Lecțiile de viață le primim cel mai des de la oamenii pentru care aparențele vorbesc. Oameni cărora nu le aruncăm nici măcar o privire, căci înfățișarea lor ne-a dat deja toate datele necesare, oameni pentru care strada înseamnă acasă, ființe umane cu o poveste puternică în spate. În lumea în care trăim astăzi, aparențele înseamnă totul. Indiferent că vorbim despre haine, poziție socială, discursuri fără cusur sau produse de lux. Ne lăsăm păcăliți foarte ușor, pentru că e mai simplu așa. Nu mai știm să ascultăm oamenii, să empatizăm cu ei, pentru că timpul nostru este fragmentat, mereu împărțit, mereu prea scurt. 

În Codul lui Zoran, suntem puși față în față cu un om al străzii - traiul lui de zi cu zi, nenumăratele obstacole pe care e nevoit să le înfrunte, trimiteri la un trecut glorios și realitatea dură a fiecărui minut din viața lui. Suntem liberi să îl judecăm, să îl catalogăm drept ceva ce nu este, să îi punem etichete bazându-ne pe ceea ce face și ceea ce spune. Povestea lui ia o turnură neobișnuită, iar viața i se schimbă, timp în care suntem puși în fața tuturor motivelor pentru care locuiește pe stradă, în fața vieții lui de odinioară și inabilitatea lui de a jongla cu responsabilitățile de adult, cu familia lui și cu măreția caracterului de care dă dovadă. 

Deși ne-a cucerit cu poveștile amanților, Codul lui Zoran e o carte mult mai profundă, care explorează toate dedesubturile caracterului uman, felul în care acesta se modelează după lumea exterioară și modurile în care face față tuturor piedicilor care îi sunt puse în cale. Cred că trebuie să cunoști destul de bine oamenii ca să fii în stare să scrii așa cum scrie Corina. Sau măcar să poți să îi observi în liniște, căci te simți împăcat cu tine însuți și pregătit să-i ajuți și pe alții. Literatura e de cele mai multe ori terapie pură. Citim o poveste, ne regăsim sau nu în ea, dar ceva rămâne în creierul nostru - un element care se ascunde în străfundurile minții și iese la iveală atunci când ne confruntăm cu situații despre care doar am auzit sau am citit în cărți. Refuzăm să credem că viața reală poate fi atât de dură, atât mizerabilă și, totuși, ceea ce citesc de o vreme încoace nu seamănă deloc cu ficțiunea. Ba dimpotrivă, realitatea e mult mai înfricoșătoare. 

Lecția pe care e necesar să o învățăm (nu doar din acest roman) e toleranța. Știu, v-am mai repetat de zeci de ori acest lucru în ultimul an, tocmai din pricina faptului că e o piesă importantă care ne lipsește și ne împiedică să evoluăm ca specie. E o fărâmă mică din schimbarea la care visăm sau pentru care luptăm, dar poate face diferența. Poate că toate cărțile din lumea asta care vorbesc despre toleranță nu sunt suficiente pentru o schimbare colosală, dar dacă mișcă ceva în cititorii lor, nu suntem pierduți pentru totdeauna. 

"A fost pentru prima oară când a zâmbit, de când plecase de acasă. Îl dureau obrajii și a simțit cum îi crapă buzele. Uitase să zâmbească. De fapt, nu mai simțise demult niciun sentiment, era complet anesteziat. Doar când bea, îl apuca un fel de tristețe pe care încerca să o alunge cu altă băutură."

"-Vezi, tu, fiecare putem fi cumpărați prin ceva, cât timp ni se satisface o nevoie. Iar când nevoia nu mai există, devenim nemulțumiți. Nevoia ține de material, ce vine după ține de suflet. Iar sufletul nu poate fi cumpărat [...]"

"Pentru cei cu o viață echilibrată, alcoolul reprezenta o desfătare, o relaxare. Pentru cei ratați, era doar un refugiu, care crea o falsă iluzie. Când te trezești din alcool este cea mai urâtă viață."

​Cartea o găsiți aici. 

Alimentația e unul dintre cele mai controversate subiecte ale secolului XXI. În fiecare zi se fac tot mai multe descoperiri despre cum am ajuns aici, ce alimente ne-au ridicat direct în vârful lanțului trofic, de ce mâncâm ceea ce mâncăm, dacă e necesară o schimbare în alimentația noastră, ce consecințe nefaste are modul nostru de viața asupra naturii etc. Există tabere bine stabilite - cei care mănâncă alimente de origine animală, cei care doresc să protejeze alte specii, cei care sunt undeva la mijloc. Adevărul nu poate fi aflat pe baza studiilor sau a nenumăratelor exemple pe care vegetarienii le scot la înaintare de fiecare dată când sunt întrebați de ce au ales să mănânce așa - fiecare om face ceea ce consideră că este benefic pentru el și pentru familia lui. Dar din acest ocean de informații, ce alegem să le spunem celor mici? 

Dilema omnivorului, ediția pentru tinerii cititori, își dorește să răspundă, parțial, la întrebările legate de alimente și sursele de proveniență ale acestora. Cu sute de ilustrații, scheme și explicații simple, Michael Pollan analizează obiceiurile alimentare de ieri, de azi și de mâine, consecințele lor și ce se va întâmpla în continuare cu alimentele pe care le mâncăm. 

Am citit o mulțime de cărți legate de alimentație în ultima perioadă și concluzia e că nu există o concluzie aplicabilă pentru toată lumea. Nu știu câți cititori au devenit vegetarieni după ce au terminat cartea lui Safran Foer sau câți au abandonat mâncarea de fast-food după dezvăluirile lui Pollan. Ceea ce vrea să transmită Pollan e consumul responsabil de alimente, cercetarea surselor din care acestea provin și susținerea micilor producători. Sfaturile lui sunt simple și destul de dificil de aplicat în tumultul vieții moderne : gătiți mai mult, mâncați împreună cu cei dragi, mâncați mâncare adevărată, nu mâncați nimic din ceea ce nu putrezește la un moment dat. ​

Din toate lucrurile legate de alimentație pe care vrem să le transmitem celor mici, pierdem esențialul - mesele în familie. Acel tablou idilic, pe care îl vedem din ce în ce mai rar, căci nu mai avem timp pentru nimic. Mâncăm pe fugă, îi obișnuim și pe cei mici să se grăbească mereu, le aruncăm în grabă ceva pentru prânzul de la școală și fiecare zi arată la fel. Dar ceea ce se pierde în tot acest haos este sentimentul de apartenență la ceva stabil, apropierea de cei dragi și bucuria de a mânca în sânul familiei, de a împărtăși arome și gusturi într-un spațiu confortabil. Poate că aceasta e cea mai importantă tradiție legată de alimentație, indiferent de ceea ce se află în farfurii și singurul lucru care merită transmis din generație în generație. Dacă pierdem din vedere esențialul, pierdem tot. 

​Cartea o găsiți aici. 

Mark Sullivan se afla într-un moment de cumpănă al vieții sale ; se simțea de parcă era pe o plută gata să se scufunde, lipsit de repere și speranță. A cerut Universului un semn, o scânteie, orice care să îl determine să meargă mai departe. Și astfel a apărut Sub un cer sângeriu, povestea lui Pino Lella. Un roman despre curaj, război, dragoste și rezistență, o poveste amplă despre supraviețuire și destin într-o perioadă deja cunoscută pentru ororile sale. 

Pino Lella nu e un simplu personaj dintr-o carte. E un om real, care a trăit toate nenorocirile descrise în roman, un om care a acumulat frustrări, durere și tristețe timp de mulți ani, până când a decis să-și spună povestea plină de întorsături de situație și jocuri ale destinului. Pino avea șaptesprezece ani când a izbucnit al Doilea Război Mondial. Un adolescent obișnuit, preocupat de experiențe noi, dragoste, timp petrecut cu prietenii - pe scurt, acel dolce far niente specific. Este nevoit să se maturizeze rapid, să ia viața în piept și să găsească moduri de a lupta, în timp ce îi ajută și pe alții să supraviețuiască. Deși pare că face față cu brio tuturor obstacolelor, Pino moare puțin câte puțin în fiecare zi. Totul capătă puțină culoare atunci când o cunoaște pe Anna și cei doi își promit că, după ce toată nebunia se va fi încheiat într-un fel sau altul, vor trăi acea viață pentru care merită să lupți. Ororile războiului îi îndepărtează unul de celălalt, iar cei doi se pierd și se regăsesc mult mai târziu, când destinul le va fi scris deja povestea fără ca vreunul dintre ei să cunoască finalul. 

Sub un cer sângeriu evocă un trecut pe care l-am vrea uitat definitiv și o poveste emoționantă care poate fi considerată universală pentru acele vremuri. Nu o să vă mint - nu-mi plac cărțile a căror acțiune se petrece în timpul războiului (indiferent în ce țară s-ar petrece), dar aceasta m-a ținut cu sufletul la gură de la prima până la ultima pagină. E greu de citit, stai și te întrebi cum pot oamenii să treacă peste așa ceva, cum îți mai revii după asemenea momente și de ce nu ești mai recunoscător că trăiești pe timp de pace, de ce nu dai mai mare importanță lucrurilor care contează cu adevărat. Dar dacă e să învățăm ceva din acest roman, e faptul că ne putem adapta la orice situație care intervine în viața noastră. Sigur că unele ne schimbă pentru totdeauna, că anumite dureri nu se vindecă nicicând sau că unele experiențe ne omoară puțin câte puțin... Povestea lui Pino ne demonstrează însă că suntem perfect adaptabili la orice, că ne putem schimba principiile pentru o cauză nobilă, că ar trebui să alegem întotdeauna răul cel mai mic și că e greu să distingem nuanțele de gri din fiecare situație. 

"Pino o strânse mai tare în brațe și se minună cât de armonios i se părea totul, de parcă viorii i s-ar fi alăturat și violoncelele, de parcă ar fi regăsit o parte din sine, iar atingerea Annei, gustul buzelor ei și bunătatea tandră din ochii ei l-ar fi reîntregit. Nu-și dorea decât să o țină în brațe atâta timp cât îi permitea Dumnezeu. Se sărutară a treia oară."

"Ieși pe poartă și traversă podul, incapabil să cuprindă cu mintea ce se întâmplase adineauri. Avea senzația că fusese împușcat în piept și abia acum începea să se facă simțită adevărata durere. Și un gând îl lovi atunci din senin, strivindu-l și amenințând să-l distrugă."

​Cartea o găsiți aici. 

Emma O'Donovan era o adolescentă obișnuită. Frumoasă, inteligentă, conștientă de calitățile sale și cu o nevoie constantă de a fi în centrul atenției. Înconjurată mereu de prietenele sale, de băieți care ar fi făcut orice să îi între în grații, de nenumărate persoane care îi cereau sfatul. Totul se schimbă într-o noapte. Din fata populară și cu un viitor strălucit în față, se transformă în târfa care a provocat toată situația. Dovezile violului apar pe rețelele sociale, iar în curând micul orășel în care trăiește vorbește doar despre ea. Și-a căutat-o... E doar vina ei... Pozele rămân dovada vie a ceea ce s-a întâmplat, obligând-o să își amintească în fiecare zi, în fiecare secundă. Viața ei devine un șir nesfârșit de zile amare, în care rutina nu își mai găsește locul, iar lucrurile simple pe care înainte le făcea fără să gândească necesită acum un efort supraomenesc...

Trăim într-o societate care își condamnă victimele și le arată cu degetul, în timp ce agresorii se bucură de prezumția de nevinovăție. Judecăm des și fără să crâcnim, căci ne imaginăm că știm mai bine ceea ce s-a întâmplat. Ne vine greu să credem că, având în vedere circumstanțele, victimele ar putea să aibă dreptate. În special când victima e o femeie. Trăim într-o lume în care femeile sunt condamnate pentru ceea ce li s-a întâmplat, în timp ce agresorilor li se găsește mereu o scuză. "E bărbat", "A fost provocat", "Fusta aia era prea scurtă", "Cine a pus-o să bea?"... Dar în realitate, nimeni nu merită să treacă prin asemenea experiență, oricât de mult ar fi greșit, oricât de tare și-ar fi dorit să atragă atenția. Credem că știm mai bine, dar nu e așa. Adolescența e o perioadă dificilă, în care îți cauți drumul cu disperare și nu ai suficientă experiență pentru a distinge binele de rău sau nuanțele de gri din anumite situații. Nu ești suficient de matur pentru a decide anumite lucruri, dar ar trebui să fii în stare să decizi ceea ce se întâmplă cu tine și cu corpul tău. Ar trebui să fii ascultat atunci când spui NU, să fii înțeles și acceptat pentru ceea ce ești. Dar nu trăim într-o lume ideală.

Abuzul sexual există, chiar dacă este un subiect tabu, chiar dacă în jurul nostru nu există cazuri sau nu am aflat de existența lor. Dar e necesar să vorbim despre el, despre consimțământ și despre consecințele lui. Mai ales despre consecințe - victimele abuzurilor sexuale nu se confruntă cu înțelegere și empatie după aceste episoade, ci cu valuri de ură și vinovăție, depresii crunte și amenințări cu moartea. Un alt aspect important, care apare nu doar în romanul de față, ci și în cartea lui Backman, Scandalul este această cultură a violului în rândul sportivilor. Acești băieți cărora li se spune că pot face orice, că pot obține orice, că li se cuvine totul, inclusiv fetele la care râvnesc. Nu e nevoie că acestea să îi placă sau să fie de acord, căci ei sunt cei care merită totul. E șocant și inuman să crești în acest spirit al călcării pe cadavre pentru a ajunge undeva. Și nu doar în grupurile sportive se întâmplă aceste abuzuri, ci și în mediile în care, aparent, ai de-a face cu oameni inteligenți, cu bun-simț și respect pentru semenii lor - televiziune, presă, cinematografie etc. Cred că ne amintim cu toții amploarea fenomenului #metoo, când nenumărate personalități de la Hollywood au mărturisit chinurile prin care au trecut, apropourile sexuale la tot pasul și luarea în derâdere. A fost nevoie de mult curaj pentru ca toate acele femei să-și spună povestea, să stea în fața lumii și să-și arate rănile, anticipând consecințele, judecata și părerea celor din jur. După toate declarațiile și mărturisirile celor care s-au confruntat cu această experiență, actrița Natalie Portman spune că încă lucrează pentru a schimba industria în care a crescut și că nu e normal să trăim într-o societate în care bărbaților li se pare firesc să se comporte urât, iar femeilor să fie rănite. 

Romanul ăsta mă va bântui mult timp, așa cum avertizează prima copertă, iar cel mai frustrant lucru e chiar finalul. Nu am înțeles nici acțiunile Emmei de dinainte de viol, nici cele de după. Nu există doar vinovați și victimă - lucrurile sunt mult mai complicate decât atât ; oricât de detaliat ar fi descris autoarea gesturile și promiscuitatea protagonistei, Emma e o victimă a lumii în care trăiește, a prejudecăților și a așteptărilor de la cei din jurul ei, la fel cum sunt și prietenele ei sau băieții cu care obișnuiau să petreacă, pe care îi ademeneau încontinuu, simțind poate că nu există limite pentru ei. Până când, într-o bună zi, au existat prea multe limite pentru o viață normală... Nu e o lectură comodă,nu vă sfătuiesc să o citiți dacă vreți să vă relaxați și să uitați de griji, căci vă va izbi realitatea în față mai tare decât v-ați putea imagina. 

Cartea o găsiți aici.