O familie numeroasă, formată din prea multe fiice și un singur fiu înseamnă nu doar fericire, ci și multă dezamăgire. Mai ales când fiul tău nu pare interesat de ceea ce îți dorești tu pentru el, ci se distruge cu bună știință, considerându-te responsabil pentru toate nenorocirile. Nu e ușor nici să descoperi că una dintre fiicele tale posedă o inteligență rară și că e dispusă să te ajute zi și noapte pentru a-ți îndeplini visele, în timp ce tu o dezamăgești încontinuu. ​Nu e simplu să-ți vezi toate visele năruite, de mai multe ori, să speri la marea descoperire care o să îți schimbe viața și să nu trăiești suficient de mult pentru a avea parte de ea. William Savage visează să lase în urmă o moștenire de care să beneficieze lumea întreagă și chiar o face, prin intermediul fiicei sale, Charlotte. Însă el nu ajunge la această concluzie decât în ultima clipă, când e prea târziu pentru regrete sau sentimente... 

Într-un viitor distopic, albinele au dispărut, iar oamenii se confruntă cu nenumărate probleme legate de alimentație, sănătate și familie. Tao și soțul său sunt nevoiți să muncească din greu pentru a supraviețui, iar timpul petrecut cu copilul lor este mult prea puțin în comparație cu îndatoririle de care trebuie să se achite. Lumea nu mai arată deloc ca cea pe care o cunoaștem astăzi, fiind nevoită să suporte consecințele nenumăratelor răzbunări ale planetei, pe care oamenii le-au ignorat cu bună știință și în pofida cărora au continuat să lupte pentru putere, nefiind interesați ce sau pe cine calcă în picioare. Omenirea este controlată la sânge în toate aspectele vieții de zi cu zi, mâncarea este puțină și greu accesibilă, iar generațiile viitoare sunt pregătite din copilărie să fie mai eficienți decât părinții lor și să muncească cot la cot cu aceștia. Educația nu este atât de importantă din moment ce resursele sunt tot mai puține, iar supraviețuirea din ce în ce mai incertă.  ​

Istoria albinelor e un roman vizionar, care vrea să atragă atenția nu doar asupra problemelor legate de mediul înconjurător, ci mai ales asupra viitorului omenirii și încotro ne îndreptăm dacă vom continua să trăim la fel ca astăzi. Ni se spune (din ce în ce mai des) că planeta e în pericol din cauza noastră, nenumărate specii sunt pe cale de dispariție, iar viața ar putea arăta cu totul altfel în câțiva ani dacă vom continua să considerăm mediul înconjurător o resursă cu potențial nelimitat. Se vorbește tot mai mult despre ecologie, despre noi moduri de a ne hrăni și a ne îmbrăca, despre noi metode de a ne construi case și a le întreține, toate fiind soluții cât mai prietenoase posibil cu mediul în care trăim. E clar că urmează schimbări majore pentru întreaga omenire și nu știu dacă suntem pregătiți pentru ele sau capabili să înfruntăm consecințele propriilor acțiuni. Ne aflăm încă într-o stare de somnolență, cu conștiința adormită, legănați de confortul propriei lumi... 

Însă tema fundamentală a romanului și punctul comun al celor trei povești e relația părinte-copil. Pornind de la cea mai importantă relație din viața unui om, Maja Lunde expune cu seninătate toate momentele frumoase și cele mai puțin frumoase dintre un părinte și copiii săi - bucuriile nemărginite, grijile fără sfârșit, proiecțiile asupra viitorului și așteptările (uneori) lipsite de temei. Orice părinte își dorește anumite lucruri pentru copilul său. proiectându-i acestuia întreaga viață încă din prima clipă și dându-și seama , pe măsură ce trec anii, că nevoile și visele acestuia sunt total diferite de ceea ce și-a imaginat. Iar la un moment dat, orice părinte trebuie să înțeleagă că acest lucru este în regulă. Nici mai mult, nici mai puțin decât perfect în regulă. Chiar dacă îi creștem și îi iubim fără margini, ei știu cel mai bine ce vor să devină, cum vor să trăiască și cu cine, pe ce cărări vor să calce și pe care vor să le evite. Și tocmai această diversitate de caractere, aceste diferențe dintre noi, au puterea de a ne apropia, dacă știm cum să le gestionăm. Nu e suficient să îi pregătim pentru viață așa cum ne-am fi dorit să ne pregătească părinții noștri, ci să fim alături de ei în fiecare clipă și să ne adaptăm nevoilor lor, lăsându-le la o parte pe ale noastre. Cred că asta e de fapt cheia supraviețuirii pentru întreaga omenire. Schimbarea trebuie să înceapă în fiecare familie, empatia să se nască în relațiile cu cei mai dragi oameni, iar dragostea să se răspândească treptat și spre cei pe care nu-i cunoaștem atât de bine și spre mediul în care trăim. 

​Cartea o găsiți aici. 

Am visat dintotdeauna la o casă plină de cărți, iar rafturile pline de povești să împânzească fiecare colț. Pentru un cititor înfocat asemenea mie, biblioteca este mai mult decât o carte de vizită, e un pansament de pus pe rană de fiecare dată când lumea te rănește. Indiferent de mărimea bibliotecii sau de valoarea materială, poveștile care contează rămân cu noi pentru totdeauna. Asta e concluzia la care am ajuns în ultimul timp, după ce ani la rând am adunat extrem de multe cărți și le-am ținut evidența cu un fanatism ieșit din comun. Am înțeles însă că rolul poveștilor e să circule, să ajungă la cât mai mulți oameni și să nu se oprească nicicând din vindecat suflete. Am renunțat la multe povești din biblioteca mea și le-am lăsat să circule prin lume, am încercat să mă detașez cumva de obsesia mea pentru cărți, fiindcă am înțeles că nu le voi putea purta mereu după mine, oriunde aș merge. Poveștile care mi-au rămas în suflet și minte sunt mereu cu mine, le păstrez și în format fizic și le țin aproape cât de mult pot. Însă situația bibliotecilor (și nu numai) din secolul XXI e una destul de precară, căci trăim într-un haos teribil din toate punctele de vedere, ne mutăm din loc în loc atunci când nu ne mai e bine și lăsăm în urmă atât amintiri, cât și obiecte. 

​Avem la îndemână metode mult mai simple de a căra o bibliotecă sau chiar mai multe după noi - era digitală ne oferă soluții ingenioase și ne va oferi în continuare, însă pentru un cititor pasionat cărțile reale rămân cea mai la îndemână metodă de a se pierde în alte lumi și de a-și respecta tabieturile. Sfârșitul bibliotecii mele, scrisă de un mare iubitor de carte (nu e primul volum cu subiect literar scris de Alberto Manguel), a pornit de la dilema autorului legată de biblioteca personală - mutându-se din Franța, e nevoit să-și împacheteze și transporte toate cărțile în noua locație. 30000 de volume, adăpostite până atunci într-o moară veche de pe valea Loarei, urmau să ajungă tocmai în Canada. Pornind de la această despărțire (Manguel pleca spre New York), autorul începe să reflecteze asupra relației dintre cititor și cărțile pe care le deține, dar și viitorul apropiat al bibliotecilor din întreaga lume, în contextul unei generații care abia mai citește. 

De-a lungul timpului, bibliotecile au suferit nenumărate modificări, s-au adaptat capriciilor vremii sau a oamenilor, dar au rămas aceeași oază de liniște și lumi misterioase, locul cel mai sigur pentru toți cititorii lumii. Cea mai dezastruoasă dispariție a unei biblioteci e cea a faimoasei biblioteci din Alexandria, considerată și astăzi un reper pentru lumea literară. Nimeni nu știe cu exactitate când și cum a dispărut, cât de măreață era și ce volume adăpostea în adâncurile ei, dar legendele din jurul ei își trimit ecourile și astăzi. De la volume protejate cu lacăte sau chiar cu prețul vieții am ajuns la o abordare mult prea libertină - totul ne este la îndemână, informația se găsește pretutindeni (trebuie doar să știi unde să cauți), dar citim din ce în ce mai puțin, iar timpul petrecut în biblioteci e unul insuficient sau chiar inexistent. Pentru cei mai mulți copii ai lumii moderne, nu există alte biblioteci înafara celor școlare și nici o dorință acută de a explora această posibilitate, de a face cunoștință cu cât mai multe cărți. Bibliotecile se află pe cale de dispariție, la fel ca multe specii ale lumii animale sau principii de viață, pe care omul modern le ignoră cu desăvârșire. Paradoxul vremurilor noastre nu se limitează doar la excesul de informații, multitudinea de probleme și lipsa de timp, ci se extinde asupra educației, a lecturii și a relației pe care o avem cu ea de-a lungul vieții. 

Iubirea pentru cărți se naște în cele mai neașteptate momente, de cele mai multe ori datorită unui personaj suficient de carismatic care ne deschide ochii spre lumi mult mai interesante decât cea în care trăim. Copil fiind, ești fascinat în fața fiecărei noutăți și mult mai deschis spre tot ceea ce nu îți este cunoscut încă. Obiceiul de a citi, dar și cel de a colinda bibliotecile în căutare de comori trebuie crescute încă din copilărie, prezentând beneficiile acestora și alimentându-le zi de zi. 

Cartea o găsiți aici. 

Zânele sunt pline de surprize. Au acționat mai imprevizibil decât mă așteptam, dând dovadă de tot mai multe asemănări cu specia umană. După finalul primului volum, Prințul nemilos, visam deja la o poveste de iubire între Jude și Cardan, dar știam că jocul pentru putere e departe de a fi încheiat. Nu mă așteptam la momente clișeice sau romantisme fără rost , dar am fost convinsă că relația dintre ei va evolua într-o direcție mai mult sau mai puțin siropoasă. Ceea ce s-a întâmplat de fapt e jocul a doi oameni care se luptă pentru putere și pentru dragoste în același timp, neînțelegând că o luptă o anihilează pe cealaltă... 

Deși primul volum a fost cea mai surprinzătoare lectură a acestui an, Regele malefic nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor. A început timid, iar toate strategiile de luptă au fost amănunțit descrise, luate în considerare toate posibilitățile de a merge mai departe, de la cele mai sângeroase până la cele mai pașnice. Abia spre finalul romanului, misterele s-au elucidat, unele bănuieli nefiind altceva decât bănuieli, iar realitatea celor întâmplate mult mai înspăimântătoare decât m-aș fi așteptat. Fiecare personaj are o strategie bine pusă la punct pentru a pune mâna pe putere, lupta dându-se de această dată între adversari antrenați ani de-a rândul, vicleni și capabili de cele mai avansate șiretlicuri. Iar printre ei se află și Jude, pentru care viața a devenit un șir nesfârșit de lupte, gânduri negre și planuri ticluite în miez de noapte. Împărțită între sentimentele pentru Cardan și protejarea tronului, Jude devine ceea ce zânele n-o credeau nicicând capabilă - un luptător neînfricat, capabil să calce pe cadavre pentru a-și atinge scopurile. Singura problemă e că loialitatea ei nu se poate împrăștia în mai multe direcții, iar acest lucru îi dă multe bătăi de cap. Relația ei cu Cardan are parte de multe suișuri și coborâșuri, fiecare dintre ei pășind pe tărâm neexplorat, nesiguri de acțiunile sau sentimentele lor. Miza a devenit mult prea mare pentru a fi aruncată la gunoi de promisiunea unei relații de iubire. 

Presiunile asupra puterii se simt din toate părțile - de la alte case care au jurat credință noului rege, din partea prințului exilat, Balekin și din partea unui regat la fel de înspăimântător precum este descris, cel al Mării de Jos. Jonglând cu toate amenințările și fiind în alertă maximă în fiecare secundă a vieții ei, Jude nu observă pericolele care o pândesc de aproape, camuflate în persoane de încredere, inclusiv membrii ai familiei sale. Trădarea unora dintre ei vine ca o bombă, destabilizând-o iar și iar. Încrederea ei începe să știrbească și devine tot mai convinsă că singura persoană care nu o va dezamăgi e ea însăși. Chiar dacă acțiunea se petrece într-un tărâm fermecat, plin de creaturi neobișnuite, sunt ușor de remarcat marile teme pe care autoarea le aduce în discuție - feminismul, prioritățile și direcția sexului feminin în secolul XXI, evoluția speciei umane. Prin intermediul lui Jude, care e o muritoare obișnuită, sunt scoase la iveală toate dilemele femeii moderne (nici chiar zânele nu sunt scutite de asemenea îngrijorări) - grija constantă față de părerea celor din jur, abilitatea de a jongla cu toate sarcinile în fiecare zi, eterna căutare a unui echilibru între muncă și dragoste

Subtilitatea cu care autoarea a construit finalul e una demnă de laudă, acesta fiind total imprevizibil, ca un incendiu scăpat de sub control. Nu știu cum vor evolua lucrurile în continuare, care vor fi deciziile lui Jude pentru a-și regăsi atât personalitatea, cât și puterea, dar sunt extrem de curioasă să aflu. Ceea ce transmite prin toate acțiunile și deciziile sale e faptul că nu poate fi învinsă, nici chiar de dilemele specifice unui muritor îndrăgostit până peste cap. Sentimentele sale pentru Cardan vor păli în fața unui viitor glorios sau îi vor oferi o aparentă senzație de calm, o protecție fragilă. 

​Cartea o găsiți aici. 

"Florența părea destul de pustie, dar Piața Domului era arhiplină. Am stat o vreme, până când ne-a răzbit, totuși, un mare frig. Atunci am pornit spre casă tăcuți, cum mergem noi de cele mai multe ori. La toate porțile erau cununi și ghirlande cu flori, steluțe și beculețe, iar vitrinele magazinelor fuseseră împodobite ca de mare sărbătoare. Și chiar era mare sărbătoare - asta se simțea până și în aer!" 

Pe fundalul unui oraș care vibrează în ritmul artei, se desfășoară trei povești despre dragoste și moarte, toate având ca numitor comun descrierile arhitecturale ale Florenței. Volumul conține o nuvelă, care îi dă și titlul, și două povestiri - Peregrinările principelui Baldinarri, Nunta de argint. Realitatea cotidiană, problemele mărunte sau colosale ale personajelor, sentimentele și temerile lor se împletesc și cu alte lumi, fantasticul făcându-și apariția ca un element surpriză. Din toate frazele răzbate o dragoste imensă pentru frumos, pentru artă în toate formele ei și, în special, pentru elementele arhitectonice ale Florenței, care sunt martorii tăcuți ai poveștilor. Kaya de Vos e arhitectă, îndrăgostită de detalii și de proiecte provocatoare. Scrisul e un cadou pe care și-l face din când în când, nefiind dornică de afirmare peste noapte sau supusă vreunor presiuni. Dacă ceea ce scrie poate să bucure măcar câțiva oameni, se declară mulțumită. 

Nuvela care dă titlul acestui volum este o poveste de dragoste captată în paginile unui caiet cu scoarțe galbene. O tânără se recuperează după un accident, suferind o amnezie parțială și încercând să-și redobândească amintirile și esența personalității ei. Din paginile jurnalului aflăm povestea Carinei, o tânără studentă la Academia de Artă. Tinerețea ei, lipsa de experiență, precum și dorința de a se exprima prin intermediul artei reprezintă temele narațiunii sale. Carina nu a cunoscut dragostea adevărată, dar visează la ea și aceasta apare în viața ei sub forma unui tânăr pe nume Michelangelo, care o salvează dintr-un incendiu. Relația lor se transformă ușor într-o iubire de neuitat, plină de pasiune și duioșie, deși în jurul tânărului plutește un anumit mister. Explicația lui o aflăm pe parcursul acțiunii, finalul relației lor fiind unul extrem de bine executat de autoare. Peregrinările principelui Baldinarri spune povestea unei arhitecte care a dispărut subit după o întâlnire cu un bărbat misterios ; prezentul și trecutul se întrepătrund pentru a ajuta la misterul din spatele dispariției. Se observă că autoarea cunoaște extrem de bine această lume, povestirea fiind impregnată cu detalii ale meseriei de arhitect, încadrate perfect de-a lungul întregului volum. Cea de-a treia povestire, Nunta de argint, ​este una în care iubirea depășește granițele morții, cadrele romantice ale Florenței accentuând frumusețea și bogăția detaliilor. 

Florența nu e doar fundalul acestor povești de dragoste, ci un personaj în sine. Cartea este împânzită de imagini superbe ale orașului, precum și ale celor mai importante locuri sau monumente care pot fi vizitate - Grădinile Boboli, Bazilica Santa Maria del Fiore, râul Arno, Bazilica Santa Maria Novella, Galeriile Uffizi, Piața Michelangelo și multe altele. Datorită multitudinii detaliilor arhitectonice, descrierilor orașului și a notei calde în care autoarea redă aceste povești, avem parte de o lectură care îndeamnă la visare, la dragoste eternă, la călătorii în doi. Pe fundalul acestui oraș care găzduiește secole întregi de istorie, artă, dar și povești pasionale de iubire, e foarte simplu să te pierzi pe străzile înguste, în fața monumentelor impunătoare sau a tablourilor care spun povești despre trecut. 

Cartea o găsiți aici. 

Cum ajunge un cuplu tânăr de pe culmile fericirii pe cele ale disperării? 
Foarte simplu. Merg în luna de miere în Bora Bora, au parte de experiențe unice și de bifat obligatoriu într-o viață, după care găsesc o valiză în apele Pacificului. În valiză nu se află un cadavru, după cum ați putea intui în prima clipă, ci mai multe obiecte care le dau complet viața peste cap. Găsirea acestei valize apare într-un moment extrem de propice în viața lor, iar celor doi le este practic imposibil să nu o păstreze, căci cu ajutorul ei viața lor ar putea intra din nou pe un făgaș normal. Deși știu că nu e etic ceea ce fac și că ar trebui să apeleze la autorități pentru ca valiza să ajungă la proprietarul ei, continuă să facă greșeală după greșeală și după ce se întorc acasă. Ceea ce părea a fi un noroc divin le dă toată viața peste cap și le știrbește încrederea pe care o aveau unul în celălalt. Relația lor se destramă ca un castel din cărți de joc, mult prea fragil pentru a rezista chiar și cele mai mici adieri de vânt... 

Erin și Mark au premizele unui cuplu perfect, care funcționează asemenea unei mașinării imposibil de distrus. Aproape prea frumos ca să fie adevărat. Pregătirile pentru nuntă dezvăluie primele fisuri ale relației lor, pe care le depășesc cu succes. Însă luna de miere și ceea ce urmează după este cireașa de pe tort. Am început să bănuiesc destul de devreme că cei doi nu vor rezista până la final și că, în spatele aparențelor, se află un bărbat obsedat de putere și o femeie care iubește prea mult. Deși mă așteptam oarecum la deznodământ, explicația pe care am primit-o a fost destul de rudimentară și prea puțin credibilă. Nici ceea ce urmează după dezvăluirea misterului nu e finalul pe care mi l-am imaginat, deși romanul avea toate ingredientele necesare pentru a deveni de neuitat. 

​Am primit un exemplar în avanpremieră și evident că am fost mai mult decât curioasă să citesc ​#CarteaVerii2019 , însă există câteva motive pentru care nu mi-a plăcut atât de mult pe cât m-aș fi așteptat. Acțiunea începe promițător, autoarea conturând destul de bine atât personajele, cât și direcția în care se îndreaptă acestea. După găsirea valizei, lucrurile escaladează într-o măsură tot mai mare, iar evenimentele se precipită când cei doi se întorc acasă, totul devenind un mare mister căruia nu reușeam să-i dau de capăt. Toate motivațiile la care m-am gândit, toate scenariile posibile sau mai puțin posibile pe care mi le-am imaginat s-au spulberat foarte rapid, finalul fiind unul destul de puțin plauzibil. Autoarea creează tot felul de piste false, exagerând importanța anumitor evenimente și dând impresia unor dușmani nemiloși care stau la pândă, ceea ce mi-a conferit senzația unei acțiuni desprinse din Nașul lui Mario Puzo. Nu e o carte proastă, ci una care a reușit cu succes să mă țină în priză până aproape de final. Poate că scenariile din mintea mea au fost mult prea ambițioase pentru explicația (relativ) simplă a misterului. 

Cartea o găsiți aici. 

Pablo Picasso a fost una dintre cele mai strălucite figuri artistice ale secolului XX, unul dintre inițiatorii mișcării cubismului și un om de o excentricitate rară în toate aspectele vieții sale. Deși este asociat cel mai adesea cu picturile sale neobișnuite, Picasso a trăit pentru artă și a creat-o în toate formele ei (sculptură, poezie, ceramică, desen, grafică) ; a fost singura modalitate de a se exprima în fața celorlalți și de a se descoperi pe sine însuși. Tablourile sale, asemănătoare cu o oglindă spartă care deformează realitatea, sunt dovada incontestabilă a talentului său, dar și o mărturie legată de viața amoroasă. Picasso a fost un romantic neîmblânzit, mereu în căutarea unei noi muze, refuzând să își asume doar un rol în viața sa personală. A fost soț, amant și tată. A iubit cu patimă și a trăit la fel, sfidând tradițiile și limitele impuse de societate. 

Madame Picasso relatează povestea de dragoste dintre faimosul pictor și Eva Gouel, una dintre cele mai mari muze din viața sa. Proaspăt sosită la Paris pentru a reuși pe cont propriu, Eva își găsește o slujbă la faimosul Moulin Rouge. Muncește din greu, cu tenacitate și sârguință, lăsându-se fascinată în același timp de străzile Parisului și de toate posibilitățile acestui oraș încântător. Când îl cunoaște pe Pablo, lumea capătă brusc o altă însemnătate, se deschide în fața amândorura asemenea unui boboc de trandafir. Eva auzise de Picasso înainte de întâlnirea lor, i se dusese faima în tot orașul datorită nenumăratelor muze ale sale. Acesta se afle evident într-o relație, dar Eva îl atrage mai tare decât un magnet, iar iubirea dintre ei se înfiripă firesc. Eva nu e convinsă că relația lor e o idee bună (anticipând cumva dezastrul ce a urmat), dar glasul sentimentelor sale e mai puternic decât rațiunea. Influența ei asupra marelui artist se poate vedea în operele sale din acei ani, toți prietenii săi observând atât noua direcție artistică a pictorului, cât și schimbarea sa ca om. Picasso era mai vesel, mai dornic de a crea și a schimba lumea prin operele sale, îndrăgostit și plin de viață. Eva anticipează declinul relației lor, dar se aruncă cu totul în această aventură, iubind din tot sufletul, dăruind și sprijinindu-l pe Pablo la fiecare pas. 

La fel ca toate marile iubiri, povestea Evei și a lui Pablo e un amestec de tragedie și speranță, care nu se poate termina decât la fel de tumultuos precum a început. Toate poveștile de dragoste ale artiștilor sau scriitorilor păreau de la bun început sortite pierii, arzând asemenea unui foc de paie, care mistuie totul în jurul lui. După asemenea incendii, nimic nu mai poate fi la fel. Pablo Picasso nu e singurul artist cunoscut drept un mare amator de povești de iubire - îl mai avem pe Hemingway, despre viața căruia am citit nenumărate legende, dar și povești adevărate. Farmecul acestor povești, unicitatea lor constă tocmai în această efemeritate, pe care o bănuim destul de ușor și care ni se confirmă pe măsură ce evenimentele se desfășoară. 

Povestea Evei, cea mai importantă muză din viața lui Picasso, nu face decât să confirme faptul că în fața iubirii suntem cu toții lipsiți de apărare. Oricât de tare ar urla vocea rațiunii, oricâte scenarii negative ne-ar apărea în minte și oricâte obstacole s-ar ivi de-a lungul drumului, sufletul e cel care are ultimul cuvânt. 

​Cartea o găsiți aici. 

Generozitatea e o calitate pe cale de dispariție. Există puțini oameni pe lumea asta dispuși să îi ajute pe cei din jurul lor, să investească timp și resurse materiale pentru semenii lor mai puțin norocoși. Pentru aceștia, altruismul e un stil de viață și nu știu să trăiască altfel, indiferent de consecințele faptelor lor sau de ceea ce primesc înapoi de la cei pe care îi ajută. E dificil să ajuți cu adevărat un om fără a-l pune într-o situație penibilă, fără a-i invada spațiul personal sau a încălca niște limite. În unele cazuri, oamenii pur și simplu nu vor să fie ajutați sau ajutorul pe care îl primesc le face mai mult rău decât bine. Pe marginea altruismului se poate discuta la infinit, iar în romanul de față avem un exemplu cât se poate de clar despre limitele și consecințele acestuia. 

Heidi Wood e genul de persoană care ar ajuta pe toată lumea. A fost mereu implicată în problemele celorlalți și rezolvarea lor, conduce o organizație non-profit și salvează animalele abandonate de pe străzi. Cu toate acestea, soțul și fiica ei sunt șocați când Heidi o aduce în propria casă pe Willow, o adolescentă întâlnită pe stradă și bebelușul acesteia, în vârstă de patru luni. Chiar dacă Willow susține că e majoră, situația e una riscantă din toate punctele de vedere. Heidi nu cunoaște niciun detaliu din viața acesteia, iar pe măsură ce încearcă să afle mai multe, adevărul iese la iveală, iar viețile lor se zdruncină din temelii. Scrisă din trei perspective diferite (Willow, Heidi și Chris, soțul lui Heidi), Necunoscuta este un roman plin de aparențe, fiecare personaj purtând o mască și dovedind, pe măsură ce acțiunea se precipită, că ceea ce se află dincolo de mască e mult mai înfiorător decât ne-am putea imagina. Personalități diferite și extrem de abile, personajele își dezvăluie, rând pe rând, toate straturile din care sunt alcătuite, relațiile dintre ele suferind nenumărate transformări. Nimic nu e ceea ce pare și nu poți avea încredere în nimeni. 

Mary Kubica creează o pânză fină din secretele, frustrările și visele personajelor, în care cititorul este prins cu dibăcie. Nu există acțiune constantă, fiind un thriller psihologic foarte bine construit, în care lucrurile se povestesc pe îndelete, urmând ca la final toate să capete sens, iar piesele de puzzle să se așeze la locul lor. Fiecare personaj are parte de propriile minute de celebritate, în care se dezvăluie așa cum este, dezbrăcat de secrete și aparențele afișate în fața lumii. Din tabloul de la începutul romanului - o femeie generoasă, o adolescentă speriată și un soț bănuitor - nu rămâne decât praful, personalitățile lor ieșind la iveală și aducând o rază de lumină asupra întregii acțiuni. 

Cartea asta mi-a amintit foarte mult de Satul Mădălinei, ​un proiect marca DOR (Decât o Revistă), documentat de Ana Maria Ciobanu, în care se prezintă povestea unei tinere care cerșea la metrou pentru a-și putea crește copiii. Provenită dintr-o sărăcie și o limitare acute, Mădălina este ajutată de mai mulți donatori, dar viața ei nu se schimbă radical, așa cum v-ați putea imagina. Proiectul, care o urmărește pe parcursul unui an și ceva, are o concluzie tristă : altruismul are consecințe neplăcute. A ajuta pe cineva înseamnă de cele mai multe ori o intrare forțată în viața lui, o expunere subită a tuturor lucrurilor pe care nu le face corect sau a metodelor prin care poate să își schimbe existența. Însă acești oameni sunt adesea limitați din toate punctele de vedere, fără acces la educație sau schimbare. Nu pentru că nu și-ar dori un trai mai bun, ci pentru că le este greu să iasă cu totul din mediul în care au crescut și trăit. Sărăcia nu înseamnă doar lipsa banilor, sărăcia e mai ales o dezolare așezată peste suflet, o apăsare adâncă și o conștientizare că mai mult decât ceea ce ești nu vei fi niciodată. Sărăcia înseamnă lipsa speranței și e nevoie de un caracter de fier pentru ca un om provenit dintr-un mediu defavorizat să iasă de acolo, dar mai ales să scape de influența acestuia. 

Cartea o găsiți aici. 

Tocmai am terminat de citit una dintre cele mai populare cărți apărute în ultimul timp, un roman despre care toată lumea vorbește și care mi-a dărâmat toate prejudecățile pe care le aveam în legătură cu motivele pentru care a devenit atât de iubit. Prințul nemilos , primul volum al seriei Făpturile Văzduhului , e o carte incredibil de bine scrisă, care se adresează mai mult iubitorilor de fantasy , dar am ajuns să cred că ar putea cuceri pe oricine. Nu știu dacă s-o numesc o carte feministă, una dintre multele povești care deschid un drum în acest sens sau pur și simplu o poveste incredibil de bună despre putere, ambiție și curaj într-o lume potrivnică. Chiar dacă lumea lui Jude e populată de zâne și multe alte creaturi fantastice, desprinse parcă din lumea basmelor, ea reprezintă o oglindă a lumii umane, iar faptele care se petrec nu sunt atât de ieșite din comun sau nemaiauzite - sunt doar situații din viața reală, în care puterea obținută cere și mai multă putere, ambiția unicul drum demn de urmat, iar oamenii din jur devin simple piese de șah care trebuie înlăturate în drumul spre victorie. 

Cartea m-a surprins din toate punctele de vedere și m-a scos puțin din zona mea de confort (în care intrasem destul de adânc în ultimul timp, refuzând să dau o șansă unor cărți care nu făceau parte din sfera mea literară). Nu prea obișnuiesc să citesc fantasy, dar Prințul nemilos e mai mult un amestec potrivit de romance, thriller și roman polițist ; nu abundă în clișee, are suspans exact cât trebuie, iar dacă pe alocuri am intuit ceea ce urmează să se întâmple sau cum se vor schimba anumite relații dintre personaje, a reușit să mă surprindă până la final. Jude, eroina acțiunii, e încă un motiv pentru care povestea m-a cucerit instant - e o ființă umană într-o lume fantastică, e ambițioasă și hotărâtă, gata oricând să lupte împotriva nedreptăților, dar și să suporte consecințele acțiunilor sale. E greu de abătut din drumul ei, dar viața o surprinde cu situații aparent banale - poate importante pentru un muritor obișnuit, dar nu pentru un războinic în devenire. Nu ai cum să n-o iubești sau cum să nu-i admiri istețimea, curajul și dorința constantă de a-și depăși limitele. 

"Ambiția are următorul aspect ciudat : te poți molipsi de ea ca de o febră, dar nu e ușor de lepădat." 

Fără să fac prea multe precizări legate de acțiunea romanului sau final (pentru că știu deja că s-a discutat mult pe marginea ei, iar cei care nu au citit-o nu au nevoie și de alte spoilere) , voi spune doar că m-a captivat total încă de la primele pagini. În lumea populată de zâne, goblini și alte ființe cu însușiri ciudate, în care oamenii sunt acceptați, dar niciodată integrați pe deplin, fiecare zi pare o luptă pentru supremație. Întotdeauna există un plan pus la cale de cineva, o intrigă, o bârfă care circulă prin tot ținutul, un eveniment important care se apropie și care va avea o influență importantă asupra viitorului. Toată lumea pare interesată de ceea ce se întâmplă în viața celorlalți, de cel care deține puterea supremă și cei care vor să o fure. Există spioni peste tot și niciun secret nu rămâne prea mult timp ascuns. Și din marea asta de ființe care luptă pentru putere, se remarcă o muritoare, care pare să le intuiască slăbiciunile, defectele, dar și neajunsurile. Jude nu vrea putere, vrea doar să se integreze în această lume în care a fost adusă cu forța, vrea să simtă că există un loc și pentru ea, pentru că alternativa de a se întoarce în lumea oamenilor nu pare cu nimic mai bună. Iar datorită încăpățânării fără margini și a focului care îi arde în piept, reușește să se apropie de ceea ce își dorește, să fie la un pas de scopul ei și să-și dea seama că mereu vor exista consecințe și victime colaterale.

Aproape de final, se înfiripă o relație pe care o bănuiam, iar Jude e maestra absolută a acțiunii, dovedindu-și dragostea față de membrii familiei sale și dorința neîncetată de a se sacrifica pentru bunăstarea lor. Sunt extrem de curioasă ce secrete ascunde volumul doi, Regele malefic, dar și cum se va termina această serie, de a cărui ultim volum ne vom bucura abia anul viitor. Holly Black a fost o surpriză tare plăcută, iar stilul ei de a scrie denotă măiestria unei scriitoare care intuiește perfect dorințele cititorilor săi. 

Cartea o găsiți aici. 

O crimă petrecută într-un conac fastuos. O casă cu colțuri întunecate, pline de secrete. O gașcă de tineri artiști, liberi și lipsiți de griji, total neștiutori de faptul că viața li se va schimba radical. O vară leneșă și plină de distracție în fața lor, cu un sfârșit total neașteptat. O arhivistă tânără care investighează ceea ce s-a întâmplat, o sută cincizeci de ani mai târziu. O poveste de dragoste interzisă și un martor pierdut în negura timpului. 

Pornind de la aceste premise, Kate Morton spune o poveste despre dragoste și trecerea timpului, împletind cu succes atât destinele personajelor, cât și secretele care îi unesc. Fundalul acțiunii este un conac impresionant, numit Birchwood Manor, un loc încărcat de istorie, intrigi și drame personale. În 1862, conacul îi adăpostea pe artiștii frăției Magenta, împreună cu muzele lor. Grupul venise încărcat de speranță și bună dispoziție, în ceea ce se voia a fi o vară plină de muncă, dragoste și distracție. Lucrurile nu merg pe un făgaș normal și toată aventura lor se termină mai repede decât s-ar fi așteptat, printr-o tragedie care îi zguduie pe tot parcursul vieții. O sută cincizeci de ani mai târziu, Birchwood Manor încă reprezintă un loc demn de explorat, chiar dacă seamănă tot mai tare cu o casă bântuită. Conacul exercită un fel de fascinație ciudată asupra lui Elodie, arhivista londoneză care descoperă carnetul de schițe al pictorului Edward Radcliffe. Convinsă că descoperirea nu a fost o coincidență și cercetând tot mai mult detaliile acestuia, Elodie ajunge să investigheze ceea ce s-a petrecut în vara anului 1862, lăsându-se condusă de detaliile fine ale trecutului și mărturisirile unei femei care cunoaște secretele ascunse cu dibăcie. 

Cunoscută publicului larg datorită romanelor Casa de la Riverton, Orele îndepărtate, Păzitoarei tainei etc. Kate Morton a reușit să ajungă și cu acest roman în topurile internaționale. La început, mi-a fost destul de greu să intru în poveste, simțind la fiecare pas un fel de blocaj, datorat poate detaliilor excesive și a multitudinii de personaje care populează această poveste. Alternanța dintre prezent și trecut nu este deranjantă, dar la începutul poveștii mă simțeam aproape sufocată de detaliile aparent neînsemnate, legate de munca lui Elodie sau de viața ei privată. Am simțit cumva că povestea mă pune la încercare, tărăgănând dezvăluirea adevărului până în ultima clipă. Spre deosebire de alte romane ale lui Morton, care mi s-au părut mult mai abordabile și mai ușor de citit, Fiica ceasornicarului te urcă într-un carusel plin de tensiuni, momente culminante, întâmplări aparent nesemnificative pentru desfășurarea acțiunii, populat de o multitudine de personaje, care nu par să aibă neapărat legătură cu misterul inițial sau cu protagonista timpului prezent. Abilitatea lui Morton de a ține frâiele poveștii suficient de tensionate, dar fără să le rupă, e remarcabilă în acest roman - povestea are tendința de a te captiva cu totul într-un anumit punct, iar complexitatea subiectelor abordate, a personajelor și a relațiilor dintre ele merită savurate pe deplin, împreună cu deznodământul care combină perfect toate nuanțele aparent lipsite de importanță. 

Timpul are ciudata abilitate de a umbri amintirile, preschimbându-le tot mai tare pe măsură ce se scurge. Toate lucrurile rele par să se estompeze, iar cele bune să iasă la suprafață de fiecare dată când trecutul dă târcoale prezentului. Dar adevărul are mereu drumul lui, indiferent de amintirile celor implicați sau de estomparea cauzată de trecerea anilor. Ceea ce e menit să se afle, se va afla. Iar ceea ce e menit să rămână îngropat pentru totdeauna, se va preschimba tot mai mult, fiind înghițit de trecerea lină a anotimpurilor...

​Cartea o găsiți aici. 

Unele lucruri sau întâmplări par destul de improbabile, greu de imaginat ; asta nu înseamnă că ele nu există. Spre exemplu, prietenia dintre un băiat și o vulpe. Pax e un vulpoi roșcat și jucăuș, cel mai bun prieten al lui Peter. Sunt inseparabili, atașați unul de celălalt peste limită și dornici să exploreze cât mai multe lucruri împreună. Dar venirea războiului și plecarea iminentă a tatălui său îl obligă să se despartă de cel mai fidel prieten pe care l-a avut vreodată. Peter va merge să locuiască cu bunicii, iar Pax nu ar avea suficient spațiu acolo. În plus, bunicul e deja bătrân și ursuz, iar o vulpe l-ar incomoda mai mult decât toate celelalte neplăceri zilnice. Așa că Peter își abandonează prietenul în pădure, ajungând acasă cu ochii în lacrimi. 

Oricât de mult ar încerca bunicul și tatăl său să-l consoleze, Peter e cuprins de o tristețe adâncă. Nu îi vine să creadă că Pax nu mai e cu el, că rătăcește singur prin pădurea întunecată, incapabil să se apere de toate pericolele care îl pândesc. Amintirile cu vulpoiul îi stăruiesc în minte și Peter decide să plece în căutarea prietenului său. Nu acceptă ideea despărțirii și îl vrea pe Pax înapoi, chiar dacă toate circumstanțele le sunt potrivnice. Drumul care îi stă înainte îl va purta în aventuri nemaipomenite. Ceea ce nu știe Peter e că și Pax a pornit în căutarea lui, experimentând la rândul lui lucruri necunoscute până atunci. Șansele ca cei doi să se regăsească se micșorează de la o zi la alta... 

Pax e o poveste minunată, care te captivează pagină cu pagină, chiar dacă ai trecut deja de vârsta copilăriei. Prietenia dintre băiat și vulpoi e prezentată drept una obișnuită, care nu iese în evidență cu ceva anume. E doar o prietenie normală, iar Pax ar putea la fel de bine să fie un câine sau o pisică. Dragostea evidentă dintre ei și fidelitatea unuia față de celălalt nu fac decât să se adâncească după despărțirea lor. Fiecare dintre ei îl caută pe celălalt - Peter regretă că și-a ascultat tatăl și și-a abandonat cel mai bun prieten, iar Pax fiindcă e convins că Peter a făcut o greșeală și că nu l-a abandonat intenționat în pădure. Drumurile lor sunt destul de asemănătoare, căutarea fiecăruia fiind un prilej de a se maturiza și a ieși din zona de confort. Fiecare dintre ei are parte de experiențe noi, unele dorite, altele mai puțin, călătoria fiind inițiatică și deschizătoare de noi orizonturi. Efectele războiului asupra locurilor și oamenilor nu pot fi ignorate, cei doi prieteni înțelegând ce înseamnă o țară aflată în râzboi și cum se adaptează oamenii la viața de pe front. Există pasaje peste care nu am putut să trec atât de ușor, care conțin descrieri destul de vizuale ale războiului, însă cumva am anticipat că este o poveste cu happy-end și că toate încercările prin care trec cei doi prieteni au scopul de a-i aduce din nou împreună. 

Fără îndoială, între copii și animale se creează uneori relații extraordinare, pe care adulții le consideră ciudate sau nelalocul lor. Această carte s-a bazat pe studiile autoarei în ceea ce privește comportamentul vulpilor roșii, iar cartea redă destul de fidel caracteristicile lor, care seamănă mult cu ale oamenilor. Poate că nu a existat această prietenie în viața reală, dar povestea lui Pax este dătătoare de speranță și un bun prilej de a evada din lumea plină de prejudecăți. 

Cartea o găsiți aici.