"De când am învățat să număr, număr anii care trec fără ea și parcă mai bine n-aș fi învățat nimic.” (Laura Ionescu - Nu te găsesc pe nicăieri)

​Dragă Laura,
 
Dacă te-aș întâlni acum, după ce am terminat de citit minunăția de carte pe care ai scris-o, te-aș îmbrățișa strâns vreo 10 minute legate. E atâta emoție în povestea ta, în locurile copilăriei pe care le-ai revizitat, în amintirile prețioase și povețele pe care mama ta le-a tot repetat până când ți-au rămas adânc întipărite în minte. Deși ai scris o odă dedicată femeii care te-a purtat în pântece timp de 9 luni, te-a iubit și te-a construit aproape o viață, în imaginea ei ai reușit să le cuprinzi pe toate mamele din lume. ​Fiecare chip de femeie dedicată propriilor copii, fiecare caracter de leoaică dispusă să lupte până la moarte se regăsește în povestea mamei tale. Ai spus în repetate rânduri că nu și-ar fi dorit să scrii despre ea, dar îți mulțumesc că ai făcut-o. Îți mulțumesc pentru toate cuvintele care m-au purtat înapoi în copilărie, îți mulțumesc pentru toate emoțiile pe care le-am trăit pe parcursul lecturii, îți mulțumesc pentru că ai scris atât de sincer despre tot ceea ce contează cu adevărat. Despre esența unui om și rădăcinile care îl cheamă (în cele din urmă) înapoi. ​Despre vorba aia veche și atât de adevărată – sângele apă nu se face - și înțelesul ei în viața de zi cu zi. Despre oamenii pe care îi iubim până la capăt și fără de care nu am exista, deși am încercat să îi alungăm în repetate rânduri. Despre cea mai frumoasă relație din lume, cu bune și cu rele – aceea dintre mamă și copil. Despre adâncimea și puterea acestei iubiri necondiționate, plasa de siguranță care e mereu acolo să ne prindă ca să nu ne zdruncinăm căzând la pământ. 

„Odată cu trecerea timpului, locurile pe care nu crezi că vrei să le mai vezi devin cele la care abia aștepți să te întorci.” În acest stadiu al vieții mele, mă regăsesc în propoziția asta mai mult decât aș fi crezut vreodată. Toate lucrurile de care am fugit în adolescență și pre-maturitate, toate imaginile cu care am crescut și pe care am vrut să le înlocuiesc cu altele mult mai spectaculoase (cel puțin în mintea mea) s-au dovedit acelea care m-au construit ca persoană și pe care mi-ar plăcea să le văd până la capătul vieții mele. Simt o nevoie acută de a fi acasă, locul în care anii treceau fără griji și lumea părea desprinsă dintr-un basm. Am impresia că mi-a luat mult timp ca să înțeleg cine sunt cu adevărat și unde trebuie să fiu, dar acum știu cu certitudine cum trebuie să arate viitorul meu. 

Cartea ta a mai scos la iveală un lucru pe care noi, oamenii, îl îngropăm adânc în timp ce ne afundăm în rutina de zi cu zi - timpul e prețios și trece în devafoarea noastră. Și aici intervin toate clișeele acelea care își spun să trăiești clipa, să le arăți celorlalți cât de mult înseamnă pentru tine, să faci toate lucrurile pe care nu mai poți să le faci după ce aceștia dispar. Doar că suntem atât de convinși că timpul e nelimitat, că tragediile ne vor ocoli și că avem o viață întreagă pentru tot ce ne-am propus. Și, de cele mai multe ori, viața ne lovește din plin, ne îngenunchează cu ușurință, dându-ne lecții dure. Cartea ta e o scrisoare de dragoste, un adio întins pe câteva sute de pagini și un memento pentru toți cei care mai pot să-și vadă mamele. Pe mama ta au iubit-o mulți oameni, iar acum numărul acestora va crește exponențial, pe măsură ce vor descoperi cartea ta. Oricât de multe cuvinte aș scrie aici, mi se pare că nu vor exprima ceea ce am simțit pe parcursul lecturii și nici nu vor reuși să redea frumusețea acestei povești. Dar le voi recomanda tuturor celor care mă citesc să îți citească romanul și să se lase vrăjiți. 

„Copilul care voia să plece mai repede din Băneasa eram eu. A trecut suficient de mult timp de-atunci încât să știu că ce-am lăsat din mine acolo a încolțit și mă cheamă înapoi. ”
 
„Odată cu trecerea timpului, locurile pe care nu crezi că vrei să le mai vezi devin cele la care abia aștepți să te întorci.”
 
„O văd pe mama, cu nimbul  ei făcut din fum de țigară și cu paharul de șpriț cu multă apă, și înțeleg că Dumnezeu suntem și noi, de fiecare dată când putem fi răi și alegem să nu fim. De fiecare dată când știm că am putea face rău și nu facem, de fiecare dată când salvăm un câine de pe stradă, de fiecare dată când nu aruncăm cu hate pe internet,de fiecare dată când îi construim pe ceilalți în loc să-i demolăm. Mama știa ce vorbea. De când am învățat să număr, număr anii care trec fără ea și parcă mai bine n-aș fi învățat nimic.” 

Cartea o găsiți aici.