În urmă cu puțin timp, erau o gașcă de prieteni care își împărtășeau secrete în miez de noapte, își petreceau tot timpul împreună, își făceau confesiuni, își imaginau viitorul și cum vor schimba lumea, cum vor iubi și vor visa pe perioadă nelimitată. Astăzi, se întorc în locul în care obișnuiau să vorbească despre viitorul plin de posibilități ca să-și amintească de moartea prietenului lor, Jim. Timpul le-a demonstrat că planurile nu au nicio valoare în fața mărețului plan al vieții. 

Aflată la limita dintre real și imaginar, acțiunea acestui roman le oferă cititorilor o viziune amplă asupra unei întrebări de o importanță covârșitoare : dacă ai putea să te întorci în timp și să schimbi ceva, ai face-o? ​ Dacă ai descoperi detalii șocante care ți-ar fi putut schimba viitorul, te-ai mai întoarce? Te-ai întoarce chiar și știind că ești captivul timpului și orice ai face, prezentul și viitorul rămân aceleași? Pentru Beatrice și prietenii săi, aceste întrebări devin asemenea unei rugăciuni, căci rămân captivi în propriul timp, reamintindu-și tot ce s-a întâmplat înainte și după moartea lui Jim, secretele ivindu-se din versiunea fiecăruia. Detaliile ies la iveală cu repeziciune și fiecare dintre ei îți dă seama că nu a știut niciodată totul despre ceilalți, în fiecare a rămas un izvor nesecat de lucruri pe care nu le-au spus nimănui. Și toate aceste lucruri îi lovesc acum din plin, când durerea și-a pus deja amprenta asupra existenței lor minuscule. Încercarea cea mai mare nu e retrăirea aceleiași zile, ci loialitatea și sacrificiul de care trebuie să dea dovadă atunci când sunt anunțați că doar unul dintre ei poate supraviețui. Cine va fi acela? Cât de mult sunt dispuși să spună? Cât de mult sunt dispuși să sacrifice? Sunt întrebări care îți vor afla răspunsul în paginile romanului, după doze bune de suspans și clipe care îți provoacă fiori pe șira spinării. 

De veghe între lumi aduce în prim-plan o temă pe cât de folosită, pe atât de puțin explorată - timpul. Cum îl folosim? Ce importanță îi dăm și de ce îl lăsăm să treacă pe lângă noi când știm atât de bine că nu îl putem recupera? De ce acordăm atât de mult timp unor oameni care ne trag în jos, spre noroaie și dezamăgiri? De ce ne folosim de el ca și cum ar fi nelimitat? Când îi aflăm cu adevărat valoarea? Abia după ce am pierdut ce era mai important pentru noi? 

​Cartea o găsiți aici. 

Încă din cele mai vechi timpuri, șarpele a reprezentat simbolul schimbării constante și al nemuririi. Există numeroase voci care îi atribuie caracteristici diavolești, fiind considerat un simbol al vicleniei. este văzut diferit de diversele mitologii a căror legende îl pomenesc - simbolul sănătății are doi șerpi încolăciți, ce seamănă destul de mult cu structura ADN-ului. Ori din ce unghi l-am privi, șarpele este o creatură care trezește spaimă și fascinație deopotrivă, fiind prezent în nenumărate legende și povești populare. Tot cu un șarpe începe și romanul lui Sarah Perry, amintind cumva de povestea monstrului din Loch Ness și misterul care îl înconjoară. 

Acțiunea romanului este plasată în Anglia secolului XIX și începe cu povestea unui bărbat, care decide să facă o baie în râul Blackwater, în ajunul Anului Nou, fiind deja condus de alcoolul pe care îl ingerase încă de dimineață. Totuși, ajuns în apă este speriat la culme de o umbră care traversează râul. Dar nu poate fi posibil! Deși povestea monstrului care circula prin ținut era destul de cunoscută, nimeni nu îl văzuse vreodată... 
​Iar de la povestea bărbatului amator de alcool, autoarea trece la viața Corei Seaborne, o femeie abuzată de soțul ei mult mai în vârstă. Dar acesta se află pe moarte, iar doctorul Luke Garrett nu mai poate face aproape nimic pentru el. Medicina are și ea limitele ei, iar în cazul domnului Seaborne acestea se vedeau destul de clar. Toate personajele sunt învăluite într-un mister aproape palpabil, inclusiv fiul celor doi, Francis și Martha, doica lui Francis. Toate gesturile lor sunt oarecum ciudate, în spatele fiecărui cuvânt sau gest ascunzându-se sentimente, frici și intenții neștiute de ceilalți. După moartea soțului său, Cora devine o altă persoană - a apus vremea în care îi păsa de ceea ce spun ceilalți, în care își înfrâna sentimentele pentru a face altora pe plac. Acum începe o viață nouă, în care se descoperă și se redescoperă pe sine, explorează lumea cu ajutorul simțurilor și lasă în urmă toate cutumele care îi patronau vechea existență. Se mută în Colchester, un sătuc în care bârfele despre șarpele din Essex se aud la fiecare colț de stradă. Mare amatoare de științe ale naturii, Cora este convinsă că șarpele ar putea fi o specie neidentificată, în timp ce William Ransome, cu care dezvoltă o strânsă prietenie, este convins că zvonurile dovedesc lipsa de credință a localnicilor. Prietenia celor doi este considerată ciudată, dar diferențele dintre ei îi apropie mai tare în loc să îi îndepărteze. Misterul șarpelui planează în tot acest timp în viețile personajelor, așteptând ca cineva să îi găsească o explicație plauzibilă pentru toată lumea... 

Romanul lui Sarah Perry e unul deosebit de ambițios, căci dacă te încăpățânezi să îl duci la bun sfârșit realizezi că e o carte de căpătâi, care merită citită și dată mai departe. Misterul care planează în jurul personajelor și al acțiunii te îndeamnă să continui să citești până când lucrurile încep să se limpezească. Ăsta e talentul minunat al autoarei - abilitatea de a ține în suspans cititorii din ce în ce mai mult, pe măsură ce acțiunea avansează și fiecare personaj își spune povestea, precum și motivele din spatele acesteia. 

Cartea o găsiți aici. 

Nu există subiect pe care Julian Barnes să-l stăpânească mai bine decât o face cu poveștile de dragoste. Poate că modul calm în care le relatează constituie motivul pentru care m-am îndrăgostit de povestea din Trois, iar apoi de consecințele ei din Iubire etc. Acestea sunt cărțile cu care mă identific cel mai mult când vine vorba de Barnes. Mi-au rămas în minte cu o claritate uimitoare și încă le recomand cu același drag ca și atunci când le-am citit prima dată. ​

De data aceasta, Barnes spune povestea unei relații dintre un tânăr și o femeie mai în vârstă, relație considerată aproape incestuoasă în Londra anilor '60. Pentru toată lumea e o relație șocantă și greu de înțeles. La un moment dat protagonistul pune în balanță toate variantele pe care le-ar fi putut prezenta părinților săi și aceștia ar fi fost mai îngăduitori - să fi fost gay sau să fi lăsat însărcinată o fată în vremea adolescenței. Toate astea ar fi fost mai ușor de suportat, mai simplu de explicat celorlalți. Dar să te îndrăgostești de o femeie mai în vârstă, care are deja două fete mai mari decât tine - e strigător la cer! În ciuda obstacolelor evidente și a răutăților din jur, cei doi își consumă povestea de dragoste firesc, că și cum ar fi izolați pe o insulă pustie. Iubirea lor e tot ceea ce contează - e marea dragoste, unică și nemaiîntâlnită. Dar aflăm de la primele pagini că povestea s-a încheiat și mergem alături de protagonist pe firul trecutului, în timp ce el își pune nenumărate întrebări despre ceea ce a trăit. Era inevitabil acest sfârșit? Erau condamnați de la început?

Surpriza acestui roman vine de la festele pe care memoria ni le joacă uneori - oare dacă spui de prea multe ori o poveste, îți amintești doar lucrurile frumoase? Dacă ea s-a încheiat, tinzi să rămâi ancorat doar în momentele triste, care ți-au marcat sufletul? Oare de câte ori e permis să le spui oamenilor același monolog fără să pari nebun? Titlul e şi el atent ales - conform cuvintelor de început, există o singură poveste pe care merită să o spunem întreaga viaţă sau care ne rămâne amprentată în suflet până la final. Toate celelalte experienţe par să-şi piardă farmecul sau însemnătatea în faţa marii poveşti de iubire care a împărţit o existenţă în două perioade : înainte şi după. ​

Julian Barnes e un adevărat maestru al cuvintelor, ceea ce se subînțelege din fiecare roman al său. Iar lucrul ciudat e că întâmplările nu sunt foarte palpitante sau pline de mister, dar pe tot parcursul lecturii ai o senzație nedeslușită de a afla deznodământul poveștii și cum s-a ajuns la el. Dragostea, dintre toate subiectele din lumea asta, e cel mai greu de redat și totuși, Singura poveste reușește să cuprindă toate stările prin care trec îndrăgostiții, toate angoasele din miez de noapte și visatul cu ochii deschiși în timpul zilei.

Dacă nu l-ați citit pe Barnes până acum, eu zic să-i dați o șansă. Chiar merită. Cartea o găsiți aici. 

Există puține personaje istorice care exercită o anume fascinație de-a lungul secolelor și care rămân la fel de enigmatice, pe măsură ce lumea descoperă tot mai multe detalii despre viața lor. Este și cazul familiei Borgia, despre care se vorbește și astăzi cu aceeași pasiune. S-au scris o mulțime de cărți despre (aparent) fabuloasa lor viață și tragicul declin. S-a povestit despre secrete adânc îngropate, urzeli, scandaluri și orgii - tot ceea ce trezește interesul oamenilor, tot ceea ce poate fi mai decandent și mai neobișnuit. Însă toate aceste povești sunt, până la urmă, doar povești. Nu știm ce s-a întâmplat cu adevărat cu această familie, înafară de datele istorice, dar cu toții observăm efectele devastatoare ale preluării puterii și goana nebună după tot mai multă putere.

Rodrigo Borgia este ales papă în 11 august 1492 și își ia numele de Papa Alexandru al VI-lea. Prezența sa pe scaunul papal este privită cu suspiciune, căci originile sale se aflau în călduroasa Spanie și este bănuit că ar fi cumpărat voturile, deși acest lucru nu a fost demonstrat niciodată. Obsedat de puterea nou primită și decis să dețină controlul absolut, Rodrigo își atrage copiii, pe Lucrezia și Cesare în acest dans nebun. Puterea deasupra familiei - aceasta pare să fie mantra noului papă, căci își sacrifică copiii în favoarea alianțelor politice și controlului cât mai vast. Pentru Cesare, toate întâmplările sunt mai ușor de suportat (evident, sunt simple aparențe), dar pentru Lucrezia ambiția tatălui său o forțează să devină o femeie dură, întunecată și lipsită de scrupule. Pe cât de surprinzătoare a fost ascensiunea acestei familii, pe atât de așteptat a fost declinul ei. Nu i-au ocolit zvonurile despre imoralitate dusă la extrem, incest și comploturi politice, minciuni și chiar vrăjitorie. 

Nu cred să fi existat în toată istoria familie mai detestată decât Borgia, dar dacă facem un exercițiu de imaginație și ne întoarcem înapoi în perioada Renașterii, o epocă dominată de decadență din toate punctele de vedere, cei din familia Borgia nu ies în evidență cu mare lucru. Deși a reprezentat o perioadă de explozie a tuturor artelor și ne-a lăsat ca moștenire opere remarcabile, Renașterea a reprezentat o perioadă dominată de calități îndoielnice, imoralitate și urzeli, o mulțime de intrigi și o constantă luptă pentru orice. Sexul vindea atunci, la fel ca și în zilele noastre. Ni se pare scandaloase multe întâmplări din acea vreme, însă nici azi nu s-au schimbat prea multe. Iar ficțiunea istorică nu face decât să accentueze asemănările dintre epocile care au trecut, cele în care trăim și cele care vor veni - căci lucrurile interzise vor constitui mereu un prilej de a trăi totul la o intensitate ieșită din comun. 

În general nu prea citesc ficțiune istorică, dar sunt câteva titluri care îmi vin în minte, destul de asemănătoare cu povestea familiei Borgia, cărți care merită citite și care mi-au rămas în suflet : 

-Sarah Dunant, Nașterea lui Venus ; despre (aparenta) aventură a lui Michelangelo Buonarotti cu o tânără seducătoare

-Sarah Dunant, Sânge și splendoare și În numele familiei ; subiectul lor este tot familia Borgia, prima vorbește despre ascensiunea lor, iar a doua despre declinul anticipat cumva în primul volum 

-Jeanne Kalogridis, Eu, Mona Lisa; istoria din spatele celebrului portret pictat de Leonardo Da Vinci 

​Cartea o găsiți aici. 

Am citit multe povești de dragoste complicate și (aparent) imposibile, dar am impresia că Rosie Walsh a ridicat genul ăsta de poveste la un alt nivel. Cu o intrigă demnă de romanele polițiste și mai multe puncte culminante, Walsh reușește să scrie povestea a doi oameni care se întâlnesc întâmplător (dar nimic nu e întâmplător, nu-i așa?) și își dau seama că până la acel moment al vieții lor nu au știut să iubească. Nu cu adevărat. Dar după o săptămână de vis, el încetează să mai sune, să mai scrie, să mai trimită vești, iar ea, aproape moartă de îngrijorare începe o cursă nebună pentru a înțelege motivele dispariției bărbatului de care s-a îndrăgostit fără speranță. 

Pentru Sarah, criza vârstei de patruzeci de ani vine cu conștientizarea faptului că se află într-o căsătorie nefericită și cu o căutare a sinelui pierdut în adolescență. Întâlnirea cu Eddie îi aruncă lumea în aer, spulberând din mers tot ceea ce existase până atunci. După o săptămână în care amândoi știu că trăiesc iubirea vieții, se despart cu certitudinea că vor găsi o soluție de a-și începe viața împreună. Dar săptămânile trec, iar Eddie nu mai sună. Sarah devine maestra disperării și a gesturilor caraghioase. Până când își dă seama că secretul ei cel mai de temut o leagă de acest om lângă care își imagina deja întreaga viață... Cam atât pot să vă dezvălui din acțiune, căci imediat ce Sarah realizează adevăratul motiv al tăcerii, totul devine un carusel de evenimente, amintiri readuse la viață și dezvăluiri înlăcrimate. 

Cei de la Nemira au numit-o cartea verii și tind să le dau dreptate. Romanul e plin de personaje simpatice și mă refer în special la prietenii cei mai buni ai Sarei - Jo și Tommy - care sunt absolut delicioși prin conversațiile pe care le au, sfaturile deosebit de inteligente și replicile ironice. Sunt genul de personaje care nu prea iau lucrurile în serios, dar atunci când situația o cere se mobilizează rapid. Cei doi emană un fel de nepăsare generală, relaxare și un calm impenetrabil. Bineînțeles că nici ei nu sunt scutiți de drame, dar felul în care le manevrează e absolut adorabil. Rudi, fiul lui Jo, e întruchiparea absolută a inocenţei şi adevărului spus fără să stea prea mult pe gânduri - reuşeşte să detensioneze orice situaţie prin replicile clare, prin felul inocent în care vede lucrurile şi concluziile la care ajunge, deşi e familiarizat doar cu tehnologia şi joaca. Problemele adulţilor din jurul lui îl depăşesc, iar soluţiile lui par menite să le reamintească acestora că îşi complică existenţa inutil. 

Dacă ar fi să îi reproşez ceva acestei cărţi, ar fi acţiunea premergătoare finalului. Din momentul în care cei doi îndrăgostiţi îşi dezvăluie motivele şi dorinţele, romanul capătă un fel de lâncezeală şi totul pare să se suspende, până aproape de final când totul se precipită din nou. Aş fi sărit peste partea aceasta în care cei doi sunt aparent departe unul de celălalt, în realitate mai aproape decât ar putea crede. Finalul e unul fericit, oarecum toate lucrurile se aşează acolo unde trebuie şi, per total, e un roman care te binedispune, îţi oferă speranţă, adrenalină, o senzaţie de calm când totul se termină cu bine. Pe scurt, vi-l recomand din toată inima. 

​Cartea o găsiți aici.  

În Vietnamul anilor '50, aflat sub ocupație franceză, o tânără pe jumătate franțuzoaică, pe jumătate vietnameză este nevoită să aleagă între propria familie și dreptate. Acțiunea se desfășoară înainte ca gruparea Viet Minh să preia puterea, cauzând milioane de morți și atrocități atât în rândul francezilor, cât și al propriilor soldați. Nicole Duval este o tânără plină de bunătate, naivă și total izolată de realitatea crudă a țării în care trăiește. Atunci când tatăl ei îi oferă un magazin de mătase, în timp ce sora ei preia toate afacerile familiei, Nicole se simte rănită și nedumerită. Curând va intra într-o lume pe care nu o cunoaște și va afla secrete înfiorătoare despre familia sa. Nevoită să aleagă între cele două culturi din care face parte, Nicole alege să asculte glasul sângelui care îi curge prin vene. Însă dreptatea nu se află niciodată doar de partea celui care spune povestea, iar oamenii au în ei atât lumină, cât și întuneric. Pentru Nicole aceste adevăruri se vor dezvălui încetul cu încetul , riscând să îi dărâme viața din temelii. Povestea ei nu e una cosmetizată , e lupta unui om care vrea să meargă pe calea binelui în timp ce vede viața așa cum e - în nenumărate nuanțe de gri. ​

Drumul lui Nicole poartă cititorii dintr-o lume idilică, aparent liniștită, într-una plină de cruzime și nedreptate - vietnamezii, asupriți de francezi în toate felurile posibile, decid să lupte pentru țara lor și să-și recupereze bogățiile din mâinile celor care și le-au însușit pe nedrept. Lumea lui Nicole și a familiei sale este pe cale să se destrame. Înafara vilei frumoase în care fetele familiei Duval își duc existența se află realități greu de imaginat. Sora lui Nicole, Sylvie, aparent interesată doar de modă și lucruri efemere știe mai multe decât vrea să arate, iar rivalitatea dintre cele două surori este una ușor de ghicit. Tensiunile dintre ele vor continua pe tot parcursul romanului, pentru că niciuna dintre ele nu este suficient de curajoasă ca să-şi exprime adevăratele sentimente. Nicole se agaţă de o amintire îndepărtată şi crede că sora ei a vrut să o înece atunci când erau mici, iar Sylvie o consideră răspunzătoare pentru moartea mamei lor. Nici în materie de dragoste lucrurile nu sunt mai uşoare pentru cele două surori - Nicole va fi nevoită să aleagă şi în această privinţă, luptându-se cu sora ei pentru dragostea aceluiaşi bărbat.

Războiul le influenţează destinele în moduri de neimaginat, în faţa ochilor lor defilând imagini de groază, oameni lipsiţi de orice fel de compasiune, bunătate sau pozitivism. Lupta dintre francezi şi vietnamezi scoate la iveală frustrări îngropate adânc din partea ambelor tabere, zeci de ani de teroare şi furie erupând acum în milioane de morţi inutile. 

Eram obişnuită cu stilul lui Dinah Jefferies din Soţia plantatorului de ceai, roman care mi-a intrat în suflet destul de repede. Acţiunea curge lin în ambele poveşti, existând foarte puţine momente de suspans sau cu adevărat tensionate. Dramatismul nu îşi prea găseşte locul în vieţile personajelor şi, cu toate acestea, Dinah Jefferies reuşeşte să capteze atenţia cititorului prin detalii ale locurilor în care se desfăşoară acţiunea, descrieri amănunţite care te poartă prin alte lumi, unele demult apuse, altele pe care mai ai ocazia să le admiri în realitate. Îmi place destul de mult acest calm din romanele sale, chiar dacă perioadele în care personajele îşi trăiesc povestea sunt destul de tumultoase. 

​Cartea o găsiți aici. 

Trecutul e un demon viclean, abil și rapid ; se inflitrează ușor în aparentul calm al prezentului, întunecând viitorul cu ale sale tenebre. Secretele lui nu rămân prea mult timp ascunse, căci rostul lumii și al lucrurilor aranjează ca acestea să iasă mereu la iveală, uneori aducând vindecarea mult visată, alteori distrugând cu totul echilibrul fragil al vieții. Despre trecut şi demonii lui vorbeşte şi acest roman - o călătorie iniţiatică, în căutarea timpului pierdut şi al pieselor de puzzle lipsă. 

Romanul prezintă călătoria lui Agatha Christie spre Bagdad, la puţin timp după pronunţarea divorţului. Deprimată şi cu minţile rătăcite, Agatha se îmbarcă în Orient Express cu dorinţa de a se vindeca, a merge mai departe cu demnitate şi a învăţa să fie singură. Conştientă de norocul său, Agatha este pregătită pentru viitoarele surprize ale destinului, neştiind că în această călătorie va avea prilejul de a asculta multe poveşti de viaţă, intersectându-se cu complexitatea caracterului uman şi a destinelor feminine. Povestea ei se împleteşte cu destinele a două femei pe care le întâlneşte în tren. În prima parte a romanului cele trei îşi vor împărtăşi secrete şi detalii neştiute, momente marcante ale vieţii, care le-au schimbat destinul pentru totdeauna. Fiecare poartă cu sine propriile dureri, propriile temeri şi speranţe. În a doua parte a romanului, cele trei ajung într-un loc fascinant - situl arheologic de la Ur, o lume închisă privirilor prea curioase, exclusivistă şi atractivă prin misterul emanat.

Nu știu cât adevăr stă la baza acestei cărți, însă e lesne de înțeles de unde s-a inspirat celebra autoare pentru a-și scrie romanele. Cartea o prezintă nu ca pe celebra scriitoare ale cărei romane au fost vândute în milioane de exemplare, îndrăgite și premiate, ci ca pe un simplu om căreia nimic din ceea ce e omenesc nu-i este străin. Iar partenerele sale de călătorie pot fi privite ca oricare alt personaj din romanele Agathei - un om normal, în viața căruia s-a produs la un moment dat un declic, lucrul acesta îndemnându-l să comită anumite fapte sau să simtă nevoia unei schimbări în viața sa. Până la urmă, realitatea din jurul nostru rămâne cel mai emoționant și tumultuos film, iar complexitatea emoțiilor umane cea mai bună sursă de inspirație pentru orice autor respectabil.  

​Cartea o găsiţi aici. 

Cred cu tărie că puterea cărților de a uni oamenii e o forță incontestabilă, chiar dacă poveștile din spate nu sunt atât de promovate sau apreciate de public. Cărțile unesc oamenii în moduri aproape de neimaginat și cu cât mă raportez mai mult la ele și le fac mai mult loc în viața mea, devin tot mai convinsă de faptul că magia lor funcționează doar pentru cei care cred cu adevărat în ea. Am cunoscut oameni extraordinari cu ajutorul cărților, iar pasiunea mea s-a transformat ușor, ușor într-o dragoste pură. Scrisori din insula Guernsey spune povestea unor oameni uniți de dragostea pentru lectură în anul de după încheierea celui De-al Doilea Război Mondial și nu numai - este un cântec de dragoste adresat cărților din lumea întreagă, oamenilor care le iubesc și le dau mai departe, magiei lor neasemuite.

În centrul acțiunii se află Juliet Ashton, o autoare în pană de inspirație, dintr-o Londră care se chinuie să iasă de sub umbra războiului. Ideea pentru noul roman va veni sub forma unei scrisori din partea unui bărbat necunoscut, care locuiește pe insula Guernsey. Bărbatul misterios, pe nume Dawsey Adams îi dezvăluie tinerei metoda incredibilă prin care el și prietenii lui au reușit să îndulcească oroarea ocupației germane - au înființat un club de carte, care a devenit în scurt timp cea mai plăcută activitate din viața tuturor celor implicați. Corespondând din ce în ce mai des, între cei doi se înfiripă o relație de o frumusețe aparte, aflată sub semnul lecturii. Viețile celor implicați se schimbă în bine, iar Juliet devine prietena tuturor, căci membrii clubului încep să îi scrie frecvent, punându-i întrebări și cerându-i recomandări literare. Juliet se vede nevoită să facă o schimbare radicală în viața ei - este decisă să plece pe insula Guernsey pentru a-i cunoaște pe toți corespondenții ei. Însă nici nu bănuiește ce surprize îi rezervă viitorul... 

Scrisori din insula Guernsey mi-a intrat în suflet de la primele rânduri. Cartea este scrisă sub forma unor scrisori, uneori telegrame scurte, astfel că viețile personajelor par să se desfășoare pe repede-înainte chiar sub ochii noștri. Nu am întâlnit prea des genul acesta de carte - mi-a amintit foarte tare de romanul Ceceliei Ahern, Suflete pereche, o lungă înșiruire de scrisori dintre doi oameni care refuză să se iubească unul pe celălalt , dar și de Cuvinte în albastru intens, ​pentru că ambele au mare legătură cu universul cărților și felurile în care îi unesc pe oameni. Cred că este o carte care va topi inima oricărui pasionat de cărți - căci e înduioșător să constați că lumea poate deveni mai bună cu ajutorul cuvintelor potrivite, iar oamenii pot învăța mult mai multe citind și discutând împreună cu ceilalți despre ceea ce au citit. Magia cărților este pluri-prezentă - atât în clubul de carte înființat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și mult timp de la terminarea lui, cât și în scrisorile primite de Juliet sau discuțiile ei cu Sidney. Din toate scrisorile răzbate o simplitate aparte, o bunătate și un calm care te îndeamnă la citit, un parfum din vremuri de altădată, vremuri dominate de cultură și cunoaștere, un timp în care oamenii înțelegeau cu adevărat ce înseamnă să te bucuri de viața în fiecare clipă, să nu lași timpul să treacă aiurea fără să îi explorezi întregul potențial. Nu știu să explic prea bine sentimentul, însă m-am simțit transportată în trecut - într-o lume care învăța din nou să meargă, să o ia de la capăt cu aceeași forță de dinainte; o lume în care cărțile, teatrul și oamenii dragi erau ridicate pe un piedestal, căci toți știau cât de efemeră e fiecare clipă de fericire. 

​Cartea o găsiți aici. 

Schimbarea și moartea sunt singurele certitudini ale vieții omenești. Dacă a doua este ignorată și nerostită de cele mai multe ori, prima este îndelung analizată și întoarsă pe toate părțile. Lumea se schimbă constant, de la secundă la secundă. Experiențele sau situațiile se pot schimba oricând, de multe ori în bine, de cele mai multe ori în rău. Cu toate acestea, suntem speriați de schimbări, le privim asemenea furtunilor pe timp de vară - complet neașteptate, cu o durată scurtă și o senzație de revigorare la sfârșit. Suntem mereu în căutarea unei constante, a unor situații sau persoane care să ne ofere siguranță pe termen lung, însă schimbările apar mereu, în ciuda dorințelor noastre. 

Despre schimbări importante, neșansă și principii e și povestea lui Eitan, un tânăr neurochirurg exilat recent într-un oraș din sudul Israelului, după ce profesase alături de un renumit profesor în Tel Aviv. Admirația față de mentorul său se transformă în furie pură atunci când își dă seama că acesta se folosea de resursele spitalului pentru propriile interese, acestea traducându-se în plicuri groase cu bani. Eitan nu doar îl amenință că va ieși în presă, ci vorbește cu șeful spitalului, luând de bună mirarea acestuia. Nu durează mai mult de două săptămâni până când Eitan își dă seama că singura măsură luată de șeful spitalului este transferul lui la un spital de rang inferior. Exilat împreună cu familia sa, Eitan își face nenumărate procese de conștiință, ajungând la concluzia că a doua oară ar proceda la el și că și-a dezamăgit copiii, nerenunțând la principiile sale. Acest tumult interior nu face decât să îi accentueze epuizarea acumulată din munca la spital și orele de gardă, iar ceea ce părea a fi o noapte obișnuită se transformă curând într-un coșmar. Eitan lovește cu mașina un african și fuge de la locul accidentului... Iar consecințele faptelor sale nu întârzie să apară.

Ayelet Gundar-Goshen scrie despre o societate imorală, aflată sub influența banului, în care oamenii cu principii solide sunt îndepărtați fără drept la replică. Aroganța, trufia și încălcarea tuturor regulilor pentru a obține putere devin calități de admirat într-o societate coruptă, care calcă pe cadavre fără a se uita înapoi. Pentru cei ca Eitan, viața devine un șir de războaie pentru apărarea moralității, a demnității și a empatiei. Iar când cei corupți devin mentorii celor lipsiți de putere, se realizează legături care vor influența pentru totdeauna mersul lucrurilor, pătând conștiințele celor curați și alimentând setea de mai mult, din ce în ce mai mult. La fel ca în primul roman al autoarei, O noapte, Marcovici, am regăsit aceeași dedicație de a scrie despre lumea care ne înconjoară, aceeași ironie fină strecurată printre propoziții, aparent inexistentă și totuși mai prezentă decât oricând. Ayelet scrie despre oameni și faptele lor fără să depună prea mult efort, reușind să cucerească cititorul printr-un amestec de simplitate, mister și suspans atent dozat. 

Satira la adresa societății nu reprezintă un concept nou în literatură, însă evidențiază tot ceea ce s-a schimbat pe parcursul secolelor, cât de mult ne-am transformat ca ființe umane, câte principii am încălcat pentru a ajunge în locurile în care ne-am dorit și cum ne raportăm la ceilalți atunci când ei stau în calea dorințelor noastre. La fel ca în cazul lui Eitan, puterea stă în mâinile celor lipsiți de principii, iar cei mai des pedepsiți în lumea de azi nu sunt cei păcătoși, ci cei care luptă pentru dreptate și normalitate. 
​
Cartea o găsiți aici. 

Timpul... Avem senzația că îl deținem, dar ne scapă printre degete. 
E cel mai bun profesor al nostru, ne predă lecții greu de uitat, ne reamintește când și cum am greșit, fără să ne învețe însă cum să nu mai greșim. 
Timpul vindecă orice, așa se spune... 
Timpul ne cadorisește cu oameni, experiențe și clipe de neuitat, reamintindu-ne constant că totul poate dispărea într-o fracțiune de secundă... 
Timpul curge lin sau repede, depinde de care parte a acțiunii ne aflăm... 
Timpul nu poate fi oprit (sau cel puțin nimeni nu știe încă cum să facă acest lucru) , iar trecerea lui este una dintre certitudinile cu care plecăm în viață. 
Timpul înseamnă fericire și tristețe, viață și moarte, lecții și eșecuri, surprize greu de imaginat. 
Cu toții ne dorim mai mult timp, dar îl irosim de cele mai multe ori prin ură, ranchiună sau îngrijorări nejustificate. 
Timpul nu iartă pe nimeni... 

Romanul lui Matt Haig spune povestea lui Tom Hazard, un bărbat în vârstă de 400 și ceva de ani, incapabil să îmbătrânească la fel ca ceilalți și persecutat permanent de trecerea timpului. Ca o primă concluzie asupra vieții lui, ne-am putea întreba ce e în neregulă cu veșnicia - iar Tom ne va dezvălui destul de repede că durerea cea mai mare a fost să-i vadă dispărând pe toți cei pe care-i iubește, în timp ce el a rămas în urmă, prizonier al curgerii inevitabile a timpului. Tom a trăit nenumărate vieți și o singură iubire. Nu are prieteni, nu are stabilitate, nu mai are identitate, căci oamenii devin bănuitori când vâd același chip o perioadă lungă de timp. Un chip pe care nu apar riduri, iar timpul nu pare să lase urme vizibile. Adevărul e că Tom îmbătrânea, doar că nu în ritmul obișnuit - cam o dată la câțiva zeci de ani îi apărea câte un rid, era imun la majoritatea bolilor contactate de cei din jurul său și singurele lucruri care îl puteau răni erau gloanțele. Tom și-a pierdut singura iubire, nu știe unde se află fiica sa (care e exact ca el), iar singurul om cu care poate vorbi este Hendrich, fondatorul societății Albatros. Societatea fusese înființată pentru ca oamenii ca ei să fie protejați de suspiciunile și întrebările musculițelor efemere (așa sunt numiți oamenii obișnuiți în roman) , iar Hendrich,deși manipulator și mereu lucrând în propriul interes, era un bun ascultător și singurul om cu care Tom putea vorbi nestingherit, fără să se afle în pericol. La începutul romanului, Tom începe o viață nouă (a câta?) ca profesor de istorie la un liceu din Londra. Londra înseamnă pentru el un amalgam de amintiri, multe migrene intense și noi aventuri, în ciuda convingerii sale că a trăit deja totul... 

După ce am citit Umanii, mi-am dat seama că Matt Haig mi-a intrat ușor în suflet și nu va ieși prea curând de acolo. Referitor la Cum să oprești timpul, Haig spune că a vrut să scrie și despre perspectiva timpului, perspectiva spațiului fiind deja abordată în romanul mai sus amintit. Viața lui Tom, personajul romanului poate fi privită dintr-o altă perspectivă dacă lăsăm la o parte vârsta lui considerabilă. Lecția este următoarea - viața are ciudatul obicei de a se repeta prin experiențe, cercuri vicioase, oameni buni sau oameni răi, relații și vise. Pe măsură ce Tom își aduce aminte de tinerețea sa, de începuturile vieții, traumele trăite și găsirea marii iubiri, ajunge la concluzia că oamenii condamnă mereu fericirea celorlalți, judecă după aparențe și nu își ascultă instinctul. Trăind de atâta timp, Tom își pierde încrederea în oameni, se pierde pe sine în multitudinea de întâmplări care îi schimbă viața și reacționează ca orice musculiță efemeră la surprizele destinului. Aflându-se mereu în alertă, Tom nu mai poate să se bucure de ceea ce i se oferă, căci așteaptă următoarea bombă care stă să cadă peste aparenta liniște. Pe măsură ce își amintește toate momentele importante ale lungii sale vieți, cititorul este purtat într-o călătorie plină de emoție, dezamăgire și speranță. Nu are importanță câți ani au trecut peste Tom sau cât de mult îl doare dispariția ființelor pe care le iubește, căci se dovedește a fi un om extrem de pasionat, de fascinant și plin de bunătate, o lecție pentru toți cei pe care-i cunoaște. 

Matt Haig a scris un roman-labirint, în care m-am pierdut destul de ușor, dorindu-mi ca aventurile și înțelepciunea lui Tom să dăinuie mult mai mult decât cele aproape 400 de pagini. Suntem cu toții captivi în capsula timpului, care ne influențează viața, deciziile și relațiile, ne manipulează abil zi după zi după zi. Timpul este singurul aspect al vieții pe care nu îl putem ignora, nu îl putem prelungi, nu putem obține o cantitate mai mare din el atunci când avem nevoie și pe care, cel mai adesea, îl irosim cu lucruri mărunte, caracteristice unei musculițe efemere, așa cum am fost caracterizați de Hendrich. Nu sunt convinsă încă dacă balanța înclină mai mult către veșnicia adesea visată sau către timpul cu dată de expirare, însă știu sigur că majoritatea ne-am dori mai multe clipe cu cei pe care-i iubim. Iar dacă ei nu ar fi veșnici, ce rost ar avea să trăim la nesfârșit? 

Cartea o găsiți aici.