Ayelet Sabari - Arta de a-ți lua rămas bun

"Picioarele-mi zvâcnesc, pulsează, mă forțează să mă opresc, incapabilă să-mi potrivesc pașii cu vârtejul care e New Yorkul. Când mă odihnesc pe bâncile din parcuri, orașul îmi atacă toate simțurile cu opulența și energia lui : firmele uriașe mă orbesc cu lumina de neon, ecranele imense clipesc, magazinele universale strălucesc și zornăie din scările rulante, taxiurile, mașinile și autobuzele vâjâie pe bulevardele largi, garniturile de metrou huruie și zăngănesc pe sub picioarele care mă dor. Orașul emană o putere electrizantă, de par-ar fi conectat la un amplificator din cer. Și oamenii, în șiruri compacte, spintecă intersecțiile cu rolele-n picioare, cu mișcări clare, grațioase, trec grăbiți cu sacoșe de cumpărături, cheamă taxiuri cu gesturi hotărâte. Toată lumea pare să se îndrepte undeva. Toată lumea pare să aparțină locului, mult mai mult decât mine." 

Ayelet Tsabari provine dintr-o cultură plină de farmec și vorbește cu sinceritate despre statutul de emigrant și necesitatea de a te regăsi atunci când simți că nu aparții niciunui loc de pe lumea asta. Israeliană de origine yemenită, emigrată în Canada, Ayelet dezvoltă o fire rebelă de la o vârstă fragedă. La nouă ani își pierde tatăl, un stâlp al comunității dintr-un oraș de lângă Tel Aviv, de care era profund legată. Rămasă doar cu mama ei și cei cinci frați, devine alergică la orice lucru care îi îngrădește libertatea - trecutul strămoșilor săi, obligația impusă de religie, obligațiile maritale, autoritatea maternă. Fuge de tot ceea ce îi este cunoscut și familiar, călătorind cu ruscasul în spate prin India, Thailanda, America de Nord și Canada. Prin nenumărate experiențe, singură sau alături de alți oameni, încearcă să se regăsească, să-și descopere rolul și locul în această lume. După multe încercări și purtând cu sine greutățile vieții de outsider, se întoarce acasă și începe să cerceteze trecutul familiei sale. Descoperă un secret care a fost îngropat adânc timp de mulți ani și, pe măsură ce își află rădăcinile, simte tot mai puțin nevoia de a fugi. Începe să se împace cu ceea ce este, ceea ce a devenit, cu identitatea de evreică mizrahi și cu statutul de emigrant. 

Povestea lui Ayelet nu este doar o poveste despre regăsire, ci una despre cum să înveți să te întorci acasă. Indiferent de condiții, statut sau istorie, niciun om de pe lumea asta nu poate nega ceea ce e. Rădăcinile o să te cheme înapoi de oriunde ai fi, ascunse adânc într-un pământ de pe care ai fugit, pe care sperai să-l poți lăsa în urmă. Un pământ căruia îi vei recunoaște glasul, un pământ care poartă cu sine istoria vieții tale și a oamenilor fără de care nu poți trăi. Pământul pe care ai copilărit, care îți cunoaște pașii și sufletul, te va chema mereu înapoi, chiar dacă ai pus între voi distanță de o jumătate de lume. Titlul, unul foarte sugestiv pentru experiența autoarei, îndeamnă într-un fel la un trai lipsit de regrete sau amărăciune. Să înveți să trăiești fără a te atașa prea, să fii mereu pregătit să o iei de la capăt, într-un alt loc la fel de ostil ca cel pe care l-ai părăsit, să fii mereu dispus să îți iei rămas bun fără să privești în urmă. Poate că e și asta o artă, așa cum spune Ayelet, deși niciodată nu-ți vei putea lua rămas-bun de la oamenii pe care-i iubești. Chiar dacă sunt în viață sau nu, ei răman baza caracterului tău, stânca de care te poți sprijini când totul în jur se destramă. 

Cartea o găsiți aici.