Bureți de fag rememorează o perioadă istorică despre care există în continuare păreri împărțite, din perspectiva unui om care s-a lăsat dus de val pe tot parcursul acestui regim. Născut și crescut în Teleorman , protagonistul reușește să își depășească condiția, ajungând la București și devenind inginer. Mândria părinților de a avea un absolvent de facultate în familie se manifestă în multe feluri, cel mai pregnant fiind nevoia de a arăta celorlalți că băiatul loc o duce bine cu banii - nevoia de validare. Această nevoie de a da bine, de a fi prilej de laudă printre toți locuitorii satului atârnă multă vreme asupra băiatului, în prezent deja căsătorit și părinte la rândul său. Pentru Ducu - Radu, Răducu - ascensiunea de la un copil crescut la țară la un bărbat cu o meserie bună în Capitală nu a fost extraordinar de grea sau marcată de vreo ambiție fără limite. S-a lăsat dus de val, în direcția potrivită, oarecum intuind că va termina facultatea, își va găsi un loc de muncă și o femeie potrivită și viața se va desfășura așa cum trebuie. E perspectiva unui om care a profitat de avantajele regimului comunist și nu și-a pus prea multe întrebări despre ceea ce se întâmplă în spatele ușilor închise și nu și-a dorit niciodată să schimbe ceva. A rămas indiferent la nedreptăți sau episoade mai puțin obișnuite, a tăcut din gură așa cum a fost învățat și a rămas recunoscător pentru ceea ce i s-a oferit. În mintea sa, regimul nu avea cum să fie atât de toxic din moment ce a școlit atâția tineri, i-a introdus în câmpul muncii și le-a oferit case. Mai presus de atât, pentru majoritatea celor veniți din sate, Bucureștiul sau oricare alt oraș era un vis devenit realitate - alți oameni, aparent o altă clasă, o altă atmosferă, alte cercuri în care să te învârți și să vânezi oportunități. Nu mă dau în vânt după cărțile ce au ca subiect comunismul, însă mi-a plăcut perspectiva din cartea lui Mihai Duțescu. Personajul lui nu judecă, nu își pune prea multe întrebări, se lasă dus de val din toate punctele de vedere și nu iese niciodată din cuvântul părinților săi. Ducu e o imagine a sintagmei ignorance is bliss și nu este se schimbă nici la vârsta maturității, pășind pe aceleași drumuri cunoscute de când era copil și păstrând în minte aceleași vorbe cu care a crescut. Comunismul i-a dat mai mult decât i-a luat, el probabil nebănuind lucrurile de care nu a avut parte și nici faptul că alți oameni au avut parte de lupte existențiale în timpul acestui regim. E o perspectivă neutră, lipsită de entuziasm sau furie și una interesantă dacă vă pasionează subiectul. Comunismul a fost și va rămâne o perioadă importantă din istoria țării noastre, una care ne-a marcat în multe moduri - sechele vedem și astăzi, în epoca preaplinului, atât în vorbe, cât și în fapte. Unii oameni continuă să poarte cu ei această perioadă prin felul în care gândesc și se manifestă, iar alții îi duc dorul în mod inexplicabil. Fiecare om are dreptatea lui, iar adevărul nu poate fi universal valabil. Cartea o găsiți aici.
0 Comments
Your comment will be posted after it is approved.
Leave a Reply. |
Arhivă
April 2024
|