Rosie Walsh - Bărbatul care n-a mai sunat

Am citit multe povești de dragoste complicate și (aparent) imposibile, dar am impresia că Rosie Walsh a ridicat genul ăsta de poveste la un alt nivel. Cu o intrigă demnă de romanele polițiste și mai multe puncte culminante, Walsh reușește să scrie povestea a doi oameni care se întâlnesc întâmplător (dar nimic nu e întâmplător, nu-i așa?) și își dau seama că până la acel moment al vieții lor nu au știut să iubească. Nu cu adevărat. Dar după o săptămână de vis, el încetează să mai sune, să mai scrie, să mai trimită vești, iar ea, aproape moartă de îngrijorare începe o cursă nebună pentru a înțelege motivele dispariției bărbatului de care s-a îndrăgostit fără speranță. 

Pentru Sarah, criza vârstei de patruzeci de ani vine cu conștientizarea faptului că se află într-o căsătorie nefericită și cu o căutare a sinelui pierdut în adolescență. Întâlnirea cu Eddie îi aruncă lumea în aer, spulberând din mers tot ceea ce existase până atunci. După o săptămână în care amândoi știu că trăiesc iubirea vieții, se despart cu certitudinea că vor găsi o soluție de a-și începe viața împreună. Dar săptămânile trec, iar Eddie nu mai sună. Sarah devine maestra disperării și a gesturilor caraghioase. Până când își dă seama că secretul ei cel mai de temut o leagă de acest om lângă care își imagina deja întreaga viață... Cam atât pot să vă dezvălui din acțiune, căci imediat ce Sarah realizează adevăratul motiv al tăcerii, totul devine un carusel de evenimente, amintiri readuse la viață și dezvăluiri înlăcrimate. 

Cei de la Nemira au numit-o cartea verii și tind să le dau dreptate. Romanul e plin de personaje simpatice și mă refer în special la prietenii cei mai buni ai Sarei - Jo și Tommy - care sunt absolut delicioși prin conversațiile pe care le au, sfaturile deosebit de inteligente și replicile ironice. Sunt genul de personaje care nu prea iau lucrurile în serios, dar atunci când situația o cere se mobilizează rapid. Cei doi emană un fel de nepăsare generală, relaxare și un calm impenetrabil. Bineînțeles că nici ei nu sunt scutiți de drame, dar felul în care le manevrează e absolut adorabil. Rudi, fiul lui Jo, e întruchiparea absolută a inocenţei şi adevărului spus fără să stea prea mult pe gânduri - reuşeşte să detensioneze orice situaţie prin replicile clare, prin felul inocent în care vede lucrurile şi concluziile la care ajunge, deşi e familiarizat doar cu tehnologia şi joaca. Problemele adulţilor din jurul lui îl depăşesc, iar soluţiile lui par menite să le reamintească acestora că îşi complică existenţa inutil. 

Dacă ar fi să îi reproşez ceva acestei cărţi, ar fi acţiunea premergătoare finalului. Din momentul în care cei doi îndrăgostiţi îşi dezvăluie motivele şi dorinţele, romanul capătă un fel de lâncezeală şi totul pare să se suspende, până aproape de final când totul se precipită din nou. Aş fi sărit peste partea aceasta în care cei doi sunt aparent departe unul de celălalt, în realitate mai aproape decât ar putea crede. Finalul e unul fericit, oarecum toate lucrurile se aşează acolo unde trebuie şi, per total, e un roman care te binedispune, îţi oferă speranţă, adrenalină, o senzaţie de calm când totul se termină cu bine. Pe scurt, vi-l recomand din toată inima. 

​Cartea o găsiți aici.  

---