Cunoscut drept unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai Norvegiei, Jo Nesb​Ø uimește din nou cu romanul Fiul, un thriller plin de tensiune, violență, suspans și răzbunare, care dezvăluie cititorilor fața mai puțin plăcută a orașului Oslo. Sonny Lofthus se află în închisoare de cincisprezece ani, un timp în care a trăit pașnic, aproape apatic, datorită influenței drogurilor. Ceilalți prizonieri îl caută pentru un fel de penitență, o izbăvire atât de dorită, considerând că le poate transmite și lor liniștea care îl caracterizează. Dar această imagine de înger nepătat se transformă în una a demonului scăpat de sub control, atunci când Sonny află anumite lucruri despre tatăl său din gura unui deținut. Își dă seama că a fost mințit toată viața, iar calmul său se sparge în milioane de cioburi, singurul scop al vieții sale fiind răzbunarea. 

Această poveste are în spate un episod traumatizant din viața scriitorului, iar romanul e o paralelă între realitate și experiența personajului Sonny. La vârsta de cincisprezece ani, autorul află că tatăl său a luptat alături de naziști în cel de-al Doilea Război Mondial. Această veste l-a șocat profund, cu atât mai mult cu cât mama sa sprijinise mișcarea de Rezistență, iar pe tatăl nu doar că îl iubea și respecta, ci îl idolatriza de-a dreptul. Autorul susține că, inconștient, a creat această asemănare dintre viața lui și acțiunea romanului, tocmai din cauza șocului prea puternic. Nu s-a gândit prea mult la propria experiență, dar aceasta și-a făcut loc printre cuvintele sale, scoțând la suprafață toată durerea și dezamăgirea adolescentului de atunci. Aceleași momente i le atribuie lui Sonny, în special deziluzia de a-și vedea tatăl coborât de pe cel mai înalt piedestal și conștientizarea faptului că părinții sunt doar oameni, iar oamenii sunt predispuși greșelii. 

Fiul e un page-turner , care te ține cu sufletul la gură pe aproape 600 de pagini și te trece prin toate stările posibile - de la admirație la dezgust, de la agonie la extaz, de la bucurie la tristeți, iar ciclul se repetă până la sfârșit. E un thriller mai mult decât reușit, cu o compoziție impecabilă, atenție pentru detalii și doza potrivită de suspans pentru ca cititorul să nu se plictisească. Până la urmă, asta face un thriller bun - te prinde în mreje și nu te mai lasă să ieși prea curând. Iar Jo NesbØ e un maestru desăvârșit, un păpușar atent la nevoile cititorilor, un magician al suspansului și tensiunii. 

​Cartea o găsiți aici. 

Ilustrații de Neil Packer 

Pentru a înțelege de ce lumea în care trăim astăzi arată așa. e nevoie să ne întoarcem în trecut. Să facem un exercițiu de imaginație și să privim o altă hartă, a lumii de ieri, în care unele țări ies în evidență, altele rămân în umbră. La fel ca și azi. Știm prea puține lucruri despre țările îndepărtate de zona pe care o cunoaștem și nu destule despre cele care ne sunt familiare. Iar toate explicațiile pentru ceea ce se întâmplă astăzi se află într-o călătorie care ne poartă pe Drumurile Mătăsii, primul simbol al conexiunii dintre continente. Înapoi în Antichitate, în imperii care azi nu mai există, în lumi pe care doar cărțile le mai aduc la viață și înapoi la realitatea secolului XXI, care se luptă cu alți demoni. 

"În august 1942, Columb naviga către necunoscut. Când a traversat înapoi Atlanticul, după șapte luni, veștile despre descoperirile lui au entuziasmat toată Europa. El a raportat că a descoperit zone necunoscute anterior din India, mai fertile decât oriunde altundeva, astfel încât nu puteai să calculezi cantitatea de mirodenii și condimente obținută și unde erau "imense mine de aur și alte metale", așteptând să fie exploatate. Totul părea prea frumos ca să fie adevărat. Și de fapt era."

Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au încercat să-și extindă teritoriile prin diferite mijloace, încheind tratate cu alte popoare sau cucerindu-le prin războaie sângeroase. De aici a pornit totul - de la dorința omului  de a deține cât mai mult, de a fi puternic și de neatins. De aici au pornit apoi schimburile între continente, călătoriile și descoperirile făcute în urmă cu câteva secole, de aici au pornit conflictele și războaiele pentru supremație. Istoria lumii e fascinantă, tristă și îmbucurătoare deopotrivă. E uimitor cât de mult s-au deschis granițele lumii, cât de liberi suntem astăzi și cât de repede putem ajunge dintr-un capăt al lumii în celălalt. Însă aceste progrese există datorită sacrificiului umane, al durerii și al războaielor duse. E greu să judecăm, căci istoria e justă și sinceră, fără să caute vinovați sau motive. Au dispărut multe teritorii în toată această furtună a secolelor, altele s-au transformat și azi le cunoaștem sub alte nume. Unele mai păstrează și azi din măreția trecutului, altele s-au adaptat vremurilor actuale și doar cărțile mai vorbesc despre ceea ce au fost odinioară. 

Cred cu tărie că astfel de cărți ne aduc mai aproape de oamenii cărora le datorăm progresele de care ne bucurăm astăzi și, în același timp, creează un liant între prezentul, trecutul și viitorul nostru. Omenirea poartă astăzi alte războaie, se confruntă cu crize care acum câteva secole păreau imposibile și asistă, tacit, la distrugerea planetei. Lumea se schimbă în fiecare zi, iar mâine e posibil să nu mai arate așa cum o știm azi. Pierdem din vedere lucrurile esențiale, căci ne lăsăm captivați de mirajele care (aparent) ne fac viața mai ușoară. Nu semănăm deloc cu strămoșii noștri și cred că există lecții pe care am omis să le învățăm cu bună-știință. Poate că această poveste va lumina puțin atât trecutul care stă în urma noastră, cât și viitorul și drumul pe care mergem mai departe. 

"Hitler a fost învins. Dar istoria celei de-a doua jumătăți a secolului XX este despre rivalitatea între două țări - cele care au fost mai influente și mai ambițioase decât toate celelalte și au devenit cunoscute ca "superputeri" . Și deși au fost multe moduri în care cele două state au concurat unul cu celălalt, multe confruntări din următorii 45 de ani au avut loc într-o zonă familiară : de-a lungul drumurilor mătăsii."

Cartea o găsiți aici. 

Mark Sullivan se afla într-un moment de cumpănă al vieții sale ; se simțea de parcă era pe o plută gata să se scufunde, lipsit de repere și speranță. A cerut Universului un semn, o scânteie, orice care să îl determine să meargă mai departe. Și astfel a apărut Sub un cer sângeriu, povestea lui Pino Lella. Un roman despre curaj, război, dragoste și rezistență, o poveste amplă despre supraviețuire și destin într-o perioadă deja cunoscută pentru ororile sale. 

Pino Lella nu e un simplu personaj dintr-o carte. E un om real, care a trăit toate nenorocirile descrise în roman, un om care a acumulat frustrări, durere și tristețe timp de mulți ani, până când a decis să-și spună povestea plină de întorsături de situație și jocuri ale destinului. Pino avea șaptesprezece ani când a izbucnit al Doilea Război Mondial. Un adolescent obișnuit, preocupat de experiențe noi, dragoste, timp petrecut cu prietenii - pe scurt, acel dolce far niente specific. Este nevoit să se maturizeze rapid, să ia viața în piept și să găsească moduri de a lupta, în timp ce îi ajută și pe alții să supraviețuiască. Deși pare că face față cu brio tuturor obstacolelor, Pino moare puțin câte puțin în fiecare zi. Totul capătă puțină culoare atunci când o cunoaște pe Anna și cei doi își promit că, după ce toată nebunia se va fi încheiat într-un fel sau altul, vor trăi acea viață pentru care merită să lupți. Ororile războiului îi îndepărtează unul de celălalt, iar cei doi se pierd și se regăsesc mult mai târziu, când destinul le va fi scris deja povestea fără ca vreunul dintre ei să cunoască finalul. 

Sub un cer sângeriu evocă un trecut pe care l-am vrea uitat definitiv și o poveste emoționantă care poate fi considerată universală pentru acele vremuri. Nu o să vă mint - nu-mi plac cărțile a căror acțiune se petrece în timpul războiului (indiferent în ce țară s-ar petrece), dar aceasta m-a ținut cu sufletul la gură de la prima până la ultima pagină. E greu de citit, stai și te întrebi cum pot oamenii să treacă peste așa ceva, cum îți mai revii după asemenea momente și de ce nu ești mai recunoscător că trăiești pe timp de pace, de ce nu dai mai mare importanță lucrurilor care contează cu adevărat. Dar dacă e să învățăm ceva din acest roman, e faptul că ne putem adapta la orice situație care intervine în viața noastră. Sigur că unele ne schimbă pentru totdeauna, că anumite dureri nu se vindecă nicicând sau că unele experiențe ne omoară puțin câte puțin... Povestea lui Pino ne demonstrează însă că suntem perfect adaptabili la orice, că ne putem schimba principiile pentru o cauză nobilă, că ar trebui să alegem întotdeauna răul cel mai mic și că e greu să distingem nuanțele de gri din fiecare situație. 

"Pino o strânse mai tare în brațe și se minună cât de armonios i se părea totul, de parcă viorii i s-ar fi alăturat și violoncelele, de parcă ar fi regăsit o parte din sine, iar atingerea Annei, gustul buzelor ei și bunătatea tandră din ochii ei l-ar fi reîntregit. Nu-și dorea decât să o țină în brațe atâta timp cât îi permitea Dumnezeu. Se sărutară a treia oară."

"Ieși pe poartă și traversă podul, incapabil să cuprindă cu mintea ce se întâmplase adineauri. Avea senzația că fusese împușcat în piept și abia acum începea să se facă simțită adevărata durere. Și un gând îl lovi atunci din senin, strivindu-l și amenințând să-l distrugă."

​Cartea o găsiți aici. 

"Bună dimineața, că alta nici că avem azi."

Concepută ca o colecție de reflecții matinale în drum spre metrou, cartea lui Horea Ghibuțiu însumează peste douăzeci de ani de experiență în televiziune și presă scrisă. Cartea își dorește să descrie noua direcție a comunicării atât pe hărtie, cât și în mediul online. Autorul sesisează toate schimbările, favorabile sau nefavorabile, pe care internetul le-a adus în modurile de comunicare, fenomenul știrilor false și al postării obsesive pe rețelele sociale, dat fiind că multe dintre capitolele cărții au fost postate întâi pe Facebook, iar entuziasmul cititorilor le-a adunat într-o carte fizică. După cum spune celebrul jurnalist, este o carte care se citește ușor și se uită greu. Sau, cel puțin, asta i-a fost intenția. 

Cartea conține și alte capitole, unul dintre ele fiind intitulat #ÎnTimpCeEramZiarist, dedicat începuturilor sale în presa scrisă, în 1990. Dragostea pentru cuvinte se observă ușor din reflecțiile autorului. Cuvintele sunt foarte puternice, dacă știi cum să le folosești. Au devenit cea mai puternică armă a secolului XXI, pe care unii dintre noi o manevrează eficient, reușind să rotească lumea în jurul propriei axe. În momentul în care a început să posteze pe Facebook, jurnalistul a fost mai interesat de conținutul postărilor decât de lungimea lor, ceea ce nu se întâmplă prea des printre utilizatorii internetului. Fenomenul știrilor false a luat tot mai multă amploare, acest lucru datorându-se timpului insuficient pe care îl avem pentru a verifica anumite surse și magia internetului, care transformă orice proproziție în adevăr absolut. S-au schimbat multe și ne adaptăm din mers, spune jurnalistul. Suntem nevoiți s-o facem, căci lumea se mișcă cu o rapiditate uimitoare și trebuie să ținem pasul cu ea ca să nu fim lăsați în urmă. 

De un umor subtil, o seriozitate omniprezentă și o conștiință trează, cuvintele jurnalistului atrag cititorul ca un magnet. Se poate vedea limpede experiența, gândirea și principiile stabile pe care se bazează atunci când dezvăluie ceva. Atent cu cuvintele, veșnic șlefuitor al mesajelor transmise, Horia Ghibuțiu reușește să scrie un pseudo-jurnal al lumii contemporane, cu bune și cu rele, nearătând cu degetul pe nimeni și subliniind importanța cuvintelor și modul în care acestea sunt spuse. 

Citate : 

"Vremurile s-au schimbat, eticheta vestimentară - așijderea. Dar parcă tot ne e greu să ne simțim bine cu hainele noastre. E o treabă care nu se lipește cu una-cu două de noi, însă amintiți-vă că am învățat și lucruri mai grele, cum ar fi algebra și gramatica."

"Detest prescurtările, absența diacriticelor uniformizarea comunicării în scris. Sunt ispitit să scriu cândva despre farmecul caligrafiei, despre bogăția olfactivă a epistolarului pe stil vechi, despre florile presate descoperite în plic, despre uriașa cantitate de informație vizuală conținută de o simplă ștampilă - noroc că au desființat-o și pe asta, prea era desuetă - de pe un plic pe care-l așteptai. Când voi scrie însă despre toate astea, voi lăsa goale toate căsuțele din panoul de control al blogului și nici nu voi distribui textul în rețelele de socializare, ca să nu-l citească nimeni. Va fi o autosuprimare digitală discretă, demnă și, mai ales, neobservată." 
​
​Cartea o găsiți aici. 

Considerată cea mai bine vândută serie de parenting din lume și beneficiind de o prefață scrisă de Dr. Mark D. Widome, profesor de pediatrie în Pennsylvania, La ce să te aștepți... răspunde cu succes tuturor întrebărilor viitorilor, dar și proaspeților părinți. La ce să te aștepți când ești însărcinată soluționa cu succes și exemple concrete toate temerile viitoarelor mame și explica detaliat cum se schimbă viața unui cuplu după apariția pe lume a primului copil. Prezentul volum tratează toate problemele cu care se confruntă proaspeții părinți în primul an de viață al puiului lor - problemele dezvoltării, schimbările din relație și adaptarea alături de noul membru al familiei, alimentația, sănătatea celui mic, dar și un ghid de prim ajutor pe care orice proaspăt părinte ar trebui să-l citească. 

Înainte să devin mamă, nu înțelegeam de ce părinții sunt mereu atât de panicați, de temători și reticenți la multe lucruri care par absolut normale. Însă nimic nu te pregătește pentru momentul în care îți ții copilul pentru prima dată în brațe și brusc, ești responsabil pentru viața altei ființe umane. Atunci îți apar în minte toate posibilele pericole pe care mai înainte nici nu le bănuiai, lumea devine un loc deosebit de înșelător și capcanele sunt peste tot, gata să se joace cu mintea ta făcută deja ferfeniță. Există nenumărate probleme care pot apărea în viața unui părinte, dar cu timpul am învățat că singurele soluții sănătoase sunt calmul și răbdarea. Pentru orice există o rezolvare, chiar și pentru micile accidente sau probleme medicale. Proaspătul părinte învață devreme că tot ceea ce simte se transmite, vrând, nevrând și copilului, iar acest lucru îl determină să fie mai echilibrat, mai atent cu emoțiile pe care le alimentează și câtă importanță acordă anumitor situații. Evident, totul necesită trecerea prin momente de foc, dar dacă nu v-a zis nimeni până acum, cea mai frumoasă meserie din lume presupune greutăți direct proporționale cu fericirea care vă inundă. În general, lumea consideră că e în regulă să îndulcească această perioadă de început și să omită momentele grele prin care trec toți părinții - dar trebuie să vorbim și despre ele, să le acceptăm ca atare și să fim sinceri cu noi înșine. Nu e ușor, deși toată lumea afirmă contrariul. E cel mai frumos și firesc lucru din lume, dar nu pentru toată lumea. Și e ok să fie așa. 

În altă ordine de idei, recomand cu drag această carte tuturor părinților recent intrați în acest club fără reguli clare, în care toată lumea îți oferă sfaturi, dar nimeni nu îți spune cum să le aplici și nici faptul că ele nu funcționează la fel pentru fiecare copil. Toate temerile (rezonabile) își vor găsi un răspuns în această carte, atent concepută și revizuită, iar dacă nu cel din urmă și cel mai important răspuns la toate e propriul instinct. 

​Cartea o găsiți aici. 

Deși a dispărut de ceva timp din lumea literară, Amelie Nothomb revine cu un roman tulburător despre lipsa  dragostei materne și consecințele ei. O relație defectuoasă mamă-fiică, născută din frustrare, imposibilitatea uneia de a iubi și a celeilalte de a înțelege, două vieți unite etern print-o legătură unică și totuși separate la fel de mult precum pământul de cer. 

Lovește-ți inima este un roman tulburător despre o tânără devenită mamă mult prea devreme, incapabilă să-și iubească fiica, simțind în aceasta atât o amenințare, cât și sfârșitul tuturor viselor mărețe din inima sa. Sentimentul de gelozie care o cuprinde imediat după naștere nu-i mai dă pace și, în timp ce toată lumea îi laudă copilul și își îndreaptă atenția asupra creaturii firave, Marie se simte abandonată, umilită și fără importanță. Obișnuită să fie în centrul atenției, adulată și adorată de toată lumea, dar mai ales invidiată, se simte amenințată de apariția altei persoane care să capteze toată atenția celorlalți. Micuța crește și înțelege sentimentele mamei sale mai bine decât ar putea intui aceasta, însă o iartă constant și încearcă să-i afle motivele. După apariția fratelui său, dragostea mamei pentru bebeluș devine inexplicabilă. Dar momentul cel mai dureros e apariția surorii mai mici, când Diane înțelege în sfârșit că mama sa pur și simplu nu o iubește, în timp ce frații ei au parte de dragoste infinită. Toată viața ei, toate relațiile pe care le are cu alte femei vor avea de suferit, căci hăul din inima ei nu se va închide prea ușor. 

"Prin urmare, acesta era rostul, aceasta era rațiunea de a fi a oricărei vieți : de-asta ești aici, de-asta înduri atâtea încercări, de-asta te chinui să respiri în continuare, de-asta accepți atâtea lucruri insipide - ca să cunoști iubirea." 

Simplitatea, dar totodată gravitatea cu care Amelie relatează faptele și experiențele personajelor reprezintă semnătura sa literară. Totul se întâmplă firesc și timpul curge normal, chiar dacă personajele au parte de decepții, dezamăgiri, adevărate tragedii sau furtuni, momente-cheie etc. Și tocmai această naturalețe vecină cu detașarea face din povestea celor două femei, mamă și fiică, o viață absolut normală, cu experiențe bune și rele, căci normalitatea este percepută diferit de fiecare persoană. Iubirea nu este obligatorie, nici nu o primim pe ca pe un dar frumos împachetat atunci când venim pe lume.  Iubirea se câștigă după lupte grele, iar capacitatea fiecărui om de a iubi mai mult sau mai puțin o decide chiar el. Poate că ne este dat în viața asta doar atât cât putem suporta, ne este dată iubirea sub diferite forme și nu o recunoaștem, iar apoi o căutăm disperați și ni se pare că toți cei din jur sunt iubiți mult prea mult, mult prea devreme...

Lovește-ți inima poate fi luat și drept un îndemn (nu la modul practic, evident) de a experimenta, de a căuta, de a găsi lucruri și oameni care să-ți facă inima să tresalte ; să nu renunți la căutare prea ușor, căci viața e o eternă schimbare și fiecare clipă o inevitabilă surpriză. 

Cartea o găsiți aici. 

Apar din ce în ce mai multe povești legate de dezavantajele tehnologiei asupra vieții personale, încrederii de sine și relaționării cu alte persoane. Poate că e firesc să fie așa, având în vedere că trăim într-o lume dominată de aplicații care să ne salveze timpul (dar de fapt ni-l fură și mai abitir), soluții eficiente pentru a fi cât mai discreți și totuși cu viața la vedere, aparate tot mai inteligente care să ne scutească de o gândire profundă. Timpul petrecut pe Internet e întotdeauna unul mai lung decât ne-am dori, iar undeva pe drum pierdem contactul cu ceilalți, deși aparent suntem prieteni cu toată lumea și mereu înconjurați de oameni cu aceleași principii și pasiuni ca și noi. Viața de pe rețelele sociale e întotdeauna perfectă, iar pozele surprind doar momentele de fericire, decorurile desprinse din revistele de modă și împlinirea profundă. În spatele lor se află întotdeauna frustrări, vise neîmplinite și multă nefericire, doar că suntem prea lași ca să recunoaștem acest lucru. 

Cum să (nu) mă vezi este radiografia modernității și a aparentei fericiri absolute, motivele din spatele acestor minciuni din online, dar și sublinierea acestei necesități tot mai mari de a fi sinceri cu noi înșine, în pofida tuturor consecințelor. 

Vicky Decker este o fată simplă, care nu atrage atenția nimănui. Dar când prietena ei cea mai bună, Jenna, se mută, Vicky este nevoită să-și depășească condiția de outsider și să-și formeze o existență admirată de către ceilalți. Cu fiecare poză perfectă de pe Instagram, Vicky devine tot mai admirată, fără să fie nevoită să iasă din casă și să interacționeze cu oamenii. Cu cât numărul celor care o urmăresc crește, cu atât Vicky devine mai nefericită, mai frustrată, mai lipsită de speranță. Înțelege că nu e singura care se simte așa și că trebuie să facă ceva pentru a-i ajuta pe nenumărații useri #singuri și #ignorați. Este nevoită să-și învingă frica și să aducă magia din online în viața reală... 

Povestea lui Vicky nu e una ieşită din comun sau şocantă pentru secolul XXI - era Internetului şi a reţelelor sociale a adus o înstrăinare tot mai mare de lumea reală, de bucuriile simple şi interacţiunea cu cei din jur. Pentru cei neînţeleşi, descurajaţi şi singuri reprezintă o portiţă de scăpare din cotidian, un mediu în care se simt confortabil fiindcă nu îi judecă nimeni. În mediul online poţi să fii ceea ce alegi tu să fii - îndrăzneţ, ambiţios, curajos, lipsit de inhibiţii. În spatele unui ecran, totul e posibil, în special aparenţa unui vieţi perfecte, lipsite de griji. Dar singurătatea sau problemele nu se rezolvă acolo ; singurătatea atrage şi mai multă singurătate, mai multe frustrări, mai multă neputinţă de a interacţiona cu ceilalţi. Diversitatea şi toleranţa sunt doar capcanele în care fiecare utilizator păşeşte fără să vrea, fără să bănuiască o secundă că viaţa reală e mult mai spectaculoasă, dar ai nevoie de curaj ca să-i ţii piept. 

Cartea asta provoacă o discuţie lungă legată de beneficiile internetului - dacă ne ajută chiar atât de mult sau doar ne îndepărtează tot mai tare de ceilalţi, dacă barierele sunt clar trasate sau mai avem de muncit la asta, dacă am putea să ne descurcăm şi fără el şi să ne apropiem mai mult de oameni. Căci oamenii sunt cei care contează. Beneficii există, prin accesul tot mai rapid la informaţie, dar şi o mare confuzie legată de multitudinea acestor informaţii, unele dintre ele nefiind compatibile cu realitatea sau nepotrivite pentru mai multe categorii de persoane. Cred că depinde de fiecare dintre noi câtă atenţie acordăm mediului online, în ce măsură îl folosim şi cu ce scopuri şi dacă merită să îi îndepărtăm pe ceilalţi pentru o simplă himeră. 
​
​Cartea o găsiți aici. 

M-am gândit întotdeauna că viața înseamnă mai mult decât problemele cotidiene, alergătura de zi cu zi și că noi, ca oameni, suntem mult mai mult decât un corp care funcționează un anumit număr de ani. Nu sunt adepta principiilor regăsite în aproape toate religiile acestei lumi, nu pretind a fi un om perfect și nici nu-mi trăiesc viața după prejudecăți adânc înrădăcinate sau reguli absurde - cred cu tărie că există ceva mai presus de noi, ceva extraordinar care ne influențează viețile și ne modelează ca oameni. Nu mă refer neapărat la Dumnezeu sau Buddha sau cum vreți să-l numiți, ci la o credință puternică în propria persoană și o încredere greu de zdruncinat în propriile puteri. Cred că putem obține foarte ușor lucrurile pe care ni le dorim doar văzându-le în fața ochilor, fiind deja acolo în mijlocul lor și vizualizând experiențele pe care ni le dorim în viața noastră. Nu este vorba de magie, ci de modul în care ne modelăm creierul și inima. 

În atelierul de magie este povestea unui copil crescut în condiții grele, devenit apoi adult, student la medicină și neurochirurg și etapele pe care le-a parcurs pentru a obține ce nu-și imagina vreodată. Totul începe întâmplător - o întâlnire absolut banală cu o femeie pe nume Ruth, singurul adult care îl privește de la egal la egal, îl ascultă cu atenție și îi oferă răspunsuri pe măsura întrebărilor. Ruth se oferă să-l ajute să capete mai multă încredere în el și să îndrăznească să-și dorească mai mult pentru el și pentru viața lui. Chiar dacă copilul se așteaptă la o magie adevărată și toate sfaturile lui Ruth par pe cât de simple, pe atât de greu de realizat, vorbele ei devin realitate încetul cu încetul, transformându-i viața total și ireversibil. Deși și-a numit cartea foarte poetic, nu e vorba de nicio magie la mijloc. Sau, cel puțin, nu una cu care suntem obișnuiți. Totul începe cu creierul uman - cum ne modelează, cum ne păcălește, cum ne ghidează și ne îndrumă în momente de tensiune, dar și procesul prin care acesta se schimbă odată cu noi și datorită experiențelor pe care le trăim. 

Creierul uman rămâne cel mai misterios organ, proprietățile și capacitatea sa de adaptare lăsându-i (încă) surprinși pe cei ce-l studiază. Creierul se poate schimba și există dovada că se schimbă constant, în funcție de ceea ce trăim și de ceea ce ne permitem să simțim. Dar când inima se schimbă, se schimbă totul. Asta află și autorul, pe propria piele - magia lui Ruth nu înseamnă că cineva flutură o baghetă magică și toate problemele dispar ; James va fi nevoit să se confrunte cu toate situațiile jenante din viața lui, să le facă față așa cum consideră și să le treacă prin propriul filtru, să meargă mai departe cu demnitate și cu convingerea că nu poate deține controlul fiecărui aspect al vieții lui. 

Cartea este o poveste despre complexitatea creierului uman, experiența lui James ca neurochirurg și povești emoționante despre câțiva dintre pacienții săi, dar și o formă de educație / dezvoltare personală. Am înțeles multe lucruri despre mine citindu-i cartea și am înțeles, în special, de ce nu primim mereu ceea ce ne dorim și care este scopul din spatele fiecărei experiențe a vieții umane. Cred cu tărie că nimic nu este întâmplător, că mereu există un motiv atunci când lucrurile nu merg așa cum ne-am dori și că putem accepta mult mai ușor acest lucru atunci când ne deschidem inima față de ceilalți, ne dăruim cu totul fără a aștepta ceva în schimb. Doar atunci lucrurile se pot întoarce pe calea cea bună. 

​Cartea o găsiți aici. 

​Devenită celebră încă de la apariția primului volum al Tetralogiei Napolitane, Elena Ferrante e un nume răsunător pe scena literaturii contemporane. Vocea ei puternică, stilul tăios și subiectele abordate i-au adus recunoașterea internațională. Cu toate acestea, marea mea problemă legată de cărțile ei e faptul că niciuna nu m-a captivat atât de mult cum a făcut-o Tetralogia Napolitană. Orice am citit după, deși erau scrise în același stil, mi-a lăsat un gust dulce-amărui și părerea de rău că cele patru volume s-au terminat atât de repede. Poate că va mai trece mult timp până când Ferrante va scrie ceva asemănător sau măcar comparabil cu povestea celor două prietene care încearcă din răsputeri să-și depășească condiția. 

Iubire amară descrie relațiile defectuoase dintre mame și fiice, mănunchiul de sentimente, minciuni și păreri de rău care le leagă și le desparte totodată. Protagonista, Delia pornește într-o călătorie după moarte misterioasă a mamei sale. Ceea ce descoperă pe parcursul drumului îi confirmă faptul că nu și-a cunoscut mama cu adevărat și că aseară trecem cu vederea amănunte importante din viața oamenilor dragi. Secretele lor există în pofida noastră, independent de noi și de cerințele noastre, iar faptul că părinții pot avea secrete șocante e lesne de înțeles. Dificil de acceptat este viața pe care au avut-o înainte de noi, cu urmările și demonii de rigoare.

Relațiile mamă-fiică sunt deseori extrem de dificile, cu suișuri și coborășuri, momente de cumpănă și amintiri de neuitat. Cartea pare să se concentreze pe partea în care fiica află adevărul despre mama sa - o întreagă viață despre care ea nu a știut nimic, secrete bine ascunse și mistere de deslușit după dispariția neașteptată a mamei. Momentul în care un copil descoperă că părintele său e un simplu om, trecerea de la supererou la ființă obișnuită, e unul dificil de ambele părți. E greu să descoperi că omul care făcea totul posibil, care te atingea și îți lua toate durerile, care te legăna până târziu în noapte și avea răspunsuri pentru orice e o ființă cu dorințe care nu au devenit realitate, frici, vise ascunse, frustrări și o viață întreagă în care nu a fost părinte. Ne e greu să acceptăm că părinții noștri au existat înainte de noi, au simțit și s-au bucurat, au cunoscut alți oameni alături de care au trăit experiențe pe care le țin minte și astăzi ; noi îi vedem doar ca pe eroii care ne-au făcut copilăria un vis și nu ca pe oamenii care au renunțat la o parte importantă din ei pentru a ne crește. Poate au renunțat la cariera mult visată, poate nu au apucat să trăiască destul - ne e greu să auzim regrete și păreri de rău de la cei care ne sunt exemple. 

Iubire amară e povestea tuturor relațiilor pe care le dezvoltăm de-a lungul vieții, un amestec dulce-amărui de iubire, simpatie, neîncredere și dependență, o confirmare a faptului că nu-i cunoaștem cu adevărat pe cei care ne bucură sufletul. 

Cartea o găsiți aici. 

Trăim într-o epocă a discriminării universale - bazată pe culoarea pielii, statutul social sau politic, orientarea sexuală, dreptul la liberă exprimare etc. Practic e de ajuns un mic detaliu pentru ca oamenii să pună etichete altor oameni, să îi judece din prima clipă sau să îi încadreze într-o anumită categorie. Odată ce ai lipită de tine o etichetă, nu mai ai cum să scapi de ea. Discriminarea persoanelor de culoare nu este un subiect nou, dar rămâne controversat chiar și în evoluatul secol XXI. Supremația rasei albe reprezintă o cutie a Pandorei pe care nimeni nu vrea să o deschidă, dar care funcționează în continuare cu literă de lege. Despre războiul dintre rasa albă și minorități, puterea adevărului, arme verbale și educație scrie Angie Thomas în romanul ei de debut. Dar mai presus de toate, Ura cu care lovești rămâne un manifest al mișcării Black Lives Matters, un omagiu adus toleranței și non-discriminării, precum și un apel la combaterea prejudecăților pe care le purtăm pe umeri de atâta timp. 

Starr este o adolescentă de culoare, în vârstă de șaisprezece ani, iar lumea ei se împarte între cartierul Garden Heights, unde locuiește cu familia sa și școala privată la care învață. Deși încearcă să țină în frâu cele două lumi, Starr își pierde cumpătul atunci când cel mai bun prieten al ei, Khalil, este împușcat de către un polițist. Chiar dacă își simte sufletul sfărâmat în mii de bucățele, Starr înțelege că singura armă cu care poate lupta împotriva nedreptăților este vocea ei. Cuvintele sale și adevărul pe care îl deține, fiind singurul martor al incidentului, trebuie să conteze pentru lumea oamenilor de culoare, dar și pentru instituțiile menite să-i protejeze pe toți cetățenii, indiferent de culoare. 

Am spus mai sus că romanul este un omagiu adus toleranței și non-discriminării, dar de fapt documentează extrem de atent toate lucrurile pe care oamenii de culoare sunt obligați să le facă pentru a reuși, toate compromisurile necesare care îi ajută să supraviețuiască într-o lume care îi privește chiorâș. Spiritul cartierului Garden Heights - o pată de culoare a romanului, o comunitate bine sudată, dar în același timp un loc nesigur, în care împușcăturile se aud în fiecare seară , este total diferit de cartierul în care locuiește unchiul lui Starr, Carlos. O zonă rezidențială, bine împrejmuită, în care copiilor nu le este frică să iasă să se joace în stradă alături de prietenii lor, în care poliția nu își face apariția zi de zi pentru a monitoriza activitățile localnicilor. Liceul de elită la care învață Starr o obligă constant să-și înfrâneze pornirile sau sentimentele, pentru a nu fi privită drept fata de culoare care se înfurie prea repede. Dar moartea lui Khalil rupe ceva în interiorul ei, ceva se frânge, impulsionând-o pe adolescentă să vorbească și să țină capul sus în tot acest timp. Colegii ei, pentru care Khalil e doar un potențial traficant de droguri, potențial pericol public, nu consideră că fapta polițistului a fost greșită, ba dimpotrivă, îl transformă pe acesta în victimă. Protestele comunității de culoare și strigătele înfuriate nu fac decât să atragă și mai mult atenția opiniei publice, astfel că dosarul ajunge la Curtea Supremă. Iar Starr este nevoită să își strige propriul adevăr, suficient de tare pentru ca toată lumea să îl audă. 

Cred că Angie Thomas a scris unul dintre cele mai bune romane ale secolului XXI, o poveste care descrie atent luptele zilnice cu care se confruntă minoritățile într-o lume a prejudecăților și a supremației rasei albe. Știu că există multe contra-argumente, însă dacă privim mai atent (și nu mă refer doar la comunitatea oamenilor de culoare), nu s-au schimbat chiar atât de multe lucruri. Au apărut alte prejudecăți, au apărut noi opinii legate de cine ar trebui să fim și cum ar trebui să fim, ce să gândim și când să spunem cu voce tare ceea ce gândim, iar lucrurile astea sunt tot o formă de sclavie, doar că mai bine ascunsă. Și cred cu tărie că viața umană ar trebui să primeze în fața prejudecăților și a intereselor financiare. 

Cartea o găsiți aici.