty e o povestitoare incredibilă. Personajele ei și faptele lor debordează de o normalitate aproape patologică, căci toate acțiunile sunt absolut obișnuite, lucruri care i se pot întâmpla oricui, reacții pe care le putem regăsi pe chipul celor apropiați, pățanii care ne-ar putea transporta înapoi în trecut. Ușurința cu își conturează personajele, dar și acțiunea este o calitate pe care puțini scriitori o au. Deși este considerată de mulți critici aproape superficială, iar romanele sale extrem de ușor de citit, Moriarty reușește să scrie doar cărți pe care ți-e imposibil să le lași din mână. Poate că tocmai această banalitate care inundă paginile cărților, acest normal adus la rang de artă e cel mai greu de creat, căci fraze pompoase și neologisme fără substanță am întâlnit de multe ori. M-a cucerit cu Marile minciuni nevinovate, probabil cea mai tulburătoare carte scrisă de ea până în prezent. Subiectele alese sunt desprinse din realitatea crudă a secolului XXI, iar romanele ei conturează un portret destul de fidel al omului modern, mereu în căutare de mai bine, de mai mult, mereu pe fugă, mereu obsedat de ceva...

Acțiunea romanului se învârte în jurul a trei cupluri, martore ale întâmplării pe care toți vor să și-o scoată din minte. Lucrurile care îi unesc, precum și stilul de viață sau concepțiile sunt extrem de diferite de la un cuplu la altul. Fie că vorbim despre decizia de a avea copii, educație, locuință și bani, Moriarty îi tratează pe fiecare cu empatie și blândețe, fără a le judeca acțiunile și explicând conștiincios motivele din spatele acestora. Erika și Oliver se află la o răscruce de drumuri - își doresc un copil, dar nu pot să-l aibă ; după nenumărate încercări de a concepe unul pe cale artificială, încep să urzească alte planuri pentru a-și îndeplini visul. Însă sentimentele lor sunt cum nu se poate mai diferite - Oliver cade pradă disperării, pe când Erika se simte oarecum ușurată, deoarece teama ei cea mai mare e să nu-i transmită copilului afecțiunile psihice din partea mamei sale. Clementine și Sam au două fiice, iar Sam își dorește cu ardoare un al treilea copil. Clementine nu e de aceeași părere, însă secretele dintre ei par să plutească într-o negură îndepărtată, amenințătoare. Lucrurile vor ieși la iveală, tărându-i pe amândoi într-un vârtej al tristeții. Iar Vid și Tiffany ,deși par niște oameni complet lipsiți de griji, mi s-au părut un cuplu extrem de bine sudat. Se cunosc bine unul pe celălalt, iar banii le oferă posibilitatea de a-și trăi viața exact așa cum le place. Intențiile lor sunt bune, mereu cu gândul la distracție și relaxare, însă drumul spre iad e pavat cu bune intenții... 

Relația dintre Erika și Clementine, izvorâtă dintr-o dorință a lui Pam (mama lui Clementine) de a-și face fiica mai atentă la nevoile celorlalți, este una tumultoasă, formată din perioade de calm aparent, urmate de certuri nesfârșite și reproșuri care dăinuiesc din copilăria celor două. Erika este practic un copil adoptat, din cauza tulburării mamei sale (aceasta suferă de disposofobie, o afecțiune care o îndeamnă să adune cât mai multe obiecte în jurul său, nefiind capabilă să renunțe la nimic din ceea ce o înconjoară, indiferent dacă îl folosește sau nu). Clementine o vede de cele mai multe ori ca pe o intrusă, concurând mereu cu ea pentru atenția și afecțiunea lui Pam, o persoană pe care e absolut imperativ s-o placă și s-o păstreze în viața ei. Frustrările ei se adună pe parcursul anilor și ies la suprafață în cel mai nepotrivit moment. Erika, în ciuda afecțiunii neîntrerupte și grijii extraordinare manifestate de Pam, se simte mereu ca un musafir în viața lui Clementine și a familiei sale. Oliver este singurul om din lume care o cunoaște pe de-a-ntregul și o acceptă așa cum e, fără să-i reproșeze mereu câte ceva. 

Era doar o zi obișnuită, într-o curte obișnuită, la un grătar între vecini... ​​

Întâmplarea în jurul căreia gravitează acțiunea întregului roman se petrece la un grătar, în curtea lui Vid și a lui Tiffany. Detașarea celor două gazde de lumea înconjurătoare pare să aibă un efect calmant asupra celorlalte două cupluri (Erika și Oliver, Clementine și Sam), aflate într-un moment de tulburare extremă. Totul se petrece rapid, fără ca vreunul dintre ei să-și dea seama că a întrecut vreo limită. Era doar o seară obișnuită, o prietenie absolut banală se contura, însă tragediile lovesc tocmai în momentele de calm absolut. Problemele cuplurilor și frustrările personale ies la iveală pe măsură ce conversația se adâncește, secretele sunt aduse la suprafață și toată lumea pare să uite de limitele decenței care se impun în asemenea situații. Erika și Oliver sunt singurii outsideri din ecuație ; manifestările celorlalți le par rușinoase și lipsite de etică. însă înfrânarea lor se va dovedi în cele din urmă mai mult decât benefică. 

Destinele personajelor își urmează cursul firesc, întâmplarea trăită nefăcând altceva decât să-i scuture de prejudecăți și de rutina în care se complăceau de atâta timp, le dă curaj pentru a-și descoperi propriul sine. Consecințele acelei zile obișnuite nu dispar cu totul - rămân în umbră pentru a le reaminti să lupte în fiecare zi pentru ceea ce vor, să nu se lase învinși de prejudecățile sociale sau influențați în continuare de dramele familiilor din care provin. Măiestria lui Moriarty de a-și captiva cititorii nu are limite - un detaliu extraordinar pe care nu l-am sesizat decât după încetarea lui a fost ploaia ; ploaia care cădea încontinuu, înnebunindu-i pe toți cu muzica ei, amenințând să măture tot în calea sa, făcându-i conștienți de minimul de putere pe care îl au în fața destinului.

Cartea o găsiți aici. 

S-a discutat mult pe seama abilității Elenei Ferrante de a-și ascunde identitatea, lăsându-și opera să vorbească în numele ei și stârnind adevărate controverse cu fiecare volum al Tetralogiei napolitane. Nu am înțeles această curiozitate legată de numele ei adevărat sau dacă sursa de inspirație a romanelor a fost propria viață - cert e că ne-a dăruit o poveste demnă de recomandat oricărui cititor, care va dăinui de acum înainte indiferent de generațiile care vor urma și preferințele lor. Însă curiozitățile nu se opresc aici - oare ce va scrie în continuare va fi la fel de bun? Asta m-am întrebat și eu înainte de a citi Fiica ascunsă , iar răspunsul depinde de fiecare cititor în parte - am regăsit în această poveste stilul inconfundabil al autoarei, metafore la tot pasul, un mister care planează de la început asupra acțiunii. Dar...(un mare DAR) nu sunt convinsă că Ferrante va mai scrie vreodată ceva la fel sau mai bun decât Tetralogia napolitană și sper din tot sufletul să mă contrazică la un moment dat. 

​Fiica ascunsă este povestea regăsirii de sine a unei femei trecute de prima tinerețe. Divorțată de mult timp, rămâne în sfârșit singură după plecarea fiicelor sale în Canada. Pentru prima oară, se găsește neavând prea multe lucruri de făcut, nepurtând povara micilor treburi zilnice, a strigătelor de ajutor venite din partea fiicelor sau a sentimentului de a fi utilă cuiva. Se simte aproape liberă pentru prima dată în viața ei. Decisă să-și acorde timpul pe care până acum nu-l avusese la dispoziție, Leda pleacă într-o vacanță. După primele zile de moleșeală, sosirea unei familii gălăgioase începe să-i tulbure rutina estivală, obligând-o să se confrunte cu propriul trecut și cu experiențe pe care le credea uitate. 

Regăsim și în acest roman temele dominante ale scrierilor lui Ferrante - maternitatea, regăsirea de sine după momentul considerat a fi împlinirea absolută a unei femei, feminitatea, iubirea de sine etc. Nu lipsesc nici sinceritatea tăioasă, ironia fină a personajelor sau replicile dure ; Leda amintește destul de mult de Lila, prin felul ei de a fi, de a gândi și de a-i evalua pe cei din jurul său. Maternitatea este disecată din toate părțile , tocmai de aceea sinceritatea autoarei poate părea de-a dreptul șocantă - personajele ei sunt printre puținele femei care au curajul să vorbească despre această perioadă folosind alte cuvinte înafara clișeelor arhi-cunoscute. Maternitatea este prezentată mereu la limita dintre binecuvântare și blestem, căci nu puține sunt momentele în care orice femeie se simte depășită de situație, incapabilă să aibă grijă de o ființă total depedentă de ea. Toate aceste neliniști sunt vindecate de un zâmbet nevinovat, o pereche de măini micuțe care mângâie fără să ceară ceva în schimb. Perspectiva asupra maternității este cu atât mai realistă cu cât personajul principal este o femeie lipsită de povara grijilor zilnice, a cerințelor infinite ale fiicelor sale. Ea privește în urmă cu o claritate pe care doar trecerea timpului o poate da, recunoscând față de ea însăși că nu a fost pregătită întotdeauna pentru acest rol ;  a fost pe rând vulnerabilă, neajutorată, puternică, amazoană, înger, demon, mamă sau pur și simplu OM. 

Dacă nu ați citit-o încă pe Elena Ferrante, vă sfătuiesc călduros s-o faceți. Din perspectiva mea de cititor, văd oamenii care îi citesc cărțile împărțiți în două categorii - cei care sunt fascinați de la primele rânduri și cei care nu înțeleg fascinația. Pentru mine a fost dragoste la prima frază, care a durat pe parcursul a patru volume și încă nu s-a stins... 
​
Cartea o găsiți aici. 

Cu toții ne gândim la copilărie ca la o perioadă unică, pe care viața ne-o ia prea brusc, fără să ne întrebe. Așa e pentru majoritatea dintre noi, însă există și oameni a căror copilărie e un amestec de nostalgie și tristețe, o rană care nu se vindecă odată cu trecerea anilor, ci se intensifică. O astfel de experiență a trăit și Gael Faye, născut dintr-o mamă rwandeză și un tată francez. După izbucnirea războiului civil, a fost trimis în Franța pentru a începe o viață nouă, departe de violențe și nesiguranță. Pornind de la propria experiență, a început să scrie acest roman devastator, aducând un omagiu copilăriei pierdute și locului unde a cunoscut fericirea pură, adevărată. 

Cartea începe cu chinul personajului principal, cu amintirile care îl obsedează și încetul cu încetul, ne întoarcem în timp, într-un Burundi liniștit, o oază de liniște și pace din îndepărtata Africă. O copilărie cu adevărat lipsită de griji se curmă brusc odată cu explozia războiului dintre populațiile hutu și tutsi, culminând cu masacrul celei din urmă. Țara ia foc la propriu, iar eroul nostru este trimis într-o țară pe care nu o cunoaște și nu o va accepta niciodată ca fiind parte din istoria lui. Până la expatriere, este nevoit să-și vadă toți prietenii împărțiți în diverse tabere, apropiații părinților săi aruncându-și cuvinte grele unul altuia din cauza originilor fiecăruia, lumea lui întreagă prăbușindu-se mai repede ca un castel din cărți de joc. Este totuși uimitoare nostalgia personajului legată de copilăria desprinsă din basme, în ciuda ororilor la care a asistat înainte să fie trimis în Franța. Lupta lui este fără sfârșit, căci nu reușește să-și uite rădăcinile, visând la reîntoarcere, la un regăsirea unui paradis care nu mai există. Tristețea lui izvorăște din dorul față de pământul unde s-a născut și incertitudinea legată de decizia tatălui său de a-l trimite departe, salvându-l astfel de la o moarte sigură. Sufletul său este decimat, el nereușind să meargă mai departe nici măcar la maturitate - împărțit mereu între două țări, două stiluri de viață, două concepții. Paralel cu lupta lui, este descrisă tragedia mamei sale, divorțul părinților și distrugerea lentă a unei căsnicii cândva frumoase. 

Este o poveste greu de citit și de asimilat, căci ororile descrise sunt desprinse din realitatea statului Burundi, deși ne-am dori să fie pură ficțiune. Dar eu v-o recomand din suflet - merită s-o citiți datorită pasajelor pline de speranță din poveste, a sincerității duse la extrem și a descrierilor unui paradis pe care mi-ar plăcea să-l vizitez măcar o dată în viața asta. 
​
Cartea o găsiți aici. 

Relația mea cu John Green e una controversată - în timp ce Căutând-o pe Alaska e una dintre cărțile mele preferate, celelalte romane ale sale nu m-au impresionat aproape deloc. Or fi fost de vină reclama intensă, apariția pe toate blogurile, mult prea îndelungata vorbărie despre scrierile sale... Cert e că am început să citesc Un șir infinit de țestoase punând la îndoială fiecare frază. Până când m-a prins cu totul în mreje. Nu e foarte diferită de celelalte romane, în ceea ce privește genul, personajele și subiectele abordate. Însă părticica aceea ruptă chiar din viața autorului, despre lupta eternă cu tulburarea obsesiv-compulsivă mi-a îndepărtat toate incertitudinile. 

Sunt îmbrăcată în cele mai pufoase pijamale. Bradul e împodobit, ceaiul aburind îmi gădilă simțurile, puiul meu a adormit fericit, alături de cadourile primite. E una dintre cele mai frumoase zile ale anului, sunt înconjurată de oamenii pe care îi iubesc și de cărți minunate. Sper că și în sufletele voastre se regăsește aceeași pace și liniște și că toți oamenii dragi se află acum alături de voi...