Rebecca Skloot - Viața nemuritoare a Henriettei Lacks

Pe 29 ianuarie 1951, Henrietta Lacks intra pe poarta spitalului Johns Hopkins pentru un consult ginecologic. Își cunoștea deja diagnosticul, deși în mintea ei acesta se traducea printr-un nod în pântece. Howard Jones, ginecologul de serviciu, îi confirmă temerile, fiind surprins de dimensiunile, timpul de creștere și sensibiltatea tumorii. Jones nu mai văzuse așa ceva în toată cariera lui. După câteva zile, Jones primește rezultatele biopsiei, iar pe 5 februarie o sună pe Henrietta, anunțând-o că suferă de un cancer cervical. Aceasta revine la spital, unde este supusă primei runde de chimioterapie (la acea vreme, încă se utiliza radiumul descoperit de Marie Curie, efectele lui devastatoare nefiind bănuite încă). În timpul procedurii sunt recoltate două probe - una din țesutul sănătos, alta din tumoră. Henrietta era inconștientă, aflată sub efectul anesteziei generale - nu își dăduse acordul peste aceste recoltări, nici măcar nu știa ce înseamnă acest lucru sau la ce ar putea să o ajute. La vremea aceea însă, șeful lui Jones, TeLinde făcea un studiu prin care voia să demonstreze că toate cancerele descoperite în primele stadii ar trebui tratate agresiv, pentru a împiedica metastazarea altor organe. Pentru acest studiu avea nevoie de probe - majoritatea au fost recoltate de la persoane de culoare, cărora nu li se cerea acordul pentru acest lucru. În momentul recoltării celulelor Henriettei, doctorul TeLinde era disperat. Toate celulele recoltate mureau destul de repede, indiferent de eforturile pe care le făceau pentru a le ține în viață. Însă celulele canceroase ale Henriettei au supraviețuit și s-au înmulțit, iar datorită ei medicina a cunoscut transformări surprinzătoare. 

Celulele ei au stat la baza dezvoltării vaccinului antipoliomielitic, studiilor asupra clonării, fertilizării în vitro și multe altele. Dar persoana din spatele lor a rămas necunoscută. Familia ei nu a beneficiat niciodată de banii proveniți din vânzarea acestor celule,  mulți dintre ei abia și-au permis o asigurare medicală, iar furia lor a crescut tot mai mult de-a lungul anilor din cauza modului în care a fost tratată Henrietta de către medici. Așadar, în spatele multor descoperiri importante care fac astăzi parte din medicina modernă, stă o persoană reală, o femeie care nu a știut prea bine ce se întâmplă cu ea și totuși și-a cunoscut diagnosticul înaintea medicilor. Cartea scrisă de Rebecca Skloot dorește să schimbe imaginea acestei femei remarcabile, punând un chip înaintea dezvoltării științei și reușind să spună o poveste despre viață, sărăcie, neputință și importanța eticii în medicină, dar și despre diversitate și acceptarea tuturor formelor ei. 

Vă întrebați, poate, cum a fost posibil ca Henriettei să i se ia atât de mult fără prea multe explicații. În primul rând, Henrietta era o persoană de culoare. Iar colorații, cum li se spunea la acea vreme, aveau un spațiu separat de celelalte din spital, nu li se dădeau prea multe explicații legate de cauzele bolilor sau tratamente, ce presupune un anumit tratament și de ce e preferat în pofida altora sau ce înseamnă anumite proceduri. În al doilea rând, la acea vreme nu exista ceea ce numim astăzi consimțământ informat al pacientului - oamenii nu prea aveau idee de ceea ce urma să se întâmple în spital, ce riscuri presupuneau procedurile sau operațiile efectuate. Bănuiesc că albii nu erau tratați la fel ca negrii, însă era informării pacientului asupra tuturor procedurilor era încă departe. Nu existau legi clare în privința recoltării de țesuturi de la un pacient, a anumitor experimente sau injectări cu substanțe încă necunoscute. Exista doar o presupunere în privința conștiinței personalului medical, un cod nescris al eticii medicale și nimic mai mult. Iar ceea ce s-a întâmplat cu celulele Henriettei și cu mulți alți oameni în acea vreme confirmă faptul că toate progresele pe care astăzi le vedem ca certitudini au fost făcute cu sacrificiu uman. Și tocmai aceasta e întrebarea pe care autoarea o rostește prin fiecare frază - care sunt limitele eticii medicale? Dar ale progresului? Mă întreb cum ar fi fost gestionată astăzi o situație asemănătoare. Căci faptul șocant din toată această poveste a fost omiterea numelui de la care au plecat celulele HeLa. Practic Henrietta a devenit doar o aglomerare de celule, în care medicii vedeau nenumărate posibilități de a trata anumite boli, uitând că în spatele lor s-a aflat o persoană reală, cu vise, dorințe, temeri și multă durere în suflet. 

Iar ceea ce face Rebecca Skloot, pe lângă expunerea poveștii și explicarea tuturor detaliilor medicale, e să o umanizeze, să îi redea chipul în fața oamenilor care îi citesc numele ; autoarea nu se concentrează doar pe familia Henriettei, cei pe care i-a lăsat în urmă, ci și pe copilăria și adolescența ei, pe viața ei de dinainte de diagnostic și după aflarea lui. Henrietta a fost o femeie plină de viață, optimistă, încrezătoare și extrem de bine orientată în ciuda lipsei de educație. Contribuția ei la progresele științei a fost enormă, dar cred că mai presus de asta continuă să dea un exemplu de optimism și curaj. 

E un roman extraordinar, cum demult n-am mai citit și îl găsiți aici. 

---