Considerată cea mai bine vândută serie de parenting din lume și beneficiind de o prefață scrisă de Dr. Mark D. Widome, profesor de pediatrie în Pennsylvania, La ce să te aștepți... răspunde cu succes tuturor întrebărilor viitorilor, dar și proaspeților părinți. La ce să te aștepți când ești însărcinată soluționa cu succes și exemple concrete toate temerile viitoarelor mame și explica detaliat cum se schimbă viața unui cuplu după apariția pe lume a primului copil. Prezentul volum tratează toate problemele cu care se confruntă proaspeții părinți în primul an de viață al puiului lor - problemele dezvoltării, schimbările din relație și adaptarea alături de noul membru al familiei, alimentația, sănătatea celui mic, dar și un ghid de prim ajutor pe care orice proaspăt părinte ar trebui să-l citească. 

Înainte să devin mamă, nu înțelegeam de ce părinții sunt mereu atât de panicați, de temători și reticenți la multe lucruri care par absolut normale. Însă nimic nu te pregătește pentru momentul în care îți ții copilul pentru prima dată în brațe și brusc, ești responsabil pentru viața altei ființe umane. Atunci îți apar în minte toate posibilele pericole pe care mai înainte nici nu le bănuiai, lumea devine un loc deosebit de înșelător și capcanele sunt peste tot, gata să se joace cu mintea ta făcută deja ferfeniță. Există nenumărate probleme care pot apărea în viața unui părinte, dar cu timpul am învățat că singurele soluții sănătoase sunt calmul și răbdarea. Pentru orice există o rezolvare, chiar și pentru micile accidente sau probleme medicale. Proaspătul părinte învață devreme că tot ceea ce simte se transmite, vrând, nevrând și copilului, iar acest lucru îl determină să fie mai echilibrat, mai atent cu emoțiile pe care le alimentează și câtă importanță acordă anumitor situații. Evident, totul necesită trecerea prin momente de foc, dar dacă nu v-a zis nimeni până acum, cea mai frumoasă meserie din lume presupune greutăți direct proporționale cu fericirea care vă inundă. În general, lumea consideră că e în regulă să îndulcească această perioadă de început și să omită momentele grele prin care trec toți părinții - dar trebuie să vorbim și despre ele, să le acceptăm ca atare și să fim sinceri cu noi înșine. Nu e ușor, deși toată lumea afirmă contrariul. E cel mai frumos și firesc lucru din lume, dar nu pentru toată lumea. Și e ok să fie așa. 

În altă ordine de idei, recomand cu drag această carte tuturor părinților recent intrați în acest club fără reguli clare, în care toată lumea îți oferă sfaturi, dar nimeni nu îți spune cum să le aplici și nici faptul că ele nu funcționează la fel pentru fiecare copil. Toate temerile (rezonabile) își vor găsi un răspuns în această carte, atent concepută și revizuită, iar dacă nu cel din urmă și cel mai important răspuns la toate e propriul instinct. 

​Cartea o găsiți aici. 

Deși a dispărut de ceva timp din lumea literară, Amelie Nothomb revine cu un roman tulburător despre lipsa  dragostei materne și consecințele ei. O relație defectuoasă mamă-fiică, născută din frustrare, imposibilitatea uneia de a iubi și a celeilalte de a înțelege, două vieți unite etern print-o legătură unică și totuși separate la fel de mult precum pământul de cer. 

Lovește-ți inima este un roman tulburător despre o tânără devenită mamă mult prea devreme, incapabilă să-și iubească fiica, simțind în aceasta atât o amenințare, cât și sfârșitul tuturor viselor mărețe din inima sa. Sentimentul de gelozie care o cuprinde imediat după naștere nu-i mai dă pace și, în timp ce toată lumea îi laudă copilul și își îndreaptă atenția asupra creaturii firave, Marie se simte abandonată, umilită și fără importanță. Obișnuită să fie în centrul atenției, adulată și adorată de toată lumea, dar mai ales invidiată, se simte amenințată de apariția altei persoane care să capteze toată atenția celorlalți. Micuța crește și înțelege sentimentele mamei sale mai bine decât ar putea intui aceasta, însă o iartă constant și încearcă să-i afle motivele. După apariția fratelui său, dragostea mamei pentru bebeluș devine inexplicabilă. Dar momentul cel mai dureros e apariția surorii mai mici, când Diane înțelege în sfârșit că mama sa pur și simplu nu o iubește, în timp ce frații ei au parte de dragoste infinită. Toată viața ei, toate relațiile pe care le are cu alte femei vor avea de suferit, căci hăul din inima ei nu se va închide prea ușor. 

"Prin urmare, acesta era rostul, aceasta era rațiunea de a fi a oricărei vieți : de-asta ești aici, de-asta înduri atâtea încercări, de-asta te chinui să respiri în continuare, de-asta accepți atâtea lucruri insipide - ca să cunoști iubirea." 

Simplitatea, dar totodată gravitatea cu care Amelie relatează faptele și experiențele personajelor reprezintă semnătura sa literară. Totul se întâmplă firesc și timpul curge normal, chiar dacă personajele au parte de decepții, dezamăgiri, adevărate tragedii sau furtuni, momente-cheie etc. Și tocmai această naturalețe vecină cu detașarea face din povestea celor două femei, mamă și fiică, o viață absolut normală, cu experiențe bune și rele, căci normalitatea este percepută diferit de fiecare persoană. Iubirea nu este obligatorie, nici nu o primim pe ca pe un dar frumos împachetat atunci când venim pe lume.  Iubirea se câștigă după lupte grele, iar capacitatea fiecărui om de a iubi mai mult sau mai puțin o decide chiar el. Poate că ne este dat în viața asta doar atât cât putem suporta, ne este dată iubirea sub diferite forme și nu o recunoaștem, iar apoi o căutăm disperați și ni se pare că toți cei din jur sunt iubiți mult prea mult, mult prea devreme...

Lovește-ți inima poate fi luat și drept un îndemn (nu la modul practic, evident) de a experimenta, de a căuta, de a găsi lucruri și oameni care să-ți facă inima să tresalte ; să nu renunți la căutare prea ușor, căci viața e o eternă schimbare și fiecare clipă o inevitabilă surpriză. 

Cartea o găsiți aici. 

Apar din ce în ce mai multe povești legate de dezavantajele tehnologiei asupra vieții personale, încrederii de sine și relaționării cu alte persoane. Poate că e firesc să fie așa, având în vedere că trăim într-o lume dominată de aplicații care să ne salveze timpul (dar de fapt ni-l fură și mai abitir), soluții eficiente pentru a fi cât mai discreți și totuși cu viața la vedere, aparate tot mai inteligente care să ne scutească de o gândire profundă. Timpul petrecut pe Internet e întotdeauna unul mai lung decât ne-am dori, iar undeva pe drum pierdem contactul cu ceilalți, deși aparent suntem prieteni cu toată lumea și mereu înconjurați de oameni cu aceleași principii și pasiuni ca și noi. Viața de pe rețelele sociale e întotdeauna perfectă, iar pozele surprind doar momentele de fericire, decorurile desprinse din revistele de modă și împlinirea profundă. În spatele lor se află întotdeauna frustrări, vise neîmplinite și multă nefericire, doar că suntem prea lași ca să recunoaștem acest lucru. 

Cum să (nu) mă vezi este radiografia modernității și a aparentei fericiri absolute, motivele din spatele acestor minciuni din online, dar și sublinierea acestei necesități tot mai mari de a fi sinceri cu noi înșine, în pofida tuturor consecințelor. 

Vicky Decker este o fată simplă, care nu atrage atenția nimănui. Dar când prietena ei cea mai bună, Jenna, se mută, Vicky este nevoită să-și depășească condiția de outsider și să-și formeze o existență admirată de către ceilalți. Cu fiecare poză perfectă de pe Instagram, Vicky devine tot mai admirată, fără să fie nevoită să iasă din casă și să interacționeze cu oamenii. Cu cât numărul celor care o urmăresc crește, cu atât Vicky devine mai nefericită, mai frustrată, mai lipsită de speranță. Înțelege că nu e singura care se simte așa și că trebuie să facă ceva pentru a-i ajuta pe nenumărații useri #singuri și #ignorați. Este nevoită să-și învingă frica și să aducă magia din online în viața reală... 

Povestea lui Vicky nu e una ieşită din comun sau şocantă pentru secolul XXI - era Internetului şi a reţelelor sociale a adus o înstrăinare tot mai mare de lumea reală, de bucuriile simple şi interacţiunea cu cei din jur. Pentru cei neînţeleşi, descurajaţi şi singuri reprezintă o portiţă de scăpare din cotidian, un mediu în care se simt confortabil fiindcă nu îi judecă nimeni. În mediul online poţi să fii ceea ce alegi tu să fii - îndrăzneţ, ambiţios, curajos, lipsit de inhibiţii. În spatele unui ecran, totul e posibil, în special aparenţa unui vieţi perfecte, lipsite de griji. Dar singurătatea sau problemele nu se rezolvă acolo ; singurătatea atrage şi mai multă singurătate, mai multe frustrări, mai multă neputinţă de a interacţiona cu ceilalţi. Diversitatea şi toleranţa sunt doar capcanele în care fiecare utilizator păşeşte fără să vrea, fără să bănuiască o secundă că viaţa reală e mult mai spectaculoasă, dar ai nevoie de curaj ca să-i ţii piept. 

Cartea asta provoacă o discuţie lungă legată de beneficiile internetului - dacă ne ajută chiar atât de mult sau doar ne îndepărtează tot mai tare de ceilalţi, dacă barierele sunt clar trasate sau mai avem de muncit la asta, dacă am putea să ne descurcăm şi fără el şi să ne apropiem mai mult de oameni. Căci oamenii sunt cei care contează. Beneficii există, prin accesul tot mai rapid la informaţie, dar şi o mare confuzie legată de multitudinea acestor informaţii, unele dintre ele nefiind compatibile cu realitatea sau nepotrivite pentru mai multe categorii de persoane. Cred că depinde de fiecare dintre noi câtă atenţie acordăm mediului online, în ce măsură îl folosim şi cu ce scopuri şi dacă merită să îi îndepărtăm pe ceilalţi pentru o simplă himeră. 
​
​Cartea o găsiți aici. 

M-am gândit întotdeauna că viața înseamnă mai mult decât problemele cotidiene, alergătura de zi cu zi și că noi, ca oameni, suntem mult mai mult decât un corp care funcționează un anumit număr de ani. Nu sunt adepta principiilor regăsite în aproape toate religiile acestei lumi, nu pretind a fi un om perfect și nici nu-mi trăiesc viața după prejudecăți adânc înrădăcinate sau reguli absurde - cred cu tărie că există ceva mai presus de noi, ceva extraordinar care ne influențează viețile și ne modelează ca oameni. Nu mă refer neapărat la Dumnezeu sau Buddha sau cum vreți să-l numiți, ci la o credință puternică în propria persoană și o încredere greu de zdruncinat în propriile puteri. Cred că putem obține foarte ușor lucrurile pe care ni le dorim doar văzându-le în fața ochilor, fiind deja acolo în mijlocul lor și vizualizând experiențele pe care ni le dorim în viața noastră. Nu este vorba de magie, ci de modul în care ne modelăm creierul și inima. 

În atelierul de magie este povestea unui copil crescut în condiții grele, devenit apoi adult, student la medicină și neurochirurg și etapele pe care le-a parcurs pentru a obține ce nu-și imagina vreodată. Totul începe întâmplător - o întâlnire absolut banală cu o femeie pe nume Ruth, singurul adult care îl privește de la egal la egal, îl ascultă cu atenție și îi oferă răspunsuri pe măsura întrebărilor. Ruth se oferă să-l ajute să capete mai multă încredere în el și să îndrăznească să-și dorească mai mult pentru el și pentru viața lui. Chiar dacă copilul se așteaptă la o magie adevărată și toate sfaturile lui Ruth par pe cât de simple, pe atât de greu de realizat, vorbele ei devin realitate încetul cu încetul, transformându-i viața total și ireversibil. Deși și-a numit cartea foarte poetic, nu e vorba de nicio magie la mijloc. Sau, cel puțin, nu una cu care suntem obișnuiți. Totul începe cu creierul uman - cum ne modelează, cum ne păcălește, cum ne ghidează și ne îndrumă în momente de tensiune, dar și procesul prin care acesta se schimbă odată cu noi și datorită experiențelor pe care le trăim. 

Creierul uman rămâne cel mai misterios organ, proprietățile și capacitatea sa de adaptare lăsându-i (încă) surprinși pe cei ce-l studiază. Creierul se poate schimba și există dovada că se schimbă constant, în funcție de ceea ce trăim și de ceea ce ne permitem să simțim. Dar când inima se schimbă, se schimbă totul. Asta află și autorul, pe propria piele - magia lui Ruth nu înseamnă că cineva flutură o baghetă magică și toate problemele dispar ; James va fi nevoit să se confrunte cu toate situațiile jenante din viața lui, să le facă față așa cum consideră și să le treacă prin propriul filtru, să meargă mai departe cu demnitate și cu convingerea că nu poate deține controlul fiecărui aspect al vieții lui. 

Cartea este o poveste despre complexitatea creierului uman, experiența lui James ca neurochirurg și povești emoționante despre câțiva dintre pacienții săi, dar și o formă de educație / dezvoltare personală. Am înțeles multe lucruri despre mine citindu-i cartea și am înțeles, în special, de ce nu primim mereu ceea ce ne dorim și care este scopul din spatele fiecărei experiențe a vieții umane. Cred cu tărie că nimic nu este întâmplător, că mereu există un motiv atunci când lucrurile nu merg așa cum ne-am dori și că putem accepta mult mai ușor acest lucru atunci când ne deschidem inima față de ceilalți, ne dăruim cu totul fără a aștepta ceva în schimb. Doar atunci lucrurile se pot întoarce pe calea cea bună. 

​Cartea o găsiți aici. 

​Devenită celebră încă de la apariția primului volum al Tetralogiei Napolitane, Elena Ferrante e un nume răsunător pe scena literaturii contemporane. Vocea ei puternică, stilul tăios și subiectele abordate i-au adus recunoașterea internațională. Cu toate acestea, marea mea problemă legată de cărțile ei e faptul că niciuna nu m-a captivat atât de mult cum a făcut-o Tetralogia Napolitană. Orice am citit după, deși erau scrise în același stil, mi-a lăsat un gust dulce-amărui și părerea de rău că cele patru volume s-au terminat atât de repede. Poate că va mai trece mult timp până când Ferrante va scrie ceva asemănător sau măcar comparabil cu povestea celor două prietene care încearcă din răsputeri să-și depășească condiția. 

Iubire amară descrie relațiile defectuoase dintre mame și fiice, mănunchiul de sentimente, minciuni și păreri de rău care le leagă și le desparte totodată. Protagonista, Delia pornește într-o călătorie după moarte misterioasă a mamei sale. Ceea ce descoperă pe parcursul drumului îi confirmă faptul că nu și-a cunoscut mama cu adevărat și că aseară trecem cu vederea amănunte importante din viața oamenilor dragi. Secretele lor există în pofida noastră, independent de noi și de cerințele noastre, iar faptul că părinții pot avea secrete șocante e lesne de înțeles. Dificil de acceptat este viața pe care au avut-o înainte de noi, cu urmările și demonii de rigoare.

Relațiile mamă-fiică sunt deseori extrem de dificile, cu suișuri și coborășuri, momente de cumpănă și amintiri de neuitat. Cartea pare să se concentreze pe partea în care fiica află adevărul despre mama sa - o întreagă viață despre care ea nu a știut nimic, secrete bine ascunse și mistere de deslușit după dispariția neașteptată a mamei. Momentul în care un copil descoperă că părintele său e un simplu om, trecerea de la supererou la ființă obișnuită, e unul dificil de ambele părți. E greu să descoperi că omul care făcea totul posibil, care te atingea și îți lua toate durerile, care te legăna până târziu în noapte și avea răspunsuri pentru orice e o ființă cu dorințe care nu au devenit realitate, frici, vise ascunse, frustrări și o viață întreagă în care nu a fost părinte. Ne e greu să acceptăm că părinții noștri au existat înainte de noi, au simțit și s-au bucurat, au cunoscut alți oameni alături de care au trăit experiențe pe care le țin minte și astăzi ; noi îi vedem doar ca pe eroii care ne-au făcut copilăria un vis și nu ca pe oamenii care au renunțat la o parte importantă din ei pentru a ne crește. Poate au renunțat la cariera mult visată, poate nu au apucat să trăiască destul - ne e greu să auzim regrete și păreri de rău de la cei care ne sunt exemple. 

Iubire amară e povestea tuturor relațiilor pe care le dezvoltăm de-a lungul vieții, un amestec dulce-amărui de iubire, simpatie, neîncredere și dependență, o confirmare a faptului că nu-i cunoaștem cu adevărat pe cei care ne bucură sufletul. 

Cartea o găsiți aici. 

Trăim într-o epocă a discriminării universale - bazată pe culoarea pielii, statutul social sau politic, orientarea sexuală, dreptul la liberă exprimare etc. Practic e de ajuns un mic detaliu pentru ca oamenii să pună etichete altor oameni, să îi judece din prima clipă sau să îi încadreze într-o anumită categorie. Odată ce ai lipită de tine o etichetă, nu mai ai cum să scapi de ea. Discriminarea persoanelor de culoare nu este un subiect nou, dar rămâne controversat chiar și în evoluatul secol XXI. Supremația rasei albe reprezintă o cutie a Pandorei pe care nimeni nu vrea să o deschidă, dar care funcționează în continuare cu literă de lege. Despre războiul dintre rasa albă și minorități, puterea adevărului, arme verbale și educație scrie Angie Thomas în romanul ei de debut. Dar mai presus de toate, Ura cu care lovești rămâne un manifest al mișcării Black Lives Matters, un omagiu adus toleranței și non-discriminării, precum și un apel la combaterea prejudecăților pe care le purtăm pe umeri de atâta timp. 

Starr este o adolescentă de culoare, în vârstă de șaisprezece ani, iar lumea ei se împarte între cartierul Garden Heights, unde locuiește cu familia sa și școala privată la care învață. Deși încearcă să țină în frâu cele două lumi, Starr își pierde cumpătul atunci când cel mai bun prieten al ei, Khalil, este împușcat de către un polițist. Chiar dacă își simte sufletul sfărâmat în mii de bucățele, Starr înțelege că singura armă cu care poate lupta împotriva nedreptăților este vocea ei. Cuvintele sale și adevărul pe care îl deține, fiind singurul martor al incidentului, trebuie să conteze pentru lumea oamenilor de culoare, dar și pentru instituțiile menite să-i protejeze pe toți cetățenii, indiferent de culoare. 

Am spus mai sus că romanul este un omagiu adus toleranței și non-discriminării, dar de fapt documentează extrem de atent toate lucrurile pe care oamenii de culoare sunt obligați să le facă pentru a reuși, toate compromisurile necesare care îi ajută să supraviețuiască într-o lume care îi privește chiorâș. Spiritul cartierului Garden Heights - o pată de culoare a romanului, o comunitate bine sudată, dar în același timp un loc nesigur, în care împușcăturile se aud în fiecare seară , este total diferit de cartierul în care locuiește unchiul lui Starr, Carlos. O zonă rezidențială, bine împrejmuită, în care copiilor nu le este frică să iasă să se joace în stradă alături de prietenii lor, în care poliția nu își face apariția zi de zi pentru a monitoriza activitățile localnicilor. Liceul de elită la care învață Starr o obligă constant să-și înfrâneze pornirile sau sentimentele, pentru a nu fi privită drept fata de culoare care se înfurie prea repede. Dar moartea lui Khalil rupe ceva în interiorul ei, ceva se frânge, impulsionând-o pe adolescentă să vorbească și să țină capul sus în tot acest timp. Colegii ei, pentru care Khalil e doar un potențial traficant de droguri, potențial pericol public, nu consideră că fapta polițistului a fost greșită, ba dimpotrivă, îl transformă pe acesta în victimă. Protestele comunității de culoare și strigătele înfuriate nu fac decât să atragă și mai mult atenția opiniei publice, astfel că dosarul ajunge la Curtea Supremă. Iar Starr este nevoită să își strige propriul adevăr, suficient de tare pentru ca toată lumea să îl audă. 

Cred că Angie Thomas a scris unul dintre cele mai bune romane ale secolului XXI, o poveste care descrie atent luptele zilnice cu care se confruntă minoritățile într-o lume a prejudecăților și a supremației rasei albe. Știu că există multe contra-argumente, însă dacă privim mai atent (și nu mă refer doar la comunitatea oamenilor de culoare), nu s-au schimbat chiar atât de multe lucruri. Au apărut alte prejudecăți, au apărut noi opinii legate de cine ar trebui să fim și cum ar trebui să fim, ce să gândim și când să spunem cu voce tare ceea ce gândim, iar lucrurile astea sunt tot o formă de sclavie, doar că mai bine ascunsă. Și cred cu tărie că viața umană ar trebui să primeze în fața prejudecăților și a intereselor financiare. 

Cartea o găsiți aici. 

Anual, în întreaga lume, dispar aproape un milion de copii. Unii apar după ceva timp, cei din jur fiind deja obișnuiți cu plecările dese și întoarcerile subite. Ceilalți, sutele de mii despre soarta cărora nu se mai știe nimic, rămân doar o statistică cu parfum de tragedie. Cei mai mulți sunt răpiți, vânduți sau puși să își câștige traiul prin mijloace imorale, iar pe măsură ce timpul trece și ei se afundă tot mai mult în noua viață, șansele de a-și regăsi familiile scad de la o zi la alta. Poliția este de cele mai multe ori neputincioasă, din lipsă de personal, de fonduri sau de empatie. Presa este în căutare de senzațional în primele clipe, smulgând declarații și publicând semnalmentele cazurilor pentru publicul larg. Dar și ei își pierd curând interesul, căci noi subiecte le captează atenția. Acești copii rămân pierduți pentru totdeauna, uitați într-un trecut sumbru, în timp ce toată lumea își vede de viață. Despre aceste dispariții, dar și despre disfuncționalitățile unor sisteme care ar trebui să ne protejeze scrie Camelia, cu aceeași blândețe și empatie cu care ne-a obișnuit.  

Scrisă din perspectiva mai multor personaje, povestea din Purgatoriul îngerilor e o înlânțuire de mărturii, gânduri și modalități de a te confrunta cu anumite situații. Avem un copil dispărut, pe nume Teodor, ajuns într-o bandă de cerșetori, supus la umilințe fizice și psihice, dar rămânând totodată o forță greu de învins. Teodor este simbolul speranței și al curajului, sentimente pe care familia lui le-a pierdut demult - doi părinți care s-au pierdut pe ei înșiși și unul pe celălalt, un frate care își simte sufletul geamân aproape, deși acesta nu e de găsit și o mulțime de ipoteze și ce-ar fi fost dacă încununându-le suferința fără margini. Îi avem apoi pe tovarășii lui Teodor - pentru unii viața nu a arătat niciodată altfel, alții încearcă să se acomodeze ; în realitate sunt o gașcă de suflete chinuite, cărora viața le-a demonstrat mult prea devreme că are câștig de cauză. Și mai sunt și perspectivele unor oameni din sisteme menite să ne protejeze - poliție și presă. Propriile lor experiențe nu fac decât să confirme fisurile acestor sisteme, în care oameni cu o putere nestăvilită conduc din umbră, călcând (la propriu) pe cadavre. Iar partea asta - despre sistemele nefuncționale de la noi din țară - mi s-a părut cumva cu atât mai importantă, cu cât citim în fiecare zi câte o știre despre dezastrele pe care le lasă în urmă corupția și cât de mare nevoie avem de oameni capabili să lucreze în folosul comunității și nu doar pentru propriile interese. Cred că ar trebui să se scrie mai mult despre lucrurile acestea și mă bucur să văd că un scriitor de talia Cameliei vorbește deschis despre ele, ironizând atât disfuncționalitatea lor, cât și enoma noastră nepăsare. 

Romanul ăsta mi-a smuls o bucată de suflet, căci subiectul copiilor dispăruți ne reamintește cât suntem de vulnerabili, de sălbatici și lipsiți de putere ; cât de mult propagăm ura și nimicurile cotidiene în pofida lucrurilor cu adevărat importante. Apoi vin prejudecățile legate de aceste cazuri - poate că o parte din vină o au și părinții, nu au avut suficientă sau grijă sau atenție ; poate că sistemele nu sunt făcute să ne protejeze cu adevărat, e doar o iluzie, căci sunt conduse tot de oameni, iar oamenii sunt limitați din mai multe puncte de vedere. Cartea asta scoate la iveală ce e mai pur și ce e mai întunecat din ființa umană - pe de o parte, datorită sufletelor nevinovate aflate în situații pe care nu le pot controla, iar pe de altă parte din perspectiva instituțiilor care au mâinile legate în majoritatea cazurilor și empatia aflată aproape de limita inferioară. 

Mi-a plăcut și nu mi-a plăcut cartea asta - subiectul ales e unul extrem de delicat și, pe măsură ce lectura mi-a dezvăluit tot mai multe detalii și fapte din viața lui Teodor, am fost cuprinsă de o anxietate ce nu m-a mai lăsat decât aproape de final. Dar Camelia a crescut mult o dată cu această carte - atât ca scriitor, cât și ca om căruia nu-i e frică să spună lucrurilor pe nume. Iar felul în care a scris-o, acordând importanță tuturor personajelor, subliniind motivele și justificările acestora, ne arată că o poveste are întotdeauna mai multe perspective - depinde de partea cui o privești. Dar fiecare părere contează, fiecare gând sau emoție contează. căci suntem diferiți și vedem lumea în moduri diferite - normalul nu mai are o definiție clară ; ceea ce e normal pentru noi, pentru alții seamănă destul de mult cu anormalul. 

Camelia, îți mulțumesc din suflet pentru încă o rundă de emoții intense, plâns înăbușit și zâmbete firave! 

​Cartea o găsiți aici. 

Am avut atât de multe prejudecăți legate de cartea asta și, în același timp, o curiozitate enormă. O poveste pentru adolescenți scrisă de una dintre cele mai cunoscute modele ale epocii actuale, influencer și actriță, până nu demult o adolescentă timidă în căutarea propriei identități. Ceea ce nu știam e cât de repede îmi va spulbera toate temerile, ce urme adânci va lăsa această poveste în mine și cât de autentică, frumoasă și emoționantă e legătura dintre personaje. Știu că e doar un roman cu adolescenți - un roman al secolului XXI, din care nu lipsesc rețelele sociale și influența lor, afirmarea sexualității, tragi-comediile trăite în fiecare zi pe proprietatea școlii - dar, cumva, e mai mult decât atât. E un omagiu adus prieteniei autentice, reale, care nu se sperie de primul obstacol, ci crește tot mai puternică pe măsură ce piedicile devin tot mai mari.

Mirror, mirror e povestea lui Naomi, Rose, Red și Leo, dar și numele trupei din care aceștia fac parte. Separat, sunt diferiți și aproape fără nicio caracteristică comună ; împreună sunt o forță de neegalat, o putere vindecătoare imprimată fiecărui ascultător pe ritmuri de rock'n'roll. Trupa se formează fără voia lor, dar ceea ce construiesc împreună se răspândește încet, încet și în viețile lor dezorganizate, dându-le puterea de a trece peste disfuncționalitatea propriilor familii, problemele de la școală, incapacitatea de a se adapta undeva, oriunde. Totul pare bine, până în ziua în care Naomi dispare. Pentru toată lumea, e doar un capriciu - nu e ca și când Naomi n-ar mai fi fugit de acasă. Dar pentru prietenii ei e un semnal de alarmă - de când s-a înființat trupa, Naomi și-a depășit unele probleme, se află pe drumul cel bun și nu ar fi abandonat niciodată trupa și prietenia lor. Găsirea ei nu aduce nicio lumină, ci complică lucrurile și mai tare - Naomi este găsită sub un pod, mai mult moartă decât vie, iar medicii decid să o sedeze pentru a-i oferi timpul necesar de vindecare. Dar prietenii ei sunt convinși că Naomi nu ar fi încercat să se sinucidă, nu acum. Pentru poliție e doar o adolescentă instabilă, care a fugit de acasă a mia oară. Dar Red decide să afle adevărul și împreună cu Ashira, sora lui Naomi, investighează toate pistele posibile, nebănuind nicio secundă durerosul adevăr care le așteaptă la capăt de drum. 

Romanul are două părți, imprecis delimitate - dezvăluirea sexualității lui Red și dezlegarea misterului legat de dispariția lui Naomi. Tema sexualității este prezentă tocmai din cauza faptului că este atât de discutată și întoarsă pe toate părțile, peste tot în lume. Asumarea propriei sexualități este o provocare mare pentru un adolescent, care nu știe sigur cine este, încotro se îndreaptă și ce își dorește de la cei din jurul său. Partea întunecată a sexualității este explorată în povestea lui Naomi și scoate la ivealî un fenomen tot mai des întâlnit - exploatarea adolescenților prin intermediul rețelelor sociale. Ceea ce Cara a vrut să scoată în evidență e partea negativă a dezvoltării tehnologiei și ura care circulă pe rețelele sociale, când ar putea fi folosite în scopuri nobile sau întru ajutorarea celor care au cu adevărat nevoie.

Temele romanului nu sunt noi sau nemaiauzite, dar modul în care cele două autoare le-au exploatat este unul care îți provoacă emoții intense, fiori pe șira spinării sau fericire nemărginită. Simbolul oglinzii apare destul de des - fiecare personaj are mai multe oglinzi în care se observă din diferite unghiuri. Prima oglindă e familia - aici fiecare personaj încearcă să evite imaginea conturată, căci toți știu că nu vor să ajungă asemenea membrilor familiei din care fac parte ; aici există un moment iluminator în care părinții se transformă din super-eroii copilăriei în simpli oameni, predispuși greșelii. A doua oglindă e prietenia celor patru, oglinda în care se privesc cel mai des și datorită căreia speră că într-o zi își vor depăși problemele și temerile și vor putea să se adapteze în lumea în care trăiesc. 

Mirror, mirror e un must-read , dar și o poveste emoționantă despre puterea dragostei , a prieteniei și a loialității într-o lume care și-a pierdut reperele. 

Cartea o găsiți aici. 

Am căutat în disperare cartea aceasta la puțin timp după ce am aflat că sunt însărcinată. La vremea aceea (2013), stocul era epuizat în toate librăriile, fie ele fizice sau virtuale. Auzisem multe laude la adresa ei, foarte multe femei afirmând că e cel mai complet ghid pentru viitoare mame din câte s-au scris vreodată. Cu siguranță e una dintre cele mai complexe lecturi pentru gravide și răspunde cu succes la (aproape) toate întrebările care îi pot trece prin minte unei femei însărcinate. Pe lângă informațiile legate de fiecare lună de sarcină și ceea ce se întâmplă cu mama și copilul, cartea conține informații prețioase pentru viitorii tătici, sfaturi legate de primele săptămâni după naștere și soluțiile adresate unei sarcini complicate sau prevenirea problemelor în timp util. 

Este a cincea ediție a acestei cărți, revizuită, corectată și actualizată cu noile informații necesare viitoarelor mame. Sfaturile legate de sănătatea mamei și a copilului încep încă dinainte de concepție - ce analize trebuie efectuate înainte de a rămâne însărcinată, durata de timp în care ar trebui să apară o sarcină (căci multe dintre sarcini nu se întâmplă de pe o zi pe alta) și continuă cu informații legate de fiecare lună de sarcină și schimbările aferente. Cartea conține mărturii ale viitoarelor mame, întrebăr frecvente pe care și le pune orice femeie însărcinată, dar și termeni sau proceduri medicale explicate pe înțelesul tuturor. Totodată, în fiecare capitol dedicat unei anumite luni de sarcină sunt expuse date despre evoluția copilului și întrebări care ar trebui adresate ginecologului - întrebări legate de starea mamei, anumite afecțiuni sau schimbări. 

Informația înseamnă putere, iar pentru o viitoare mamă informația înseamnă mai multă încredere în sine și în propriul corp, rezolvarea din timp a unor potențiale probleme sau chiar prevenirea acestora și rezultatul final (cel mai important de altfel) : un copil sănătos. Există numeroase temeri cu care se confruntă o viitoare mamă, iar informațiile legate de acestea sau experiențele celor care au trecut peste ele sunt neprețuite. Nu cred că la ora actuală, în România, există vreun ghid mai cuprinzător decât acesta în ceea ce privește sarcina și nașterea - recomand această carte din toată inima, căci reușește să răspundă cu succes la sute de întrebări și să ofere informații atât de necesare viitoarelor mame. 

Cartea o găsiți aici. 

Aveți în față un roman de o strălucire aparte, un tablou al grotescului și al frumosului dansând împreună, al binelui și răului călătorind spre tenebrele firii umane. Scris cu o ingeniozitate ieșită din comun, Cină cu ficat și inimă spune povestea fiecărui om care nu își găsește locul în această lume, a fiecărei ființe care se consideră inadecvată în mediul în care trăiește și nepotrivită pentru oamenii cu care interacționează. De un umor absolut fantastic, o delicatețe și o savoare care răzbat de pe fiecare pagină, romanul Mihaelei e cel mai bun thriller pe care l-am citit anul ăsta, o carte care reconfirmă direcția în care a luat-o literatura română contemporană. 

Personaj mai enigmatic că Murki nu cred să fi întâlnit - gurmand desăvârșit, îndrăgostit de toate gusturile acestei lumi, cu traume din copilărie pe care nu le poate depăși nici în viața de adult, incapabil să simtă vreo emoție autentică. Murki caută în ceilalți ceea ce el nu este capabil să simtă, trăsături pregnante ale fiecăruia pe care sunt dispuși să le împartă cu lumea întreagă. Cu cât mănâncă mai mult, cu atât devine mai imun la trăirile omenești. Murki așteaptă o viață nouă, în zadar însă. Decizia de a pune piciorul în prag o ia amintindu-și de singura persoană pe care a iubit-o vreodată și care l-a iubit la rândul ei, fără să îl judece asemenea celorlalți, fără să îi găsească vreo vină pentru ceea ce este. Moartea ei a reprezentat pentru Murki un declic, o întorsătură nefericită a vieții lui. Gras ca un porc, alunecos că un pește, Murki afișează o naivitate sau poate o detașare intenționată în privința "victimelor" sale. Cum ar putea cineva să îl învinuiască pentru că vrea să simtă fericirea pură, autentică? Cum să explici oamenilor că ești incapabil să te lași doborât de orice trăire firească? ​

Însă fiecare personaj se află într-o stare de inadecvare , de incapacitate de a se adapta într-o lume care nu îi înțelege. Fiecare își poartă durerea ca pe un scut împotriva celorlalți, reușind să o modeleze într-o mască pe care și-o pun dimineața pe chip, înainte de a înfrunta lumea. Nu doar Murki face notă discordantă în roman, deși el pare catalizatorul celorlalte personaje. Reușește cumva să îi adune pe toți în jurul său, invitându-i să îi observe viața și cusururile, deși rămâne în continuare același copil timid de altădată. Tema copilăriei revine mereu în povestea sa, căci pierderea celei pe care a iubit-o cel mai mult îl bântuie neîncetat, în timp ce lumea merge mai departe. Pentru Murki, copilăria reprezintă o frână care îl împiedică să își continue viața așa cum ar trebui, un demon care îi pândește fiecare pas și pe care nu îl poate învinge căci sentimentele nu îi sunt la îndemână.