E a doua carte despre care vă scriu anul acesta, deși am citit mai multe. Romanul lui Zadie Smith, Nord-vest, e plin de contraste, pe alocuri emoționant, enervant și bazat pe multiplele măști pe care le poartă o persoană. Masca pentru familie, masca pentru job, masca pentru prieteni etc. Am mai citit de aceeași autoare Dinți albi, din care nu mai țin minte toată acțiunea, dar știu că mi-a plăcut mult mai mult decât aceasta. 

"Memoria ta ajunge pentru amândoi. Nu te mai temi că-l pierzi. Ai reușit renunțând. El s-a mutat pe tărâmul reprezentării ideatice. Poți să-l adori și să-l mângâi cât vrei. Știi că își traversează viața. Iar faptul că locuiește pe aceeași planetă. în același spațiu temporal, e o alinare."

Fiona Maye e o judecătoare de succes, o femeie respectată pentru munca ei, căsătorită cu un bărbat care o iubește și posesoarea unei locuințe de lux într-un complex plin doar de oameni bogați. Dar într-o zi, soțul ei o anunță că vrea să simtă că trăiește, se simte negljat de către ea și vrea un nou început. Pe când căsnicia ei o ia la vale, Fiona primește un caz care îi solicită toată atenția și profesionalismul de care e în stare : Adam, un tânăr Martor al lui Iehova, are nevoie urgentă de o transfuzie, pe care atât el, cât și părinții lui o refuză. 
Dar lucrurile iau o turnură neașteptată, ca în fiecare carte a lui McEwan...

Am lipsit ceva timp de pe blog, fiind ocupată cu facultatea, dar m-am întors să vă povestesc despre o carte excepțională. 

"Caută întunericul, începutul, adâncurile. Când vei ajunge în adâncul adâncurilor, vei găsi lumina în toată strălucirea ei, în propriile mâini, alături de tine. Asta înseamnă să devii om."

E prima carte a lui Pamuk pe care am citit-o...și...a fost tulburătoare. 

O carte despre (complicatele) relații de familie, despre neînțelegeri, despre bani, despre atât de scurtul pas dintre dragoste și ură. Dar, în principal, despre toate gândurile, ideile, sentimentele pe care le ținem ascunse adânc în sufletul nostru, pe care nu le spunem niciodată nimănui, care mai apoi se transformă în frustrări de o viață. 

Mai multe nu vă spun, vă las să descoperiți singuri! Credeți-mă pe cuvânt, aveți multe de descoperit și de (re)gândit apoi. :) 

Vă mărturisesc că mi-am recâștigat încrederea în autorii români. Se poate, chiar se poate! 

Dan Coman scrie despre dragoste și finalitatea ei adaptată la vremurile în care trăim, dar nu numai. Să vă imaginați o relație atipică, care îți smulge lacrimi mai degrabă de tristețe decât de emoție pozitivă, doi oameni care aparent nu au nimic în comun și lupta acerbă a unei femei de a-l câștiga pe cel pe care-l iubește. În acest peisaj deja dezolant, mai apare și o a treia persoană, de sex feminin, care luptă cu îndârjire pentru ca această relație sa meargă, sa evolueze spre mai bine, dintr-un motiv absolut normal, după cum veți descoperi pe la finele cărții. 

Mi-a plăcut enorm ideea cărții : aceea că dragostea poate lua diverse forme, care par ciudate pentru cei din jur, dar pentru cei care le trăiesc nu există termen de comparație cu ce au trăit sau ceea ce vor trăi. Marea dragoste vine mereu când nu te aștepți, întruchipată într-o persoană cu totul și cu totul deosebită. 

Mai apar și niște referiri la rolul femeii în societate (și mă refer la societatea românească) și la o religie care e tot mai extinsă și care tinde să devină un laitmotiv al autorilor români. Oricum v-o recomand cu drag, chiar merită citită. Poate pentru simplul motiv de a învăța și din greșelile altora. Nu le putem experimenta pe propria piele chiar pe toate. 

"...se minuna de cât de fidel îi apărea, chiar și după atâta vreme. Dintr-o dată, era ca și cum s-ar fi aflat în camera alăturată și nu plecase de lângă ea decât de o clipă ; degetele îi fremătau de parcă tocmai o atinsese. Și durerea pierderii, pe care o zăgăzuise în el atâta vreme, a răbufnit, l-a inundat și el s-a lăsat purtat dincolo de controlul voinței lui; nu-și mai dorea să se salveze. Apoi a zâmbit duios, ca unei amintiri ; s-a gândit că are aproape șaizeci de ani și că ar trebui să-i fie deja străină o asemenea pasiune, o asemenea iubire. 

Dar nu-i era străină, știa prea bine, niciodată nu avea să-i fie. Dincolo de amorțeală, de indiferență, de depărtare, era acolo, intensă și constantă ; fusese mereu acolo." 

Stoner nu e un personaj demn de milă. 

Stoner e un om simplu, un om de o bunătate care sfidează societatea în care trăiește, o persoană care își depășește condiția, chiar cu riscul de a se îndepărta de cei care i-au dat viață și care descoperă marea dragoste în momentul în care era convins că viața nu mai are ce să îi ofere, că nu îl mai așteaptă nici o surpriză...
Stoner e (în) fiecare dintre noi. 

O carte excepțională într-adevăr. Își merită toate laudele.