​Devenită celebră încă de la apariția primului volum al Tetralogiei Napolitane, Elena Ferrante e un nume răsunător pe scena literaturii contemporane. Vocea ei puternică, stilul tăios și subiectele abordate i-au adus recunoașterea internațională. Cu toate acestea, marea mea problemă legată de cărțile ei e faptul că niciuna nu m-a captivat atât de mult cum a făcut-o Tetralogia Napolitană. Orice am citit după, deși erau scrise în același stil, mi-a lăsat un gust dulce-amărui și părerea de rău că cele patru volume s-au terminat atât de repede. Poate că va mai trece mult timp până când Ferrante va scrie ceva asemănător sau măcar comparabil cu povestea celor două prietene care încearcă din răsputeri să-și depășească condiția. 

Iubire amară descrie relațiile defectuoase dintre mame și fiice, mănunchiul de sentimente, minciuni și păreri de rău care le leagă și le desparte totodată. Protagonista, Delia pornește într-o călătorie după moarte misterioasă a mamei sale. Ceea ce descoperă pe parcursul drumului îi confirmă faptul că nu și-a cunoscut mama cu adevărat și că aseară trecem cu vederea amănunte importante din viața oamenilor dragi. Secretele lor există în pofida noastră, independent de noi și de cerințele noastre, iar faptul că părinții pot avea secrete șocante e lesne de înțeles. Dificil de acceptat este viața pe care au avut-o înainte de noi, cu urmările și demonii de rigoare.

Relațiile mamă-fiică sunt deseori extrem de dificile, cu suișuri și coborășuri, momente de cumpănă și amintiri de neuitat. Cartea pare să se concentreze pe partea în care fiica află adevărul despre mama sa - o întreagă viață despre care ea nu a știut nimic, secrete bine ascunse și mistere de deslușit după dispariția neașteptată a mamei. Momentul în care un copil descoperă că părintele său e un simplu om, trecerea de la supererou la ființă obișnuită, e unul dificil de ambele părți. E greu să descoperi că omul care făcea totul posibil, care te atingea și îți lua toate durerile, care te legăna până târziu în noapte și avea răspunsuri pentru orice e o ființă cu dorințe care nu au devenit realitate, frici, vise ascunse, frustrări și o viață întreagă în care nu a fost părinte. Ne e greu să acceptăm că părinții noștri au existat înainte de noi, au simțit și s-au bucurat, au cunoscut alți oameni alături de care au trăit experiențe pe care le țin minte și astăzi ; noi îi vedem doar ca pe eroii care ne-au făcut copilăria un vis și nu ca pe oamenii care au renunțat la o parte importantă din ei pentru a ne crește. Poate au renunțat la cariera mult visată, poate nu au apucat să trăiască destul - ne e greu să auzim regrete și păreri de rău de la cei care ne sunt exemple. 

Iubire amară e povestea tuturor relațiilor pe care le dezvoltăm de-a lungul vieții, un amestec dulce-amărui de iubire, simpatie, neîncredere și dependență, o confirmare a faptului că nu-i cunoaștem cu adevărat pe cei care ne bucură sufletul. 

Cartea o găsiți aici. 

Trăim într-o epocă a discriminării universale - bazată pe culoarea pielii, statutul social sau politic, orientarea sexuală, dreptul la liberă exprimare etc. Practic e de ajuns un mic detaliu pentru ca oamenii să pună etichete altor oameni, să îi judece din prima clipă sau să îi încadreze într-o anumită categorie. Odată ce ai lipită de tine o etichetă, nu mai ai cum să scapi de ea. Discriminarea persoanelor de culoare nu este un subiect nou, dar rămâne controversat chiar și în evoluatul secol XXI. Supremația rasei albe reprezintă o cutie a Pandorei pe care nimeni nu vrea să o deschidă, dar care funcționează în continuare cu literă de lege. Despre războiul dintre rasa albă și minorități, puterea adevărului, arme verbale și educație scrie Angie Thomas în romanul ei de debut. Dar mai presus de toate, Ura cu care lovești rămâne un manifest al mișcării Black Lives Matters, un omagiu adus toleranței și non-discriminării, precum și un apel la combaterea prejudecăților pe care le purtăm pe umeri de atâta timp. 

Starr este o adolescentă de culoare, în vârstă de șaisprezece ani, iar lumea ei se împarte între cartierul Garden Heights, unde locuiește cu familia sa și școala privată la care învață. Deși încearcă să țină în frâu cele două lumi, Starr își pierde cumpătul atunci când cel mai bun prieten al ei, Khalil, este împușcat de către un polițist. Chiar dacă își simte sufletul sfărâmat în mii de bucățele, Starr înțelege că singura armă cu care poate lupta împotriva nedreptăților este vocea ei. Cuvintele sale și adevărul pe care îl deține, fiind singurul martor al incidentului, trebuie să conteze pentru lumea oamenilor de culoare, dar și pentru instituțiile menite să-i protejeze pe toți cetățenii, indiferent de culoare. 

Am spus mai sus că romanul este un omagiu adus toleranței și non-discriminării, dar de fapt documentează extrem de atent toate lucrurile pe care oamenii de culoare sunt obligați să le facă pentru a reuși, toate compromisurile necesare care îi ajută să supraviețuiască într-o lume care îi privește chiorâș. Spiritul cartierului Garden Heights - o pată de culoare a romanului, o comunitate bine sudată, dar în același timp un loc nesigur, în care împușcăturile se aud în fiecare seară , este total diferit de cartierul în care locuiește unchiul lui Starr, Carlos. O zonă rezidențială, bine împrejmuită, în care copiilor nu le este frică să iasă să se joace în stradă alături de prietenii lor, în care poliția nu își face apariția zi de zi pentru a monitoriza activitățile localnicilor. Liceul de elită la care învață Starr o obligă constant să-și înfrâneze pornirile sau sentimentele, pentru a nu fi privită drept fata de culoare care se înfurie prea repede. Dar moartea lui Khalil rupe ceva în interiorul ei, ceva se frânge, impulsionând-o pe adolescentă să vorbească și să țină capul sus în tot acest timp. Colegii ei, pentru care Khalil e doar un potențial traficant de droguri, potențial pericol public, nu consideră că fapta polițistului a fost greșită, ba dimpotrivă, îl transformă pe acesta în victimă. Protestele comunității de culoare și strigătele înfuriate nu fac decât să atragă și mai mult atenția opiniei publice, astfel că dosarul ajunge la Curtea Supremă. Iar Starr este nevoită să își strige propriul adevăr, suficient de tare pentru ca toată lumea să îl audă. 

Cred că Angie Thomas a scris unul dintre cele mai bune romane ale secolului XXI, o poveste care descrie atent luptele zilnice cu care se confruntă minoritățile într-o lume a prejudecăților și a supremației rasei albe. Știu că există multe contra-argumente, însă dacă privim mai atent (și nu mă refer doar la comunitatea oamenilor de culoare), nu s-au schimbat chiar atât de multe lucruri. Au apărut alte prejudecăți, au apărut noi opinii legate de cine ar trebui să fim și cum ar trebui să fim, ce să gândim și când să spunem cu voce tare ceea ce gândim, iar lucrurile astea sunt tot o formă de sclavie, doar că mai bine ascunsă. Și cred cu tărie că viața umană ar trebui să primeze în fața prejudecăților și a intereselor financiare. 

Cartea o găsiți aici. 

Anual, în întreaga lume, dispar aproape un milion de copii. Unii apar după ceva timp, cei din jur fiind deja obișnuiți cu plecările dese și întoarcerile subite. Ceilalți, sutele de mii despre soarta cărora nu se mai știe nimic, rămân doar o statistică cu parfum de tragedie. Cei mai mulți sunt răpiți, vânduți sau puși să își câștige traiul prin mijloace imorale, iar pe măsură ce timpul trece și ei se afundă tot mai mult în noua viață, șansele de a-și regăsi familiile scad de la o zi la alta. Poliția este de cele mai multe ori neputincioasă, din lipsă de personal, de fonduri sau de empatie. Presa este în căutare de senzațional în primele clipe, smulgând declarații și publicând semnalmentele cazurilor pentru publicul larg. Dar și ei își pierd curând interesul, căci noi subiecte le captează atenția. Acești copii rămân pierduți pentru totdeauna, uitați într-un trecut sumbru, în timp ce toată lumea își vede de viață. Despre aceste dispariții, dar și despre disfuncționalitățile unor sisteme care ar trebui să ne protejeze scrie Camelia, cu aceeași blândețe și empatie cu care ne-a obișnuit.  

Scrisă din perspectiva mai multor personaje, povestea din Purgatoriul îngerilor e o înlânțuire de mărturii, gânduri și modalități de a te confrunta cu anumite situații. Avem un copil dispărut, pe nume Teodor, ajuns într-o bandă de cerșetori, supus la umilințe fizice și psihice, dar rămânând totodată o forță greu de învins. Teodor este simbolul speranței și al curajului, sentimente pe care familia lui le-a pierdut demult - doi părinți care s-au pierdut pe ei înșiși și unul pe celălalt, un frate care își simte sufletul geamân aproape, deși acesta nu e de găsit și o mulțime de ipoteze și ce-ar fi fost dacă încununându-le suferința fără margini. Îi avem apoi pe tovarășii lui Teodor - pentru unii viața nu a arătat niciodată altfel, alții încearcă să se acomodeze ; în realitate sunt o gașcă de suflete chinuite, cărora viața le-a demonstrat mult prea devreme că are câștig de cauză. Și mai sunt și perspectivele unor oameni din sisteme menite să ne protejeze - poliție și presă. Propriile lor experiențe nu fac decât să confirme fisurile acestor sisteme, în care oameni cu o putere nestăvilită conduc din umbră, călcând (la propriu) pe cadavre. Iar partea asta - despre sistemele nefuncționale de la noi din țară - mi s-a părut cumva cu atât mai importantă, cu cât citim în fiecare zi câte o știre despre dezastrele pe care le lasă în urmă corupția și cât de mare nevoie avem de oameni capabili să lucreze în folosul comunității și nu doar pentru propriile interese. Cred că ar trebui să se scrie mai mult despre lucrurile acestea și mă bucur să văd că un scriitor de talia Cameliei vorbește deschis despre ele, ironizând atât disfuncționalitatea lor, cât și enoma noastră nepăsare. 

Romanul ăsta mi-a smuls o bucată de suflet, căci subiectul copiilor dispăruți ne reamintește cât suntem de vulnerabili, de sălbatici și lipsiți de putere ; cât de mult propagăm ura și nimicurile cotidiene în pofida lucrurilor cu adevărat importante. Apoi vin prejudecățile legate de aceste cazuri - poate că o parte din vină o au și părinții, nu au avut suficientă sau grijă sau atenție ; poate că sistemele nu sunt făcute să ne protejeze cu adevărat, e doar o iluzie, căci sunt conduse tot de oameni, iar oamenii sunt limitați din mai multe puncte de vedere. Cartea asta scoate la iveală ce e mai pur și ce e mai întunecat din ființa umană - pe de o parte, datorită sufletelor nevinovate aflate în situații pe care nu le pot controla, iar pe de altă parte din perspectiva instituțiilor care au mâinile legate în majoritatea cazurilor și empatia aflată aproape de limita inferioară. 

Mi-a plăcut și nu mi-a plăcut cartea asta - subiectul ales e unul extrem de delicat și, pe măsură ce lectura mi-a dezvăluit tot mai multe detalii și fapte din viața lui Teodor, am fost cuprinsă de o anxietate ce nu m-a mai lăsat decât aproape de final. Dar Camelia a crescut mult o dată cu această carte - atât ca scriitor, cât și ca om căruia nu-i e frică să spună lucrurilor pe nume. Iar felul în care a scris-o, acordând importanță tuturor personajelor, subliniind motivele și justificările acestora, ne arată că o poveste are întotdeauna mai multe perspective - depinde de partea cui o privești. Dar fiecare părere contează, fiecare gând sau emoție contează. căci suntem diferiți și vedem lumea în moduri diferite - normalul nu mai are o definiție clară ; ceea ce e normal pentru noi, pentru alții seamănă destul de mult cu anormalul. 

Camelia, îți mulțumesc din suflet pentru încă o rundă de emoții intense, plâns înăbușit și zâmbete firave! 

​Cartea o găsiți aici. 

Am avut atât de multe prejudecăți legate de cartea asta și, în același timp, o curiozitate enormă. O poveste pentru adolescenți scrisă de una dintre cele mai cunoscute modele ale epocii actuale, influencer și actriță, până nu demult o adolescentă timidă în căutarea propriei identități. Ceea ce nu știam e cât de repede îmi va spulbera toate temerile, ce urme adânci va lăsa această poveste în mine și cât de autentică, frumoasă și emoționantă e legătura dintre personaje. Știu că e doar un roman cu adolescenți - un roman al secolului XXI, din care nu lipsesc rețelele sociale și influența lor, afirmarea sexualității, tragi-comediile trăite în fiecare zi pe proprietatea școlii - dar, cumva, e mai mult decât atât. E un omagiu adus prieteniei autentice, reale, care nu se sperie de primul obstacol, ci crește tot mai puternică pe măsură ce piedicile devin tot mai mari.

Mirror, mirror e povestea lui Naomi, Rose, Red și Leo, dar și numele trupei din care aceștia fac parte. Separat, sunt diferiți și aproape fără nicio caracteristică comună ; împreună sunt o forță de neegalat, o putere vindecătoare imprimată fiecărui ascultător pe ritmuri de rock'n'roll. Trupa se formează fără voia lor, dar ceea ce construiesc împreună se răspândește încet, încet și în viețile lor dezorganizate, dându-le puterea de a trece peste disfuncționalitatea propriilor familii, problemele de la școală, incapacitatea de a se adapta undeva, oriunde. Totul pare bine, până în ziua în care Naomi dispare. Pentru toată lumea, e doar un capriciu - nu e ca și când Naomi n-ar mai fi fugit de acasă. Dar pentru prietenii ei e un semnal de alarmă - de când s-a înființat trupa, Naomi și-a depășit unele probleme, se află pe drumul cel bun și nu ar fi abandonat niciodată trupa și prietenia lor. Găsirea ei nu aduce nicio lumină, ci complică lucrurile și mai tare - Naomi este găsită sub un pod, mai mult moartă decât vie, iar medicii decid să o sedeze pentru a-i oferi timpul necesar de vindecare. Dar prietenii ei sunt convinși că Naomi nu ar fi încercat să se sinucidă, nu acum. Pentru poliție e doar o adolescentă instabilă, care a fugit de acasă a mia oară. Dar Red decide să afle adevărul și împreună cu Ashira, sora lui Naomi, investighează toate pistele posibile, nebănuind nicio secundă durerosul adevăr care le așteaptă la capăt de drum. 

Romanul are două părți, imprecis delimitate - dezvăluirea sexualității lui Red și dezlegarea misterului legat de dispariția lui Naomi. Tema sexualității este prezentă tocmai din cauza faptului că este atât de discutată și întoarsă pe toate părțile, peste tot în lume. Asumarea propriei sexualități este o provocare mare pentru un adolescent, care nu știe sigur cine este, încotro se îndreaptă și ce își dorește de la cei din jurul său. Partea întunecată a sexualității este explorată în povestea lui Naomi și scoate la ivealî un fenomen tot mai des întâlnit - exploatarea adolescenților prin intermediul rețelelor sociale. Ceea ce Cara a vrut să scoată în evidență e partea negativă a dezvoltării tehnologiei și ura care circulă pe rețelele sociale, când ar putea fi folosite în scopuri nobile sau întru ajutorarea celor care au cu adevărat nevoie.

Temele romanului nu sunt noi sau nemaiauzite, dar modul în care cele două autoare le-au exploatat este unul care îți provoacă emoții intense, fiori pe șira spinării sau fericire nemărginită. Simbolul oglinzii apare destul de des - fiecare personaj are mai multe oglinzi în care se observă din diferite unghiuri. Prima oglindă e familia - aici fiecare personaj încearcă să evite imaginea conturată, căci toți știu că nu vor să ajungă asemenea membrilor familiei din care fac parte ; aici există un moment iluminator în care părinții se transformă din super-eroii copilăriei în simpli oameni, predispuși greșelii. A doua oglindă e prietenia celor patru, oglinda în care se privesc cel mai des și datorită căreia speră că într-o zi își vor depăși problemele și temerile și vor putea să se adapteze în lumea în care trăiesc. 

Mirror, mirror e un must-read , dar și o poveste emoționantă despre puterea dragostei , a prieteniei și a loialității într-o lume care și-a pierdut reperele. 

Cartea o găsiți aici. 

Am căutat în disperare cartea aceasta la puțin timp după ce am aflat că sunt însărcinată. La vremea aceea (2013), stocul era epuizat în toate librăriile, fie ele fizice sau virtuale. Auzisem multe laude la adresa ei, foarte multe femei afirmând că e cel mai complet ghid pentru viitoare mame din câte s-au scris vreodată. Cu siguranță e una dintre cele mai complexe lecturi pentru gravide și răspunde cu succes la (aproape) toate întrebările care îi pot trece prin minte unei femei însărcinate. Pe lângă informațiile legate de fiecare lună de sarcină și ceea ce se întâmplă cu mama și copilul, cartea conține informații prețioase pentru viitorii tătici, sfaturi legate de primele săptămâni după naștere și soluțiile adresate unei sarcini complicate sau prevenirea problemelor în timp util. 

Este a cincea ediție a acestei cărți, revizuită, corectată și actualizată cu noile informații necesare viitoarelor mame. Sfaturile legate de sănătatea mamei și a copilului încep încă dinainte de concepție - ce analize trebuie efectuate înainte de a rămâne însărcinată, durata de timp în care ar trebui să apară o sarcină (căci multe dintre sarcini nu se întâmplă de pe o zi pe alta) și continuă cu informații legate de fiecare lună de sarcină și schimbările aferente. Cartea conține mărturii ale viitoarelor mame, întrebăr frecvente pe care și le pune orice femeie însărcinată, dar și termeni sau proceduri medicale explicate pe înțelesul tuturor. Totodată, în fiecare capitol dedicat unei anumite luni de sarcină sunt expuse date despre evoluția copilului și întrebări care ar trebui adresate ginecologului - întrebări legate de starea mamei, anumite afecțiuni sau schimbări. 

Informația înseamnă putere, iar pentru o viitoare mamă informația înseamnă mai multă încredere în sine și în propriul corp, rezolvarea din timp a unor potențiale probleme sau chiar prevenirea acestora și rezultatul final (cel mai important de altfel) : un copil sănătos. Există numeroase temeri cu care se confruntă o viitoare mamă, iar informațiile legate de acestea sau experiențele celor care au trecut peste ele sunt neprețuite. Nu cred că la ora actuală, în România, există vreun ghid mai cuprinzător decât acesta în ceea ce privește sarcina și nașterea - recomand această carte din toată inima, căci reușește să răspundă cu succes la sute de întrebări și să ofere informații atât de necesare viitoarelor mame. 

Cartea o găsiți aici. 

Aveți în față un roman de o strălucire aparte, un tablou al grotescului și al frumosului dansând împreună, al binelui și răului călătorind spre tenebrele firii umane. Scris cu o ingeniozitate ieșită din comun, Cină cu ficat și inimă spune povestea fiecărui om care nu își găsește locul în această lume, a fiecărei ființe care se consideră inadecvată în mediul în care trăiește și nepotrivită pentru oamenii cu care interacționează. De un umor absolut fantastic, o delicatețe și o savoare care răzbat de pe fiecare pagină, romanul Mihaelei e cel mai bun thriller pe care l-am citit anul ăsta, o carte care reconfirmă direcția în care a luat-o literatura română contemporană. 

Personaj mai enigmatic că Murki nu cred să fi întâlnit - gurmand desăvârșit, îndrăgostit de toate gusturile acestei lumi, cu traume din copilărie pe care nu le poate depăși nici în viața de adult, incapabil să simtă vreo emoție autentică. Murki caută în ceilalți ceea ce el nu este capabil să simtă, trăsături pregnante ale fiecăruia pe care sunt dispuși să le împartă cu lumea întreagă. Cu cât mănâncă mai mult, cu atât devine mai imun la trăirile omenești. Murki așteaptă o viață nouă, în zadar însă. Decizia de a pune piciorul în prag o ia amintindu-și de singura persoană pe care a iubit-o vreodată și care l-a iubit la rândul ei, fără să îl judece asemenea celorlalți, fără să îi găsească vreo vină pentru ceea ce este. Moartea ei a reprezentat pentru Murki un declic, o întorsătură nefericită a vieții lui. Gras ca un porc, alunecos că un pește, Murki afișează o naivitate sau poate o detașare intenționată în privința "victimelor" sale. Cum ar putea cineva să îl învinuiască pentru că vrea să simtă fericirea pură, autentică? Cum să explici oamenilor că ești incapabil să te lași doborât de orice trăire firească? ​

Însă fiecare personaj se află într-o stare de inadecvare , de incapacitate de a se adapta într-o lume care nu îi înțelege. Fiecare își poartă durerea ca pe un scut împotriva celorlalți, reușind să o modeleze într-o mască pe care și-o pun dimineața pe chip, înainte de a înfrunta lumea. Nu doar Murki face notă discordantă în roman, deși el pare catalizatorul celorlalte personaje. Reușește cumva să îi adune pe toți în jurul său, invitându-i să îi observe viața și cusururile, deși rămâne în continuare același copil timid de altădată. Tema copilăriei revine mereu în povestea sa, căci pierderea celei pe care a iubit-o cel mai mult îl bântuie neîncetat, în timp ce lumea merge mai departe. Pentru Murki, copilăria reprezintă o frână care îl împiedică să își continue viața așa cum ar trebui, un demon care îi pândește fiecare pas și pe care nu îl poate învinge căci sentimentele nu îi sunt la îndemână. 

Un război, un tablou furat, un secret și o poveste de dragoste menite să înfrunte trecerea timpului fac din romanul lui Marc Levy o lectură irezistibilă, pe care mi-a fost greu s-o las din mână. Comploturi bine construite, secrete de familie, ambiții și trădări poartă cititorii dintr-o cabană de vânătoare dintr-un sat al Franței până în strălucitorul New York al anilor '50, apoi în Baltimore-ul acelorași ani și până în Anglia prezentului, exercitând fascinație și curiozitate pagină cu pagină. ​

Marc Levy și-a schimbat destul de mult stilul în ultimii ani. Îmi amintesc de primele romane citite, concentrate exclusiv pe povești de dragoste drăguțe, majoritatea cu final fericit, lecturi destul de simple și captivante. Însă gama de subiecte abordate s-a mărit destul de mult în ultimele romane, atingând teme actuale, probleme ale secolului XXI și consecințele acestora. Odată cu Orizontul răsturnat, o poveste despre progresele științei și urmările viitoare ale acestei dezvoltări, Marc Levy a devenit un autor obligatoriu de urmărit. Ultima din clanul Stanfield e atât saga unei familii, cât și povestea unui tablou, care influențează viețile tuturor celor care-l dețin. 

Fata de la fereastră, Edward Hopper (nu știu dacă tabloul a existat vreodată sau dacă autorul i-a schimbat numele în roman, căci la o minimă căutare pe Google acest titlu nu apare printre operele lui Hopper). Povestea lui începe cu mult înainte de Al Doilea Război Mondial, iar în timpul acestuia reușește să supraviețuiască fără mari modificări. Dintr-o simplă cabană de vânătoare din Franța, tabloul ajunge întreg la New York, iar apoi la Baltimore. În tot acest timp, prezența lui planează asupra noii familii Stanfield, Hanna și Robert. Povestea lor tragică devine motiv de investigație al tinerei jurnaliste Eleanor-Rigby, treizeci și șase de ani mai târziu.  Călătoria ei, care o poartă prin Canada prezentului și America anilor 50 îi va dezvălui nu doar locația faimosului tablou, ci va constitui o regăsire a unei iubiri la care nu mai spera. Fascinant prin îmbinarea dimensiunilor temporale, a intrigii și a multitudinii de personaje, romanul lui Marc Levy e o lectură de care m-am despărțit cu mare greutate. Am amânat terminarea lecturii cât de mult am putut, căci am intuit destul de bine deznodământul poveștii, dar și implicațiile și răspunsurile la eternele întrebări de pe parcursul acțiunii. 

Ceea ce șochează cu adevărat în această lectură e ambiția personajelor - ambiția de a demonstra că dreptatea e doar de partea unuia, ambiția de a reuși departe de influența familiei, ambiția de a păstra amintirile copilăriei intacte, precum și promisiunile făcute în acea perioadă. Oamenii găsesc nenumărate motive pentru a se convinge că doar ei au dreptate, că ceilalți greșesc mereu, nebănuid motivele personale aflate în spatele fiecărui gest sau acțiuni. Adevărul care iese de la iveală după mulți ani nu face decât să confirme absurditatea acestor ambiții și să le ofere celor care duc povestea mai departe o șansă de a face lucrurile diferit. 

​Cartea o găsiți aici. 

Cred că în lumea nebună în care trăim azi, mulți dintre noi au uitat cum să trăiască cu adevărat- cei mai mulți doar supraviețuiesc, sclavi ai timpului, ai ratelor și ai muncii. Există puține momente în viață când simțim cu adevărat fericirea pură, neîntinată de probleme sau griji, iar viața ne obligă să alergăm încontinuu și să uităm de clipele simple, de clipele de răgaz, cu noi înșine și doar pentru noi. Din toate motivele descrise mai sus, conceptul hygge începe să devină o adevărată modă și stil de viață. Hygge este un concept scandinav, care pune preț pe lucrurile și momentele mărunte, în care ne bucurăm de ceea ce ni se oferă, fără a avea așteptări ireale de la viață și oamenii din jurul nostru. Ghidul lui Marie Tourell Soderberg este o carte de o calitate superioară și mă refer atât la designul ei, cât și la conținut - cartea își îndeamnă cititorii să se bucure mai mult de lucrurile simple, de oamenii dragi, de frumusețea naturii, să nu mai aibă așteptări atât de mari și să fie optimiști în fiecare clipă. 

Pentru că această carte să prindă viață, autoarea a călătorit în toată Danemarca, vorbind cu o mulțime de oameni despre conceptul hygge. Cartea este structurată în capitole care acoperă aproape fiecare aspect al vieții umane - relațiile cu cei din jur, decorarea casei, mâncare, activități hygge pentru fiecare anotimp, modalități prin care ne putem înfrumuseța viața, idei venite de la oameni care au adoptat acest concept în propriile vieți și un mic dicționar de cuvinte și expresii hygge. 

Poate că nu vă veți schimba stilul de viață brusc în urma citirii acestei cărți, dar cu siguranță vă va oferi idei pentru fiecare zi , idei menite să îmbunătățească micile probleme cu care ne confruntăm. Poate că veți cumpăra flori mai des - pentru a le privi pur și simplu, veți aranja masa altfel, chiar dacă mâncați singuri, veți reorganiza biblioteca, spațiul de lucru sau dormitorul. Conceptul hygge nu are limite din acest punct de vedere. El poate fi introdus în fiecare mic capitol al vieții noastre - de la decorarea propriei case până la modul în care relaționăm cu ceilalți. Și cu siguranță are darul de a schimba puțin perspectiva din care privim viața - dincolo de zgomote puternice, aglomerație și clipe trăite pe fugă, vom privi cu alți ochi momentele de respiro sau le vom transforma după bunul plac, căci fericirea depinde doar de noi și de cât timp îi alocăm în viațile noastre. 

​Cartea o găsiți aici. 

Trecutul joacă un rol important în destinul fiecăruia. Tot ceea ce am fost, ceea ce am făcut, copilăria și urmările ei, adolescența și coșmarurile - totul ne urmărește în prezent, amenintând să distrugă echilibrul fragil pe care l-am dobândit cu atâta trudă. Toate poveștile de iubire și relațiile cu cei din jur sunt influențate, mai mult sau mai puțin, de experiențele care ne-au modelat caracterul, ne-au făcut oameni sau au smuls părți importante din ceea ce credeam că ne definește. Ultimul dintre noi este un roman al dragostei și răzbunării, al dansului aritmic al trecutului cu prezentul, al experiențelor marcante și al alegerii dintre supraviețuire și viață. 

Așa cum citeam într-un roman pe care l-am terminat recent, istoria nu înseamnă trecut. Istoria înseamnă prezent, trecut și viitor, dansând laolaltă alături de toți oamenii de pe această planetă ; istoria înseamnă o cafea într-un pahar de carton, un dolar rătăcit pe stradă, o poveste de iubire care tocmai s-a terminat, o plimbare prin parc sau o conversație oarecare. Istoria își face simtiță prezența și în povestea celor doi tineri din acest roman - Werner și Rebecca, fiecare aducând cu sine propriul bagaj de temeri, coșmaruri și traume nevindecate. Iubirea lor seamănă cu un carusel scăpat de sub control, cu răzbunare, dorință, pasiune, iubire intensă, durere, dezamăgire. Trecutul pare să le bântuie iubirea la fiecare pas, iar gesturile necontrolate (care îi caracterizează pe amândoi) să îi arunce pe fundul prăpastiei. 

Ultimul dintre noi are un aer misterios pe tot parcusul acțiunii, un je ne sais quoi​ ademenitor, care te atrage cu totul în adâncurile cărții. Deși m-a atras de la început, pe măsură ce continuam cu lectura aveam impresia că cinva mă ține captivă acolo, că am fost prinsă asemenea pescarilor păcăliți de cântecul sirenelor. Există cărți care exercită o influență extrem de mare asupra mea și după care nu îmi revin cu adevărat niciodată. Iar Ultimul dintre noi e genul ăla de carte. E genul de poveste care te prinde și nu-ți mai dă drumul, nu de tot cel puțin. 

Cartea o găsiți aici. 

Care sunt limitele prieteniei? Cât continuă o relație între patru femei pe care le leagă niște amintiri profunde? Cât de departe poți să mergi pentru un om cu care ai împărțit la un moment dat toate clipele? Cât de mult te poți dedica trecutului din moment ce prezentul tău arată cu totul altfel? Câte dintre secretele unei prietenii rămân secrete și câte ies la iveală, rănindu-i pe cei neimplicați? 

Jocul minciunii este povestea unei prietenii latente în momentul începerii acțiunii, care se dezvăluie tot mai mult pe măsură ce începe călătoria spre trecut. Cele patru femei, foste adolescente, trăiesc acum un prezent marcat de lucruri obișnuite - soți, copii, treburi casnice și rutină, însă trecutul tumultuos stă să iasă la iveală în cele mai neașteptate clipe. Deși viețile lor merg mai departe, separate una de cealaltă, secretele care le leagă nu dispar atât de ușor. Acum mulți ani, erau doar patru fete puse pe șotii, capabile să convingă pe oricine de cele mai scandaloase povești, maestre absolute ale vorbelor și convinse că toată lumea e la picioarele lor. Azi, în prezentul aparent calm, fiecare își amintește de trecut cu duioșie, fără să bănuiască descoperirea unui secret pe care îl credeau îngropat de multă vreme... 

Ruth Ware a scris un thriller fascinant despre puterea prieteniei, loialitate și secrete, îmbinarea dintre trecut-prezent și simpla explicație a tuturor acțiunilor umane - trecutul nu ne părăsește niciodată, el trăiește cu noi în prezent și ne urmează credincios în viitor, îl purtăm cu noi ca pe o aducere-aminte a ceea ce am fost și ceea ce am devenit datorită lui. Loialitatea, dar și determinarea celor patru prietene implicate ies la iveală atunci când se reîntâlnesc, după mulți, mulți ani - fiecare dintre ele a rămas fidelă amintirilor împărtășite și niciuna nu-și dorește ca profunzimea relației dintre ele să fie văzută de cei din exterior ; prietenia lor înseamnă o lume paralelă cu realitatea, pe care ceilalți nu pot s-o înțeleagă. Iar această fragmentare a vieților lor e minunată. Și înspăimântătoare în același timp. E un sentiment minunat să ai încredere deplină într-o persoană și să știi cu certitudine că ți-ai deschis sufletul fără să riști nimic. E terifiantă inabilitatea de a mai găsi pe cineva la fel în viața reală - un corespondent măcar pe jumătate asemănător, care să înțeleagă toate angoasele, toate trezirile din miez de noapte, toate coșmarurile care bântuie în prezent. Poate de aceea e atât de fină linia dintre bine și rău și atât de mare spaima noastră în legătură cu viața de adult, viața adevărată, cu responsabilități și primejdii la tot pasul. Căci sunt convinsă că există iubiri și prietenii inegalabile, pe care nu le poate înlocui nimeni și că astfel de experiențe ridică standardele mult mai mult decât ar trebui. Mult prea mult pentru o viață de om. 

​Cartea o găsiți aici.