În Câteva motive să iubești viața , Matt Haig își povestea experiența legată de depresie și cum a reușit să o învingă. În timp ce se lupta cu una dintre cele mai răspândite boli ale secolului XXI, a ajuns la niște concluzii destul de triste : suntem din ce în ce mai anxioși și neliniștiți ; avem mari probleme legate de gestionarea sentimentelor și a relațiilor cu cei din jurul nostru ; trăim într-o lume coordonată de haos și perpetuăm acest haos tot mai mult ; trăim influențați de mirajul rețelelor sociale și al perfecțiunii apărute peste noapte. Așa s-a născut Gânduri de pe o planetă nervoasă, carte care portretizează fidel frământările omului modern. 

Tahnologia a cunoscut o creștere fulminantă în ultimii ani și continuă s-o facă și acum, consecința fiind depedența tot mai mare față de obiectele care (aparent) ne ușurează viața. Tehnologia a pătruns în toate cotloanele vieții noastre, ne e aproape imposibil să ne imaginăm lumea fără telefoane mobile sau alte gadgeturi sau fără să pierdem câteva ore pe zi privind noutățile rețelelor sociale. Majoritatea relaționării noastre se desfășoară tot pe internet, în viața reală spunem din ce în ce mai puține cuvinte. Conflictele le începem și le terminăm tot acolo, deși avem dreptul la liberă exprimare. Suntem tot mai străluciți din multe puncte de vedere față de generațiile anterioare, dar cu toate acestea ne confruntăm cu un val exagerat de atacuri de panică, depresie, stres și o agitație continuă. Teoretic, avem libertatea și posibilitatea de a face orice, dar paradoxul e că această multitudine de opțiuni ne pune în fața unor decizii pe care nu suntem capabili să le luăm. Jobul a devenit partea cea mai importantă a vieții unui om; la locul de muncă se cere implicare permanentă, inovație și inteligență, disponibilitate 24/7. Paradoxul e că rezultatele muncii sau compensațiile financiare nu reușesc să acopere dezamăgirea familiei cu care nu ai petrecut suficient timp sau lipsa unei familii din cauza programului haotic. 

Trăim într-o societate care ne învață să fim individualiști. Am ajuns să ne vedem doar propriile interese, să fim focusați doar pe propriile probleme și sentimente, să nu mai fim în stare să relaționăm cu cei din jurul nostru sau să dăm o mână de ajutor cuiva aflat la nevoie. Trăim fiecare în propria bulă și ne simțim prinși într-un haos permanent. Slăvim normalitatea sau oamenii care par desprinși din alte timpuri, pentru că modernitatea ne-a impus alte modele, alte moduri de a gândi și de a privi viața. Ni se pare suspect atunci când cineva încearcă să ne ajute sau ne întreabă dacă suntem bine, căci suntem suspicioși și înclinați să vedem doar partea rea din ceilalți. 

Toate aceste anormalități și multe alte probleme specifice lumii noastre haotice sunt expuse pe larg de către Matt Haig, care încearcă în același timp să ofere soluții la îndemână pentru evitarea sau rezolvarea anumitor situații. Nu există o regulă universală sau o rețetă magică pentru toate frământările omului modern, iar această concluzie ne duce la o soluție extrem de simplă : trebuie să învățăm să-i apreciem pe cei din jurul nostru pentru ceea ce sunt și să îmbrățișăm diversitatea lumii în care trăim, cu bune și cu rele. 

Cartea o găsiți aici. 

Cred că orice cititor visează la un moment dat ca paginile cărții pe care o citește să devină asemenea unui portal magic, să-l absoarbă prin ele cu viteza luminii, transportându-l într-o aventură desprinsă din lumi magice. O scenă asemănătoare cu cea din Harry Potter, când magicianul este pur și simplu absorbit de paginile jurnalului scris de Tom Riddle, ajungând într-un trecut altfel imposibil de cunoscut. Un asemenea efect are și Biblioteca invizibilă, o aventură fantastică cu și despre iubitorii de cărți. O lume aparte, care te atrage în mrejele ei de la primele pagini și te face să îți dorești tot mai mult să îi afli secretele, iar apoi să pășești în ea alături de personaje, să lupți cot la cot cu ele și să învingi fiecare inamic. 

Biblioteca e de fapt o societate secretă, care strânge cele mai importante cărți din toate universurile paralele, cu scopul de a le proteja de ochii curioșilor sau a celor care nu le înțeleg cu adevărat importanța. Protagonista Irene, fiica a doi Bibliotecari, devenită la rândul ei agent special al Bibliotecii, pleacă în căutarea unui volum special scris de frații Grimm. Ajungând în Londra alături de Kai, ucenicul său, va fi prinsă într-un labirint al pericolelor, magiei, ființelor supranaturale și societăților secrete. Pentru a-și îndeplini misiunea, Irena va trebui să protejeze atât lumea pe care o cunoaște, cât și realitatea, pentru ca cele două să nu se distrugă reciproc. 

Romanul este primul din seria cu același nume, un fantasy perfect pentru toți iubitorii de lectură. Construit cu măiestrie, cu o abundență de personaje supranaturale, care mai de care mai imprevizibile și reprezentând un pericol real pentru protagonista poveștii, romanul are un început destul de abrupt, care nu conferă foarte multe explicații legate de lumea în care urmează să se desfășoare acțiunea. Cred că ăsta e singurul punct slab al cărții - o introducere prea forțată într-o lume pe care cititorul nu o cunoaște, nu știe după ce reguli se joacă și care e miza. De fiecare dată când citesc un fantasy, mă aștept să primesc aproape toate detaliile de la bun început, ca să pot înțelege faptele personajelor și felul în care se desfășoară acțiunea. Fără o introducere corespunzătoare, am în față o lume pe care nu o cunosc și nu o înțeleg și probabil că voi abandona lectura din cauza acestui neajuns. 

Am trecut peste nemulțumirea de la început și am continuat să citesc, absorbită din ce în ce mai tare de acțiune și de cum se va termina misiunea celor doi Bibliotecari. Poate că trebuia să menționez mai devreme faptul că pe lângă avantajele evidente ale meseriei de bibliotecar, Irene beneficia și de puteri magice, care îi permiteau să facă tot felul de trucuri, dar care o provocau de cele mai multe ori să-și folosească inteligența și mai ales ascuțimea minții. Chiar dacă nu sunt un mare fan al genului fantasy, mi-a plăcut această lume magică a cărților, care supraviețuiește după un set de reguli stricte și datorită creativității celor care fac parte din ea. 

Cartea o găsiți aici. 

Am visat dintotdeauna la o casă plină de cărți, iar rafturile pline de povești să împânzească fiecare colț. Pentru un cititor înfocat asemenea mie, biblioteca este mai mult decât o carte de vizită, e un pansament de pus pe rană de fiecare dată când lumea te rănește. Indiferent de mărimea bibliotecii sau de valoarea materială, poveștile care contează rămân cu noi pentru totdeauna. Asta e concluzia la care am ajuns în ultimul timp, după ce ani la rând am adunat extrem de multe cărți și le-am ținut evidența cu un fanatism ieșit din comun. Am înțeles însă că rolul poveștilor e să circule, să ajungă la cât mai mulți oameni și să nu se oprească nicicând din vindecat suflete. Am renunțat la multe povești din biblioteca mea și le-am lăsat să circule prin lume, am încercat să mă detașez cumva de obsesia mea pentru cărți, fiindcă am înțeles că nu le voi putea purta mereu după mine, oriunde aș merge. Poveștile care mi-au rămas în suflet și minte sunt mereu cu mine, le păstrez și în format fizic și le țin aproape cât de mult pot. Însă situația bibliotecilor (și nu numai) din secolul XXI e una destul de precară, căci trăim într-un haos teribil din toate punctele de vedere, ne mutăm din loc în loc atunci când nu ne mai e bine și lăsăm în urmă atât amintiri, cât și obiecte. 

​Avem la îndemână metode mult mai simple de a căra o bibliotecă sau chiar mai multe după noi - era digitală ne oferă soluții ingenioase și ne va oferi în continuare, însă pentru un cititor pasionat cărțile reale rămân cea mai la îndemână metodă de a se pierde în alte lumi și de a-și respecta tabieturile. Sfârșitul bibliotecii mele, scrisă de un mare iubitor de carte (nu e primul volum cu subiect literar scris de Alberto Manguel), a pornit de la dilema autorului legată de biblioteca personală - mutându-se din Franța, e nevoit să-și împacheteze și transporte toate cărțile în noua locație. 30000 de volume, adăpostite până atunci într-o moară veche de pe valea Loarei, urmau să ajungă tocmai în Canada. Pornind de la această despărțire (Manguel pleca spre New York), autorul începe să reflecteze asupra relației dintre cititor și cărțile pe care le deține, dar și viitorul apropiat al bibliotecilor din întreaga lume, în contextul unei generații care abia mai citește. 

De-a lungul timpului, bibliotecile au suferit nenumărate modificări, s-au adaptat capriciilor vremii sau a oamenilor, dar au rămas aceeași oază de liniște și lumi misterioase, locul cel mai sigur pentru toți cititorii lumii. Cea mai dezastruoasă dispariție a unei biblioteci e cea a faimoasei biblioteci din Alexandria, considerată și astăzi un reper pentru lumea literară. Nimeni nu știe cu exactitate când și cum a dispărut, cât de măreață era și ce volume adăpostea în adâncurile ei, dar legendele din jurul ei își trimit ecourile și astăzi. De la volume protejate cu lacăte sau chiar cu prețul vieții am ajuns la o abordare mult prea libertină - totul ne este la îndemână, informația se găsește pretutindeni (trebuie doar să știi unde să cauți), dar citim din ce în ce mai puțin, iar timpul petrecut în biblioteci e unul insuficient sau chiar inexistent. Pentru cei mai mulți copii ai lumii moderne, nu există alte biblioteci înafara celor școlare și nici o dorință acută de a explora această posibilitate, de a face cunoștință cu cât mai multe cărți. Bibliotecile se află pe cale de dispariție, la fel ca multe specii ale lumii animale sau principii de viață, pe care omul modern le ignoră cu desăvârșire. Paradoxul vremurilor noastre nu se limitează doar la excesul de informații, multitudinea de probleme și lipsa de timp, ci se extinde asupra educației, a lecturii și a relației pe care o avem cu ea de-a lungul vieții. 

Iubirea pentru cărți se naște în cele mai neașteptate momente, de cele mai multe ori datorită unui personaj suficient de carismatic care ne deschide ochii spre lumi mult mai interesante decât cea în care trăim. Copil fiind, ești fascinat în fața fiecărei noutăți și mult mai deschis spre tot ceea ce nu îți este cunoscut încă. Obiceiul de a citi, dar și cel de a colinda bibliotecile în căutare de comori trebuie crescute încă din copilărie, prezentând beneficiile acestora și alimentându-le zi de zi. 

Cartea o găsiți aici. 

Cum ajunge un cuplu tânăr de pe culmile fericirii pe cele ale disperării? 
Foarte simplu. Merg în luna de miere în Bora Bora, au parte de experiențe unice și de bifat obligatoriu într-o viață, după care găsesc o valiză în apele Pacificului. În valiză nu se află un cadavru, după cum ați putea intui în prima clipă, ci mai multe obiecte care le dau complet viața peste cap. Găsirea acestei valize apare într-un moment extrem de propice în viața lor, iar celor doi le este practic imposibil să nu o păstreze, căci cu ajutorul ei viața lor ar putea intra din nou pe un făgaș normal. Deși știu că nu e etic ceea ce fac și că ar trebui să apeleze la autorități pentru ca valiza să ajungă la proprietarul ei, continuă să facă greșeală după greșeală și după ce se întorc acasă. Ceea ce părea a fi un noroc divin le dă toată viața peste cap și le știrbește încrederea pe care o aveau unul în celălalt. Relația lor se destramă ca un castel din cărți de joc, mult prea fragil pentru a rezista chiar și cele mai mici adieri de vânt... 

Erin și Mark au premizele unui cuplu perfect, care funcționează asemenea unei mașinării imposibil de distrus. Aproape prea frumos ca să fie adevărat. Pregătirile pentru nuntă dezvăluie primele fisuri ale relației lor, pe care le depășesc cu succes. Însă luna de miere și ceea ce urmează după este cireașa de pe tort. Am început să bănuiesc destul de devreme că cei doi nu vor rezista până la final și că, în spatele aparențelor, se află un bărbat obsedat de putere și o femeie care iubește prea mult. Deși mă așteptam oarecum la deznodământ, explicația pe care am primit-o a fost destul de rudimentară și prea puțin credibilă. Nici ceea ce urmează după dezvăluirea misterului nu e finalul pe care mi l-am imaginat, deși romanul avea toate ingredientele necesare pentru a deveni de neuitat. 

​Am primit un exemplar în avanpremieră și evident că am fost mai mult decât curioasă să citesc ​#CarteaVerii2019 , însă există câteva motive pentru care nu mi-a plăcut atât de mult pe cât m-aș fi așteptat. Acțiunea începe promițător, autoarea conturând destul de bine atât personajele, cât și direcția în care se îndreaptă acestea. După găsirea valizei, lucrurile escaladează într-o măsură tot mai mare, iar evenimentele se precipită când cei doi se întorc acasă, totul devenind un mare mister căruia nu reușeam să-i dau de capăt. Toate motivațiile la care m-am gândit, toate scenariile posibile sau mai puțin posibile pe care mi le-am imaginat s-au spulberat foarte rapid, finalul fiind unul destul de puțin plauzibil. Autoarea creează tot felul de piste false, exagerând importanța anumitor evenimente și dând impresia unor dușmani nemiloși care stau la pândă, ceea ce mi-a conferit senzația unei acțiuni desprinse din Nașul lui Mario Puzo. Nu e o carte proastă, ci una care a reușit cu succes să mă țină în priză până aproape de final. Poate că scenariile din mintea mea au fost mult prea ambițioase pentru explicația (relativ) simplă a misterului. 

Cartea o găsiți aici. 

Pablo Picasso a fost una dintre cele mai strălucite figuri artistice ale secolului XX, unul dintre inițiatorii mișcării cubismului și un om de o excentricitate rară în toate aspectele vieții sale. Deși este asociat cel mai adesea cu picturile sale neobișnuite, Picasso a trăit pentru artă și a creat-o în toate formele ei (sculptură, poezie, ceramică, desen, grafică) ; a fost singura modalitate de a se exprima în fața celorlalți și de a se descoperi pe sine însuși. Tablourile sale, asemănătoare cu o oglindă spartă care deformează realitatea, sunt dovada incontestabilă a talentului său, dar și o mărturie legată de viața amoroasă. Picasso a fost un romantic neîmblânzit, mereu în căutarea unei noi muze, refuzând să își asume doar un rol în viața sa personală. A fost soț, amant și tată. A iubit cu patimă și a trăit la fel, sfidând tradițiile și limitele impuse de societate. 

Madame Picasso relatează povestea de dragoste dintre faimosul pictor și Eva Gouel, una dintre cele mai mari muze din viața sa. Proaspăt sosită la Paris pentru a reuși pe cont propriu, Eva își găsește o slujbă la faimosul Moulin Rouge. Muncește din greu, cu tenacitate și sârguință, lăsându-se fascinată în același timp de străzile Parisului și de toate posibilitățile acestui oraș încântător. Când îl cunoaște pe Pablo, lumea capătă brusc o altă însemnătate, se deschide în fața amândorura asemenea unui boboc de trandafir. Eva auzise de Picasso înainte de întâlnirea lor, i se dusese faima în tot orașul datorită nenumăratelor muze ale sale. Acesta se afle evident într-o relație, dar Eva îl atrage mai tare decât un magnet, iar iubirea dintre ei se înfiripă firesc. Eva nu e convinsă că relația lor e o idee bună (anticipând cumva dezastrul ce a urmat), dar glasul sentimentelor sale e mai puternic decât rațiunea. Influența ei asupra marelui artist se poate vedea în operele sale din acei ani, toți prietenii săi observând atât noua direcție artistică a pictorului, cât și schimbarea sa ca om. Picasso era mai vesel, mai dornic de a crea și a schimba lumea prin operele sale, îndrăgostit și plin de viață. Eva anticipează declinul relației lor, dar se aruncă cu totul în această aventură, iubind din tot sufletul, dăruind și sprijinindu-l pe Pablo la fiecare pas. 

La fel ca toate marile iubiri, povestea Evei și a lui Pablo e un amestec de tragedie și speranță, care nu se poate termina decât la fel de tumultuos precum a început. Toate poveștile de dragoste ale artiștilor sau scriitorilor păreau de la bun început sortite pierii, arzând asemenea unui foc de paie, care mistuie totul în jurul lui. După asemenea incendii, nimic nu mai poate fi la fel. Pablo Picasso nu e singurul artist cunoscut drept un mare amator de povești de iubire - îl mai avem pe Hemingway, despre viața căruia am citit nenumărate legende, dar și povești adevărate. Farmecul acestor povești, unicitatea lor constă tocmai în această efemeritate, pe care o bănuim destul de ușor și care ni se confirmă pe măsură ce evenimentele se desfășoară. 

Povestea Evei, cea mai importantă muză din viața lui Picasso, nu face decât să confirme faptul că în fața iubirii suntem cu toții lipsiți de apărare. Oricât de tare ar urla vocea rațiunii, oricâte scenarii negative ne-ar apărea în minte și oricâte obstacole s-ar ivi de-a lungul drumului, sufletul e cel care are ultimul cuvânt. 

​Cartea o găsiți aici. 

Un cititor trăiește nenumărate vieți și prin intermediul poveștilor pe care le citește devine mai bogat și mai deschis către noi experiențe. Cărțile sunt prieteni destul de liniștiți, pe care poți să-i duci oriunde, care te așteaptă mereu orice ar fi, camarazi de nădejde la care poți să apelezi de fiecare dată când viața reală devine prea zgomotoasă. Cu ajutorul poveștilor și al experiențelor trăite de alți oameni, un cititor are ocazia de a deveni mai deschis, mai apropiat de oamenii din jurul său sau mai creativ în a găsi soluții pentru problemele sale. O carte nu îți cere prea mult, în mod normal, decât să o apreciezi și să o respecți așa cum se cuvine. Dar există unele cărți care îți întorc toată viața pe dos, care te aduc într-o stare asemănătoare cu nebunia și îți demontează tot ceea ce știai până atunci despre tine și despre viață în general. Sunt puține, într-adevăr, căci e nevoie de un talent extraordinar și o detașare totală pentru ca un om să ajungă să îi influențeze pe alții doar prin cuvinte. Însă mai există ceva numit timing, o conjunctură potrivită pentru ca anumite lucruri să ajungă în viața cuiva. Un moment-cheie care schimbă totul. 

Un manuscris nepublicat, descoperit din întâmplare de o tânără editoare, devine brusc o capodoperă și toată lumea își dorește să afle identitatea autorului. Ancheta literară pare inocentă și lipsită de suspans, dar ajunge să schimbe viațile tuturor celor care se lasă prinși în acest dans. Din câte se pare, autorul nici n-ar fi citit, nici n-ar fi scris altceva decât meniuri în toată viața lui. Dar cum a ajuns să scrie o operă de o asemenea valoare literară, capabilă să dea peste cap orice cititor cu experiență? Pornind de la această premiză, David Foenkinos creează o poveste de-a dreptul magistrală, care debutează ca o comedie menită să descrețească frunți. Acțiunea este plasată într-un orășel mic, unde toată lumea cunoaște pe toată lumea, iar ancheta în desfășurare asupra misteriosului autor scoate în evidență interesele ascunse ale fiecărui personaj. Toți locuitorii ajung să aibă o opinie sau o pistă probabilă, iar ipocrizia, lăcomia sau dorința de a fi în centrul atenției ies la suprafață, măștile personajelor fiind date la o parte cu mare ușurință. Romanul devine un fel de thriller care explorează cu succes relațiile interumane și adevărurile din spatele aparențelor. 

Autor francez de mare succes în țara natală și nu numai, David Foenkinos a pornit acest roman de la propria condiție de autor refuzat de nenumărate edituri, pe care a cunoscut-o la începuturile carierei sale. Amintește și de alți scriitori care s-au confruntat cu respingeri, dar au perseverat, ajungând cunoscuți cititorilor din întreaga lume sau cei care nu au primit atât de bine refuzurile, gestionând această problemă în moduri mai puțin ortodoxe. E o satiră și totodată o radiografie a lumii literare, în special a condiției scriitorului, rolul și responsabilitatea editorilor în alegerea romanelor, dar și digestia momentelor mai puțin plăcute. Ne imaginăm (greșit) că scriitorii duc o viață tihnită, scriind pe malul mării sau pe terasa unei case luxoase, iar de acolo își trimit romanele către cititori. Evident că lucrurile nu arată așa, în spatele cărților pe care le citim ascunzându-se de fapt multe nopți nedormite, perioade de blocaj mental, durere și fericire smulse cu forța și puse pe hârtie. Iar scriitorul secolului XXI are, de cele mai multe ori, un job de bază, care îi permite să se întrețină și să-și permită anumite experiențe, scrisul fiind pasiunea care nu îi dă pace și pe care o poate savura dacă e suficient de norocos sau înzestrat din punct de vedere material. 

O altă temă care pornește de la ancheta literară e relația dintre cititor și autor, de cele mai multe ori accentul punându-se pe originea scriitorului, picanteriile care se știu despre viața lui personală și nu neapărat pe valoarea literară a scriiturii sale. Scandalurile sau eșecurile personale ale autorului vor da întotdeauna mai mult farmec unei cărți, cititorul fiind tentat să caute detalii autobiografice în toate operele sale sau să le identifice cu orice preț, considerând că sunt ascunse meșteșugit în figuri de stil. De aici și percepția greșită asupra unei cărți și a valorii acesteia, cititorii căutând senzaționalul în orice detaliu și privind totul prin propriile filtre.

Cred că este un roman extraordinar de potrivit pentru cititorii pasionați, pentru oamenii care trăiesc într-o lume a cărților, căci le va da teme importante la care să reflecteze și poate că vor privi cu alți ochi toate poveștile pe care le citesc de acum înainte. Cartea o găsiți aici. 

O aventură de-o noapte se transformă într-o obsesie de-o viață. Erik Xerri și Jutta Heim se întâlnesc pe 28 martie 1980, în capitala Germaniei. Petrec o noapte împreună, după care totul se termină brusc. Însă Erik, un actor celebru în Malta, dezvoltă o adevărată obsesie pentru misterioasa chelneriță care l-a fermecat din prima clipă. Întors acasă, alături de fiica și soția sa, acesta se gândește neîncetat la femeia care acum îi pare doar o himeră sau o plăsmuire a imaginației sale. Timp de treizeci de ani, îi scrie scrisori, dând dovadă de o ambiție de neînvins. Iar la un moment dat, sătul de așteptarea interminabilă de a primi un răspuns, se întoarce în Berlin cu speranța de a o regăsi... 

Întors la viața reală, Erik se dezvăluie încet drept ceea ce este cu adevărat - un Casanova în căutarea iubirii, neînfricat, ambițios și neobosit de a simți iubirea în toate formele ei , în același timp nehotărât și impulsiv. Se desparte de soția sa, amândoi fiind de acord că această despărțire e cel mai bun lucru pentru ei, iar fiica lor rămâne cu tatăl ei, dar este crescută de sora lui Erik, o altă femeie plină de mistere nedeslușite. În fiecare femeie pe care o întâlnește caută de fapt o stabilitate emoțională, un loc unde să se simtă iubit și în siguranță. O caută pe Jutta, care i-a inspirat toate aceste sentimente într-o singură noapte. Dar pe măsură ce trece timpul, Erik nu mai este sigur dacă noaptea petrecută alături de acea femeie a fost reală sau doar a visat-o. Toate scrisorile pe care i le scrie rămân fără răspuns, dar nu se întorc înapoi la el. Obsesia lui devine chinuitoare, o direcție malefică în care i se scurge viața, totul pornind dintr-o ambiție nemăsurată de a obține ceea ce-și dorește. 

Protagonistul acestui roman este un explorator neînfricat al iubirii. Un om care trăiește dragostea în toate formele ei, de la timida îndrăgostire până la obsesia care îl ține captiv o viață întreagă, Erik este exemplul care încalcă toate regulile pentru a-și găsi fericirea. În spatele căutării sale stă însă o teamă de a se deschide în fața unei alte ființe, o nevoie de validare, de siguranță și dragoste, toate la un loc. El caută mai degrabă un salvator, o mână întinsă care să îi alunge temerile și să-l protejeze asemenea unei mame. Dar tocmai această căutare a personajului constituie întregul deliciu al romanului, pentru că fiecare cititor, indiferent de experiența amoroasă, se poate regăsi în povestea lui Erik. Un om care trăiește dragostea în toate formele ei și o recunoaște în tipologii diferite de femei, viața lui devenind o defilare continuă a femininului, va inspira și va șoca în același timp cititorii. Putem fi de acord cu un lucru - indiferent de persoana pe care ajungem să o iubim mai presus de orice, pe care o simțim suflet-pereche, ne căutăm jumătatea în oameni cu fel și fel de caractere, experiențe diferite ; această căutare ne ajută să ne dăm seama ce dorim cu adevărat de la omul de lângă noi, ce fel de persoană ne-ar putea îndeplini așteptările și împărtăși sentimentele. 

Poate veți considera această poveste doar o lecție pe care viața i-o oferă unui Don Juan, dar există o anumită duioșie în căutarea lui Erik, o fărâmă de speranță și un grăunte de dragoste pură...

Cartea o găsiți aici. 

Având un context istoric deosebit de ofertant în spate, romanul Luna din palat începe povestea singurei femei care a condus vreodată China. Întâi a fost concubină, devenind apoi preferata împăratului și jucându-și cele mai bune cărți pentru a putea obține puterea. Fundalul istoric al poveștii este perioada dinastiei Tang, considerată perioada de apogeu a civilizației chineze. Au fost timpuri marcate de libertatea religioasă, care a permis răspândirea mai multor culte, dar și perioada în care artele și poezia au înflorit de-a dreptul. Totodată, această perioadă este asociată cu renunțarea la anumite tradiții barbare aplicate sexului feminin și implicarea mai mare a femeilor în viața politică și culturală. 

În acest context se desfășoară povestea lui Mei, o tănără care nu iese în evidență prin frumusețe sau arta seducției. Inteligența ei este atu-ul pe care se bazează întotdeauna, fiind educată de către tatăl său încă din copilărie. Pentru el, Mei a fost doar un copil deosebit de curios, mereu dornic să afle cât mai multe lucruri noi și tocmai de aceea nu au existat bariere din partea tatălui în privința informațiilor pe care aceasta le-a asimilat. Tatăl lui Mei o vede ca pe un viitor adult capabil de lucruri mărețe, o tratează cu respect și nu îi impune anumite lucruri doar pentru că e fată. Această încredere se manifestă pe tot parcursul vieții ei, ambiția lui Mei fiind o forță de neînvins. Își cunoaște foarte bine atât calitățile, cât și slăbiciunile și știe mereu cum să iasă învingătoare din orice situație. Dintr-o concubină oarecare de la curtea împăratului, devine favorita acestuia, ajungând un om de încredere pentru conducător, un om cu care se poate sfătui în toate privințele, chiar și cele legate de conducerea țării. Puterea ei se manifestă nu doar prin modul de a seduce, ci mai ales prin inteligența și perspicacitatea de care dă dovadă în chestiunile politice. 

Ascensiunea ei nu este lipsită de viclenie sau fapte imorale ; concubinele de la curtea împăratului aveau mai multe ranguri, principalul lor scop fiind acela de a-i îndeplini conducătorului toate dorințele. Mei reușește să devină favorită datorită compromisurilor pe care le face, vicleniei de care dă dovadă și riscând să-și piardă și ultima fărâmă de demnitate. Povestea lui Mei nu este una de dragoste absolută, în care împăratul o vede și se îndrăgostește pe loc de ea, punându-i întreaga lume la picioare. Este o istorie a compromisurilor care îndeplinesc cele mai arzătoare dorințe, a deciziilor pe care suntem nevoiți să le luăm în situații de criză și a consecințelor care vin după. Povestea ei continuă în The empress of the bright moon, al doilea și ultimul volum al acestei serii, în care vom afla despre drumul ei spre tron, Mei devenind singura împărăteasă a Chinei. 

Deși am considerat-o o carte feministă, e o poveste care evidențiază mai degrabă compromisurile pe care femeile au fost și sunt nevoite să le facă pentru a reuși. Chiar dacă timpurile s-au schimbat și compromisurile la fel, sexul feminin a fost nevoit să se adapteze constant, să facă față tuturor provocărilor pe care societatea le-a aruncat în fața lui. Evident, provocările diferă de la cultură la cultură, iar femeile duc lupte diferite în funcție de țara în care trăiesc, religia pe care o practică, anturajul din care fac parte etc. 
​
Cartea o găsiți aici. 

Când ne gândim la dragoste, primul simbol pe care mintea îl percepe este inima. Indiferent că este folosită pe post de balon, pe o felicitare sau emoticon într-un mesaj, inima simbolizează sentimentul care ne înalță și ne împlinește din toate punctele de vedere. Dar cum a ajuns inima să devină un simbol atât de puternic și răspândit în lumea întreagă? Pornind din Antichitate, Marilyn Yalom, soția faimosului scriitor și psihiatru Irvin D. Yalom, analizează istoria acestui simbol, cuprinzând o gamă largă de domenii (muzică, poezie, literatură, artă, fotografie etc.) . Recunosc că m-a atras în primul rând autoarea acestei cărți și abia apoi subiectul - fiind soție de psihiatru, dar și istoric, perspectiva lui Marilyn asupra iubirii e una interesantă și foarte curprinzătoare. 

Deși luna iubirii își va lua rămas-bun de la noi foarte curând, această istorie a inimii poate fi citită și dăruită oricând. Sună ca un clișeu, e adevărat, dar dragostea a fost subiectul favorit al artiștilor, scriitorilor, oamenilor de știință și filosofilor încă din cele mai vechi timpuri. Este și astăzi o temă la fel de populară și se poate vorbi pe seama ei la nesfârșit - dragostea are multe forme și variațiuni, nu ne mai referim doar la iubirea romantică dintre o femeie și un bărbat. O asociem cu expresii (a avea fluturi în stomac) , cu momente clișeice din filme sau cărți, dar cel mai adesea cu simbolul inimii. Inima pare să aibă această putere de a crea anumite conexiuni în creierul uman care să-l ducă cu gândul la îndrăgostire sau dragoste. Simbolul inimii datează din cele mai vechi timpuri și a reprezentat chiar și motiv de dispută între filosofi și medici, privind funcțiile pe care le are și conexiunile pe care le poate crea. Teoretic, inima oxigenează întregul corp și pompează sânge neîncetat pentru ca organismul uman să poată supraviețui. Inima e motorul care mișcă toate celelalte componente. Dar atunci care e explicația pentru sindromul inimii frânte? Apare la persoanele a căror dragoste nu a fost niciodată împărtășită sau care și-au pierdut partenerul după mulți ani de conviețuire. Științific, inima nu are nicio legătură cu dragostea, dar efectele acesteia se pot vedea pe anumite inimi. 

De la poveștile îndrăgostiților celebri la cei mai puțin cunoscuți, Marilyn Yalom traversează secole și epoci prin prisma iubirii. Anumite relații au rămas simbolice chiar și astăzi, spre exemplu Romeo și Julieta, în timp ce altele s-au pierdut în negurile timpului, iar noi am pierdut morala sau secretele lor. Astăzi, dragostea arată și se simte cu totul altfel. Am trecut de la convingerea că există un singur suflet-pereche pentru fiecare om la certitudinea că mai mulți oameni din lumea asta ne pot împărtăși sentimentele și nevoile într-un anumit moment. Fluturii din stomac pot zbura la fel de repede precum au apărut, iar peste puțin timp pot să apară din nou. În secolul vitezei și al căutării (neîncetate) de sine, dragostea nu își mai găsește locul. Există prea puține povești care să inspire cu adevărat, pentru că dragostea și-a luat o formă mai umană, supusă greșelii. A coborât de pe piedestalul pe care stătea datorită clișeelor din filme și cărți. A poposit în lumea reală, unde e nevoită să se transforme în fiecare zi, să ia mereu alte și alte forme. Să se adapteze asemenea omului modern. Foarte rapid, uneori din mers. 

Cartea o găsiți aici. 

Oricât de surprinzător ar părea, Un gentleman la Moscova este povestea unui aristocrat, condamnat să-și ducă zilele într-o cameră de hotel, total izolat de lumea de afară și totuși reușind să rămână mai uman decât majoritatea oamenilor liberi să facă ceea ce doresc și să meargă oriunde. Contele Aleksandr Ilici Rostov, suspectat că ar fi îndemnat la revoluție prin intermediul unei poezii, este nevoit să rămână în luxosul hotel pe care îl cunoștea atât de bine, să muncească și să trăiască acolo, dar să nu pună piciorul înafara hotelului căci afară îl așteaptă un glonț pregătit special pentru el. Pe măsură ce anii trec, iar Rusia își schimbă înfățșarea de la lună la lună, contele rămâne singura mărturie a unei epoci de mult apuse, la fel de galant, curtenitor și fidel principiilor sale. Viața îi rezervă nenumărate surprize și întâlniri memorabile, precum și schimbări umilitoare pentru un om ca el - întors în exil la hotel, nu va mai locui într-o cameră luxoasă, ci în una întunecoasă și va munci ca și chelner în fiecare seară.

Ceea ce sperau judecătorii să se întâmple și anume izolarea totală a Contelui de lumea exterioară rămâne doar un vis, căci nenumăratele personaje care se perindă prin hotel devin legătura aristocratului cu lumea pe care nu o mai poate explora așa cum și-ar dori. Fiecare om cu care vorbește, chiar dacă nu îi împărtășește opiniile sau obiceiurile, devine astfel un liant spre umanitate și integritatea minții. Contele rămâne același bărbat de modă veche, un gentleman în adevăratul sens al cuvântului, un om care nu se dezice de principiile sale, indiferent de condițiile în care îi este dat să trăiască. Ceea ce se voia a fi o supraviețuire dureroasă și lungă, devine un nou început pentru nobilul conte, vinovat doar de prea multă naivitate și visare cu ochii deschiși. Viața nu încetează să-l surprindă, dar el rămâne același caracter nobil, mereu dispus să sară în ajutorul cuiva, mereu demn și fidel bunelor maniere. 

Contele Rostov e un personaj sosit din alte vremuri, un domn respectabil din lumea veche, care nu are probleme să se adapteze la una nouă, căci are resurse inepuizabile de bun-simț, decență și răbdare. Este numit aristocrat datorită valorii caracterului său și a nobleței de care dă dovadă în orice situație și nu pentru că ar fi considerat vreun snob care se laudă cu averile sale. Ceea ce îl reprezintă atât de bine este și motivul pentru care ajunge în exil - este suficient de naiv să creadă că în lume nu există loc decât pentru poezie, călătorii și desfătare în natură. 

Mi s-a părut ideală pentru a evada puțin din cotidianul modern, care este preocupat de cu totul alte lucruri , de superficialități și cât mai multe sarcini bifate într-un timp cât mai scurt. Contele Rostov ar fi fost șocat de această lume atât de grăbită, atât de dezumanizată și de puțin empatică față de semenii ei, încât cred că e mai bine să pătrundem noi în lumea lui. 

Cartea o găsiți aici.