Corina Ozon - Codul lui Zoran

Lecțiile de viață le primim cel mai des de la oamenii pentru care aparențele vorbesc. Oameni cărora nu le aruncăm nici măcar o privire, căci înfățișarea lor ne-a dat deja toate datele necesare, oameni pentru care strada înseamnă acasă, ființe umane cu o poveste puternică în spate. În lumea în care trăim astăzi, aparențele înseamnă totul. Indiferent că vorbim despre haine, poziție socială, discursuri fără cusur sau produse de lux. Ne lăsăm păcăliți foarte ușor, pentru că e mai simplu așa. Nu mai știm să ascultăm oamenii, să empatizăm cu ei, pentru că timpul nostru este fragmentat, mereu împărțit, mereu prea scurt. 

În Codul lui Zoran, suntem puși față în față cu un om al străzii - traiul lui de zi cu zi, nenumăratele obstacole pe care e nevoit să le înfrunte, trimiteri la un trecut glorios și realitatea dură a fiecărui minut din viața lui. Suntem liberi să îl judecăm, să îl catalogăm drept ceva ce nu este, să îi punem etichete bazându-ne pe ceea ce face și ceea ce spune. Povestea lui ia o turnură neobișnuită, iar viața i se schimbă, timp în care suntem puși în fața tuturor motivelor pentru care locuiește pe stradă, în fața vieții lui de odinioară și inabilitatea lui de a jongla cu responsabilitățile de adult, cu familia lui și cu măreția caracterului de care dă dovadă. 

Deși ne-a cucerit cu poveștile amanților, Codul lui Zoran e o carte mult mai profundă, care explorează toate dedesubturile caracterului uman, felul în care acesta se modelează după lumea exterioară și modurile în care face față tuturor piedicilor care îi sunt puse în cale. Cred că trebuie să cunoști destul de bine oamenii ca să fii în stare să scrii așa cum scrie Corina. Sau măcar să poți să îi observi în liniște, căci te simți împăcat cu tine însuți și pregătit să-i ajuți și pe alții. Literatura e de cele mai multe ori terapie pură. Citim o poveste, ne regăsim sau nu în ea, dar ceva rămâne în creierul nostru - un element care se ascunde în străfundurile minții și iese la iveală atunci când ne confruntăm cu situații despre care doar am auzit sau am citit în cărți. Refuzăm să credem că viața reală poate fi atât de dură, atât mizerabilă și, totuși, ceea ce citesc de o vreme încoace nu seamănă deloc cu ficțiunea. Ba dimpotrivă, realitatea e mult mai înfricoșătoare. 

Lecția pe care e necesar să o învățăm (nu doar din acest roman) e toleranța. Știu, v-am mai repetat de zeci de ori acest lucru în ultimul an, tocmai din pricina faptului că e o piesă importantă care ne lipsește și ne împiedică să evoluăm ca specie. E o fărâmă mică din schimbarea la care visăm sau pentru care luptăm, dar poate face diferența. Poate că toate cărțile din lumea asta care vorbesc despre toleranță nu sunt suficiente pentru o schimbare colosală, dar dacă mișcă ceva în cititorii lor, nu suntem pierduți pentru totdeauna. 

"A fost pentru prima oară când a zâmbit, de când plecase de acasă. Îl dureau obrajii și a simțit cum îi crapă buzele. Uitase să zâmbească. De fapt, nu mai simțise demult niciun sentiment, era complet anesteziat. Doar când bea, îl apuca un fel de tristețe pe care încerca să o alunge cu altă băutură."

"-Vezi, tu, fiecare putem fi cumpărați prin ceva, cât timp ni se satisface o nevoie. Iar când nevoia nu mai există, devenim nemulțumiți. Nevoia ține de material, ce vine după ține de suflet. Iar sufletul nu poate fi cumpărat [...]"

"Pentru cei cu o viață echilibrată, alcoolul reprezenta o desfătare, o relaxare. Pentru cei ratați, era doar un refugiu, care crea o falsă iluzie. Când te trezești din alcool este cea mai urâtă viață."

​Cartea o găsiți aici.