Tara Westover - Învățare

Aș putea-o numi cartea momentului, căci cu siguranță o știți deja de pe toate rețelele sociale și ați citit nenumărate opinii despre ea și subiectele pe care le tratează. A devenit un fenomen încă de la apariție, fiind recomandată de personalități precum Barack Obama sau Bill Gates și considerată una dintre cele mai bune cărți ale lui 2018? Ce e atât de special la ea? Simplitatea, aș putea spune. Sinceritatea totală cu care e scrisă și faptul că autoarea nu se ferește de niciun detaliu din viața ei, pentru a da o impresie greșită cititorilor. Povestea e lipsită de măști, e dureroasă, captivantă și oferă o perspectivă destul de reală asupra educației, dar și asupra legăturilor de familie. 

Tara Westover a crescut într-o familie mormonă, condusă de un tată care credea că spitalele și școlile sunt unelte ale guvernului cu ajutorul cărora oamenii sunt spălați pe creier. A obținut un certificat de naștere abia la vârsta de 9 ani, iar viața ei s-a împărțit între loialitatea față de propria familie și curiozitatea legată de lumea de dincolo de universul ei. Un univers îngrădit din toate părțile, supravegheat de un extremist religios, un om incapabil să iubească sau să înțeleagă importanța libertății unei ființe umane. Pe măsură ce a crescut, mereu în dilemă asupra destinului său, Tara a devenit tot mai conștientă de caracterul tatălui său și schimbările din comportamentul fraților ei. La 16 ani, Tara a plecat de acasă. Știa de mult timp că trebuie s-o facă dacă vrea să aibă o șansă reală, trebuie să învețe totul despre lume pentru a putea supraviețui și a lăsa ceva în urmă. A înțeles devreme că viața ei și a familiei sale se desfășoară cumva în afara timpului prezent și că aparenta căldură din sânul familiei nu e decât un mijloc de manipulare, cu care tatăl său jonglează abil. Plecarea ei a stârnit evident multă furie și mai ales dezamăgire din partea omului care se luptase zi de zi să-i crească într-o închisoare mascată. Pentru Tara, educația nu e doar o șansă de a trăi normal, ci un mod de a se regăsi pe sine însăși, departe de ceilalți și de influențele lor, o renaștere și o întoarcere la propria persoană. 

Ce e atât de important în povestea Tarei? În primul rând, ambiția ei de a obține acces la educație și a scăpa de o viață ieșită cu totul din tipare. În al doilea rând, modestia ei, care nu a scăzut nici după obținerea diplomelor care îi atestă inteligența și capacitatea de a folosi informațiile în practică. Din povestea ei, am reținut un aspect care lipsește cu desăvârșire din școlile românești și care ne amputează timp de doisprezece ani de școală încrederea și iubirea de sine - mentorii. Oamenii care să te vadă nu ca pe un elev capabil să obțină cele mai bune note, ci ca pe un om aflat la început de drum, pregătit să se cunoască pe sine însuși. Profesori capabili să recunoască un talent aparte, o capacitate diferită de a celorlalți, o pasiune care poate izbucni oricând într-un destin împlinit ; oameni interesați de ființele din jurul lor, conștienți de responsabilitatea și influența pe care o exercită. Din păcate (vorbesc din proprie experiență și sunt convinsă că mulți se regăsesc în aceste vorbe) , școala nu e un sistem funcțional pentru toată lumea. Ea pare să funcționeze după reguli vechi, stricte, idei radicale (asemănătoare celui pe care le avea tatăl Tarei) și este incapabilă să îmbrățișeze sau să accepte diversitatea caracterelor umane, complexitatea a ceea ce înseamnă educația și formarea unor copii în adulți care să lase ceva în urmă. Există puține sisteme de educație în lume care să încurajeze creativitatea și dezvoltarea elevilor, să se abată de la tradiționalele note (care nu reflectă nimic din capacitățile unui copil) și reguli absurde. Acolo unde ele există, există datorită oamenilor cu viziune, care au înțeles că nu îi poți ghida pe alții prin viață decât dacă ești dispus să cercetezi încontinuu, să îți depășești propriile limite și să accepți diversitatea. 

12 ani de școală plus încă patru de facultate m-au învățat multe, dar nu m-au învățat să mă iubesc mai mult și să am mai multă încredere în mine. Nu m-au învățat cum să mă evaluez înafara sistemului învechit de notare sau de capacitatea mea de a reține multe lucruri într-un timp destul de scurt. Am înțeles la un moment dat că notele nu sunt atât de importante, dar sistemele din jurul meu funcționau doar pe baza lor, fără ca părerea sau judecata mea să le influențeze cu ceva. Sunt recunoscătoare pentru profesorii aparte pe care i-am întâlnit, oameni ușor ieșiți din tipare, care m-au transmis mult mai mult decât simple informații ; îi port și acum în suflet și îi stimez la fel de mult ca și în perioadele în care m-am bucurat de prezența, dar și de viziunea lor asupra vieții. Cu toate acestea, excepțiile sunt puține în sistemul românesc de învățământ, iar cei care încearcă să fie altfel, să se educe zi de zi și să-i educe și pe ceilalți se bat de nenumărate bariere și prejudecăți. E clar că avem nevoie de o schimbare, de o tăiere a răului de la rădăcină. Avem nevoie de mentori, de empatie și de răbdare. 

​Cartea o găsiți aici. 

---