Aveți în față un roman de o strălucire aparte, un tablou al grotescului și al frumosului dansând împreună, al binelui și răului călătorind spre tenebrele firii umane. Scris cu o ingeniozitate ieșită din comun, Cină cu ficat și inimă spune povestea fiecărui om care nu își găsește locul în această lume, a fiecărei ființe care se consideră inadecvată în mediul în care trăiește și nepotrivită pentru oamenii cu care interacționează. De un umor absolut fantastic, o delicatețe și o savoare care răzbat de pe fiecare pagină, romanul Mihaelei e cel mai bun thriller pe care l-am citit anul ăsta, o carte care reconfirmă direcția în care a luat-o literatura română contemporană. 

Personaj mai enigmatic că Murki nu cred să fi întâlnit - gurmand desăvârșit, îndrăgostit de toate gusturile acestei lumi, cu traume din copilărie pe care nu le poate depăși nici în viața de adult, incapabil să simtă vreo emoție autentică. Murki caută în ceilalți ceea ce el nu este capabil să simtă, trăsături pregnante ale fiecăruia pe care sunt dispuși să le împartă cu lumea întreagă. Cu cât mănâncă mai mult, cu atât devine mai imun la trăirile omenești. Murki așteaptă o viață nouă, în zadar însă. Decizia de a pune piciorul în prag o ia amintindu-și de singura persoană pe care a iubit-o vreodată și care l-a iubit la rândul ei, fără să îl judece asemenea celorlalți, fără să îi găsească vreo vină pentru ceea ce este. Moartea ei a reprezentat pentru Murki un declic, o întorsătură nefericită a vieții lui. Gras ca un porc, alunecos că un pește, Murki afișează o naivitate sau poate o detașare intenționată în privința "victimelor" sale. Cum ar putea cineva să îl învinuiască pentru că vrea să simtă fericirea pură, autentică? Cum să explici oamenilor că ești incapabil să te lași doborât de orice trăire firească? ​

Însă fiecare personaj se află într-o stare de inadecvare , de incapacitate de a se adapta într-o lume care nu îi înțelege. Fiecare își poartă durerea ca pe un scut împotriva celorlalți, reușind să o modeleze într-o mască pe care și-o pun dimineața pe chip, înainte de a înfrunta lumea. Nu doar Murki face notă discordantă în roman, deși el pare catalizatorul celorlalte personaje. Reușește cumva să îi adune pe toți în jurul său, invitându-i să îi observe viața și cusururile, deși rămâne în continuare același copil timid de altădată. Tema copilăriei revine mereu în povestea sa, căci pierderea celei pe care a iubit-o cel mai mult îl bântuie neîncetat, în timp ce lumea merge mai departe. Pentru Murki, copilăria reprezintă o frână care îl împiedică să își continue viața așa cum ar trebui, un demon care îi pândește fiecare pas și pe care nu îl poate învinge căci sentimentele nu îi sunt la îndemână. 

​Inteligența și aptitudinile păsărilor au fost puse la îndoială din cele mai vechi timpuri. Există o multitudine de expresii care confirmă acest lucru, precum "de aruncat la păsări", "creier de porumbel" , când spui despre cineva că e un "fazan" , "să cotcodăcești" etc. În ultimele două decenii, lucrurile s-au schimbat, oamenii de știință dovedind că păsările sunt extrem de inteligente și sufletiste - unele țin doliu după membrii familiei, își fac cadouri, pot rezolva un puzzle asemenea unui copil de cinci ani sau pot executa operații matematice simple. Cartea de față este o călătorie fascinantă în lumea păsărilor, dar și o cercetare științifică asupra unor ființe pe care le-am judecat prea aspru. 

Ceea ce m-a fascinat întotdeauna la păsări e libertatea absolută pe care o inspiră , capacitatea de a poposi oriunde, indepedența de a-și construi propriul destin, fără a depinde prea mult de membrii familiei. Indepedența se câștigă destul de timpuriu spre deosebire de specia umană. Puii învață rapid să se adapteze la mediul înconjurător, urmărindu-și cu atenție mama și învățând destul de repede să facă aceleași lucruri. Există specii de păsări care celebrează fidelitatea și dragostea fără margini o viață întreagă - specii care înțeleg cu adevărat sensul cuvântului monogamie, precum lebedele, albatroșii, vulturii negrii. Acestea își aleg un singur partener pentru toată viața, despărțirea de acesta survenind doar în cazul morții. În ultimele două decenii, oamenii de știință au descoperit o mulțime de lucruri interesante despre păsări, studiindu-le comportamentul de zi cu zi. Păsările sunt capabile de lucruri mari - pot suferi la fel ca oamenii, își curtează partenerii pe care îi aleg, făcând eforturi deosebite pentru a le câștiga afecțiunea, sunt capabile să țină minte unde și-au ascuns proviziile în urmă cu destul de mult timp, găsind locurile exacte ; fac o mulțime de lucruri pe care le facem și noi, oamenii, însă până acum acestea nu ne-au trezit vreun interes deosebit. 

Cartea de față ne amintește că orice ființă vie este capabilă de lucruri mari și trebuie respectată pentru toate trăsăturile care o deosebesc de ceilalți. Chiar dacă suntem obișnuiți să îi apreciem doar pe cei de o seamă cu noi, animalele și păsările ne oferă (de multe ori) adevărate lecții de viață, pline de înțelesuri profunde. Spre exemplu, nu am auzit vreodată de un animal care să își abandoneze puii ; oamenii, din păcate, comit această faptă, ajungând uneori și la lucruri mai grave. Toate cercetările oamenilor de știință nu ne arată doar inteligența sau compasiunea acestor ființe, ci aduc în discuție o trăsătură pe cale de dispariție în lumea modernă - toleranța. Suntem atât de obișnuiți cu lumea noastră perfect construită, mult prea preocupați de propriile probleme pentru a ne mai gândi și la ale altora. Uităm tot mai des să privim natura cu toate ființele ei, să îi ascultăm muzica și să ne bucurăm. Pur și simplu. 

​Cartea o găsiți aici. 

Un război, un tablou furat, un secret și o poveste de dragoste menite să înfrunte trecerea timpului fac din romanul lui Marc Levy o lectură irezistibilă, pe care mi-a fost greu s-o las din mână. Comploturi bine construite, secrete de familie, ambiții și trădări poartă cititorii dintr-o cabană de vânătoare dintr-un sat al Franței până în strălucitorul New York al anilor '50, apoi în Baltimore-ul acelorași ani și până în Anglia prezentului, exercitând fascinație și curiozitate pagină cu pagină. ​

Marc Levy și-a schimbat destul de mult stilul în ultimii ani. Îmi amintesc de primele romane citite, concentrate exclusiv pe povești de dragoste drăguțe, majoritatea cu final fericit, lecturi destul de simple și captivante. Însă gama de subiecte abordate s-a mărit destul de mult în ultimele romane, atingând teme actuale, probleme ale secolului XXI și consecințele acestora. Odată cu Orizontul răsturnat, o poveste despre progresele științei și urmările viitoare ale acestei dezvoltări, Marc Levy a devenit un autor obligatoriu de urmărit. Ultima din clanul Stanfield e atât saga unei familii, cât și povestea unui tablou, care influențează viețile tuturor celor care-l dețin. 

Fata de la fereastră, Edward Hopper (nu știu dacă tabloul a existat vreodată sau dacă autorul i-a schimbat numele în roman, căci la o minimă căutare pe Google acest titlu nu apare printre operele lui Hopper). Povestea lui începe cu mult înainte de Al Doilea Război Mondial, iar în timpul acestuia reușește să supraviețuiască fără mari modificări. Dintr-o simplă cabană de vânătoare din Franța, tabloul ajunge întreg la New York, iar apoi la Baltimore. În tot acest timp, prezența lui planează asupra noii familii Stanfield, Hanna și Robert. Povestea lor tragică devine motiv de investigație al tinerei jurnaliste Eleanor-Rigby, treizeci și șase de ani mai târziu.  Călătoria ei, care o poartă prin Canada prezentului și America anilor 50 îi va dezvălui nu doar locația faimosului tablou, ci va constitui o regăsire a unei iubiri la care nu mai spera. Fascinant prin îmbinarea dimensiunilor temporale, a intrigii și a multitudinii de personaje, romanul lui Marc Levy e o lectură de care m-am despărțit cu mare greutate. Am amânat terminarea lecturii cât de mult am putut, căci am intuit destul de bine deznodământul poveștii, dar și implicațiile și răspunsurile la eternele întrebări de pe parcursul acțiunii. 

Ceea ce șochează cu adevărat în această lectură e ambiția personajelor - ambiția de a demonstra că dreptatea e doar de partea unuia, ambiția de a reuși departe de influența familiei, ambiția de a păstra amintirile copilăriei intacte, precum și promisiunile făcute în acea perioadă. Oamenii găsesc nenumărate motive pentru a se convinge că doar ei au dreptate, că ceilalți greșesc mereu, nebănuid motivele personale aflate în spatele fiecărui gest sau acțiuni. Adevărul care iese de la iveală după mulți ani nu face decât să confirme absurditatea acestor ambiții și să le ofere celor care duc povestea mai departe o șansă de a face lucrurile diferit. 

​Cartea o găsiți aici. 

Ești la o petrecere, înconjurat de oameni care vorbesc necontenit și dintr-odată ai senzația că trebuie să fugi. Aerul parcă nu mai trece cum trebuie prin căile respiratorii, pulsul ți se accelerează, lumea din jur se învârte tot mai tare. Te cuprinde panica, parcă te îneci și deși lupți cu tot dinadinsul să ieși la suprafață, nu reușești decât să te scufunzi mai tare. Te afli într-un autobuz și te cuprind aceleași senzații. Prima dată se întâmplă doar în locuri agloemerate, pline de oameni mult prea preocupați de propriile persoane, neatenți la ceea ce se întâmplă în jurul lor. Iar apoi stările de panică își fac loc printre momentele de calm și pace interioară, atunci când ești singur cu tine, separat de lume și de agitația ei. Agitația e acum în propriul tău corp și se zbate să iasă la suprafață. Demonii își cer drepturile. Fricile...cu toții le avem, le experimentăm, poate le și învingem. Cu cât suntem mai avansați pe scena lumii în care trăim, cu atât acestea cresc în intensitate. Sau poate că ne urmăresc de mult, așteptând momentul oportun să iasă la iveală. Le purtăm cu noi din momentele în care ne-a traumatizat ceva și le conștientizăm cu adevărat atunci când vrem să mergem mai departe, dar ceva ne împiedică. De ce această introducere despre frici? Pentru că Sanda vorbește aproape cu nonșalanță despre ele. Ea le-a trăit, le-a acceptat, le-a depășit, s-a împăcat cu existența și necesitatea lor. 

Dar poate că fricile astea pe care încercăm cu disperare să le ascundem de ceilalți trebuie expuse ziua în amiaza-mare, în plină lumină. Trebuie disecate atent și înfruntate cu tot curajul căruia nu i-am bănuit existența. Cartea Sandei nu e doar despre frici și traume din copilărie - e o autobiografie scrisă atent și cu delicatețe și o analiză a transformării României de la căderea regimului comunist încoace.

Nu îmi pot imagina nici azi cum un om poate să treacă prin atâtea momente cumplite și să rămână totuși întreg la minte, dispus să își depășească panicile și să îi ajute pe ceilalți. Știam că a avut cancer de col uterin, că e mamă de înger și mamă de pui de om după multe lupte grele. Ceea ce nu știam e povestea din spatele ecranului, din spatele feței ei delicate, care inspiră doar bunătate și blândețe. Încă seamănă cu o adolescentă recent ieșită de pe băncile liceului, dar sufletul ei a inmagazinat mai multă durere decât poate duce un om într-o viață. Sanda e un om frumos, atât pe dinafară, cât și pe dinăuntru și pot să spun asta cu mâna pe inimă. Nu o cunosc personal, dar cuvintele ei, revolta și dragostea și tot amalgamul de emoții pe care le transmite cititorului o dau drept exemplu de curaj și dăruire, iubire față de semeni și de propria țară, dedicare totală în ciuda opreliștilor. 

Nu vă îndemn s-o citiți decât dacă sunteți pregătiți să vă confruntați cu adevăruri dure din viața voastră. Nu vă garantez că o să vă placă atâta timp cât veți continua să îi judecați pe cei din jur pentru propriile convingeri. Vă spun doar cuvintele Sandei : Dumnezeu lucrează prin oameni. Și voi mai adaugă atât - ceea ce suntem în interior vedem în ceilalți ; cum îi tratăm pe cei din jur reflectă doar propriul nostru caracter , aceste fapte nefiind justificate de traume sau răni vechi decât până la un moment dat. Nu putem da vina pe alții în fiecare clipă, nu putem blama lumea întreagă pentru ceea ce ni se întâmplă - trebuie să punem o barieră definitivă și să acceptăm lecția fundamentală a acestei vieți - ​what you give, you get. 

​Cartea o găsiți aici. 

Cred că în lumea nebună în care trăim azi, mulți dintre noi au uitat cum să trăiască cu adevărat- cei mai mulți doar supraviețuiesc, sclavi ai timpului, ai ratelor și ai muncii. Există puține momente în viață când simțim cu adevărat fericirea pură, neîntinată de probleme sau griji, iar viața ne obligă să alergăm încontinuu și să uităm de clipele simple, de clipele de răgaz, cu noi înșine și doar pentru noi. Din toate motivele descrise mai sus, conceptul hygge începe să devină o adevărată modă și stil de viață. Hygge este un concept scandinav, care pune preț pe lucrurile și momentele mărunte, în care ne bucurăm de ceea ce ni se oferă, fără a avea așteptări ireale de la viață și oamenii din jurul nostru. Ghidul lui Marie Tourell Soderberg este o carte de o calitate superioară și mă refer atât la designul ei, cât și la conținut - cartea își îndeamnă cititorii să se bucure mai mult de lucrurile simple, de oamenii dragi, de frumusețea naturii, să nu mai aibă așteptări atât de mari și să fie optimiști în fiecare clipă. 

Pentru că această carte să prindă viață, autoarea a călătorit în toată Danemarca, vorbind cu o mulțime de oameni despre conceptul hygge. Cartea este structurată în capitole care acoperă aproape fiecare aspect al vieții umane - relațiile cu cei din jur, decorarea casei, mâncare, activități hygge pentru fiecare anotimp, modalități prin care ne putem înfrumuseța viața, idei venite de la oameni care au adoptat acest concept în propriile vieți și un mic dicționar de cuvinte și expresii hygge. 

Poate că nu vă veți schimba stilul de viață brusc în urma citirii acestei cărți, dar cu siguranță vă va oferi idei pentru fiecare zi , idei menite să îmbunătățească micile probleme cu care ne confruntăm. Poate că veți cumpăra flori mai des - pentru a le privi pur și simplu, veți aranja masa altfel, chiar dacă mâncați singuri, veți reorganiza biblioteca, spațiul de lucru sau dormitorul. Conceptul hygge nu are limite din acest punct de vedere. El poate fi introdus în fiecare mic capitol al vieții noastre - de la decorarea propriei case până la modul în care relaționăm cu ceilalți. Și cu siguranță are darul de a schimba puțin perspectiva din care privim viața - dincolo de zgomote puternice, aglomerație și clipe trăite pe fugă, vom privi cu alți ochi momentele de respiro sau le vom transforma după bunul plac, căci fericirea depinde doar de noi și de cât timp îi alocăm în viațile noastre. 

​Cartea o găsiți aici. 

Cred cu tărie că puterea cărților de a uni oamenii e o forță incontestabilă, chiar dacă poveștile din spate nu sunt atât de promovate sau apreciate de public. Cărțile unesc oamenii în moduri aproape de neimaginat și cu cât mă raportez mai mult la ele și le fac mai mult loc în viața mea, devin tot mai convinsă de faptul că magia lor funcționează doar pentru cei care cred cu adevărat în ea. Am cunoscut oameni extraordinari cu ajutorul cărților, iar pasiunea mea s-a transformat ușor, ușor într-o dragoste pură. Scrisori din insula Guernsey spune povestea unor oameni uniți de dragostea pentru lectură în anul de după încheierea celui De-al Doilea Război Mondial și nu numai - este un cântec de dragoste adresat cărților din lumea întreagă, oamenilor care le iubesc și le dau mai departe, magiei lor neasemuite.

În centrul acțiunii se află Juliet Ashton, o autoare în pană de inspirație, dintr-o Londră care se chinuie să iasă de sub umbra războiului. Ideea pentru noul roman va veni sub forma unei scrisori din partea unui bărbat necunoscut, care locuiește pe insula Guernsey. Bărbatul misterios, pe nume Dawsey Adams îi dezvăluie tinerei metoda incredibilă prin care el și prietenii lui au reușit să îndulcească oroarea ocupației germane - au înființat un club de carte, care a devenit în scurt timp cea mai plăcută activitate din viața tuturor celor implicați. Corespondând din ce în ce mai des, între cei doi se înfiripă o relație de o frumusețe aparte, aflată sub semnul lecturii. Viețile celor implicați se schimbă în bine, iar Juliet devine prietena tuturor, căci membrii clubului încep să îi scrie frecvent, punându-i întrebări și cerându-i recomandări literare. Juliet se vede nevoită să facă o schimbare radicală în viața ei - este decisă să plece pe insula Guernsey pentru a-i cunoaște pe toți corespondenții ei. Însă nici nu bănuiește ce surprize îi rezervă viitorul... 

Scrisori din insula Guernsey mi-a intrat în suflet de la primele rânduri. Cartea este scrisă sub forma unor scrisori, uneori telegrame scurte, astfel că viețile personajelor par să se desfășoare pe repede-înainte chiar sub ochii noștri. Nu am întâlnit prea des genul acesta de carte - mi-a amintit foarte tare de romanul Ceceliei Ahern, Suflete pereche, o lungă înșiruire de scrisori dintre doi oameni care refuză să se iubească unul pe celălalt , dar și de Cuvinte în albastru intens, ​pentru că ambele au mare legătură cu universul cărților și felurile în care îi unesc pe oameni. Cred că este o carte care va topi inima oricărui pasionat de cărți - căci e înduioșător să constați că lumea poate deveni mai bună cu ajutorul cuvintelor potrivite, iar oamenii pot învăța mult mai multe citind și discutând împreună cu ceilalți despre ceea ce au citit. Magia cărților este pluri-prezentă - atât în clubul de carte înființat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și mult timp de la terminarea lui, cât și în scrisorile primite de Juliet sau discuțiile ei cu Sidney. Din toate scrisorile răzbate o simplitate aparte, o bunătate și un calm care te îndeamnă la citit, un parfum din vremuri de altădată, vremuri dominate de cultură și cunoaștere, un timp în care oamenii înțelegeau cu adevărat ce înseamnă să te bucuri de viața în fiecare clipă, să nu lași timpul să treacă aiurea fără să îi explorezi întregul potențial. Nu știu să explic prea bine sentimentul, însă m-am simțit transportată în trecut - într-o lume care învăța din nou să meargă, să o ia de la capăt cu aceeași forță de dinainte; o lume în care cărțile, teatrul și oamenii dragi erau ridicate pe un piedestal, căci toți știau cât de efemeră e fiecare clipă de fericire. 

​Cartea o găsiți aici. 

Nimic nu e mai interesant decât o lume (aproape) inaccesibilă povestită de un om din interiorul ei - cam așa e și povestea lui Adam Kay, fost medic, actual scriitor. Adam a decis să arunce totul în flăcări, dezvăluind secrete din interiorul sistemului, la jumătate de deceniu de când a încetat să practice. Complet lipsit de prejudecăți sau infatuare, extrem de ironic la adresa propriei persoane, dar și la adresa pacienților sau a superiorilor săi, Adam își conduce cititorii într-o lume invizibilă, o lume care nu se vede atunci când calci pragul unui spital. Lucrez în domeniul medical și știu cât poate fi de ciudat/fascinant pentru un om din afara sistemului să afle cum funcționează de fapt lucrurile și cum rezistăm în fața oceanului de sarcini pe care trebuie să le îndeplinim pentru ca totul să pară perfect și să meargă ca uns. 

La fel cum mărturisește și Adam, sistemul are multe, multe, MULTE lipsuri, pe care pacienții nu le cunosc - și, spre marea mea surprindere nici sistemele medicale din alte țări nu funcționează perfect, deși aveam impresia că lucrurile stau altfel. Primele dezvăluiri ale lui Adam sunt legate de facultatea de medicină și motivele ciudate pentru care viitorii studenți decid să meargă pe acest drum. E un lucru mare să îți alegi cariera la 16 ani, fără să ai habar ce te așteaptă pe parcursul drumului. Facultatea nu l-a pregătit pentru toate experiențele de viață și de moarte care au început din primul an după terminarea acesteia. Programul infernal, milioane de întrebări și griji legate de pacienți, orele suplimentare neobservate de nimeni - toate acestea Adam le ironizează cu amărăciune, căci de acum avea un statut aparte, cel de medic. Relația lui începe să se clatine din temelii, prietenii vechi ajung să creadă că e răuvoitor când refuză (aproape) fiecare întâlnire, șefii lui îl tratează ca pe ultimul om. Lucrurile se precipită din ce în ce mai mult și după mulți ani de muncă și sacrificii pe plan personal, Adam decide să renunțe la această carieră aducătoare de stres și hipertensiune ( veți înțelege aluzia citind cartea ; de asemenea nu vă voi dezvălui motivele lui Adam de a renunța la medicină). 

Sinceritatea lui Adam, precum și explicațiile amănunțite oferite cititorilor pentru fiecare termen medical fac din cartea lui o poveste de neratat. I-am apreciat autoironia, experiențele relatate, pasajele care te obligă să scapi câte o lacrimă și curajul de a povesti ce reprezintă această meserie - cu bune și cu rele, în special cu rele. Știu că din exterior totul pare minunat, iar medicii sunt priviți ca delegați de Dumnezeu să împrăștie bine peste tot pe unde merg, însă lucrurile sunt puțin mai complicate. Nu e ușor să ții viața unui om în mâini sau să iei decizii rapide legate de supraviețuirea cuiva. Ne găsim cu toții în ipostaza de pacient (la un moment dat) și am da orice ca persoanele dragi să fie tratate corect și cu empatie, ca medicul să fie relaxat și cu gândul doar la cei pe care îi tratează, însă de cele mai multe ori ei sunt cu gândul în 798989 de părți, sunt stresați și mega-obosiți, toată lumea trage de ei pentru diverse probleme și până la urmă, sunt tot oameni, la fel ca ceilalți. Au case, familii care îi așteaptă, probleme, datorii, griji, vise. Sunt un fel de eroi în spital, dar nu și acasă, unde nu își gestionează problemele la fel de bine ca la locul de muncă. 

O să vă cam usture reprezintă o viziune realistă a sistemului medical și a celor care ne salvează, fără să lase deoparte frumusețea și satisfacțiile meseriei de medic, problemele existente și soluțiile care s-ar putea aplica acestora. 

​Cartea o găsiți aici. 

Extremismul islamic capătă din ce în ce mai mult teren, atât în viața reală, cât și în literatură. Amenințarea lui crescândă încă planează asupra lumii întregi, după zeci de atacuri din diverse orașe ale Europei și cel asupra revistei Charlie Hebdo, devenit deja celebru prin prisma cruzimii fără margini.  Departe de a fi o operă de ficțiune, Asasin american are tot ceea ce trebuie să aibă un thriller care te ține cu sufletul la gură - acțiune, suspans, eroi, lupte pentru putere, emoții intense, eterna luptă dintre bine și rău, secrete și revelații, identități ascunse și deznodăminte uluitoare. 

Mitch Rapp, eroul romanului, reprezintă prototipul salvatorului,  mereu în slujba luptei împotriva răului. Capabil să-și transforme defectele în arme letale, extrem de priceput în arta camuflajului, Mitch are un scop mult mai viclean decât victoria binelui - vrea răzbunare pentru moartea logodnicei sale și o va obține cu orice preț. În timp ce toți ceilalți caută alinarea pentru moartea celor dragi în justiție, Mitch pleacă de bunăvoie pe teritoriu inamic pentru a-i pedepsi pe criminalii femeii iubite. 

Extremismul islamic a atras atenția întregii planete în ultimii ani - deși suntem în secolul XXI, încă există oameni dispuși să moară pentru credința lor, dispuși să renunțe la tot pentru a demonstra lumii întregi că Dumnezeu îi apără chiar și în cele mai cumplite momente. Tot ceea ce au demonstrat până acum a fost valul de durere abătut asupra unei Europe incapabile să se apere. Islamiștii sunt o mășinărie bine pusă la punct, o caracatiță cu puteri nenumărate de regenerare - i se taie un tentacul și îi cresc alte două în loc. Pentru mine, oamenii ăștia reprezintă un mister total - sunt dovada vie a faptului că nu am evoluat prea mult, atâta timp cât suntem dispuși să murim pentru o idee. Acțiunilor lor sunt în antiteză cu toate conceptele religiei în care cred, cu însăși ideea de credință. Însă toate aceste fapte abominabile au avut și o parte pozitivă - au unit oameni din toate colțurile lumii în moduri de neimaginat ; cumva ne-au demonstrat tuturor că suntem mult mai puternici decât credem și putem să îi ajutăm pe ceilalți chiar și în cele mai cumplite momente. 

Poate de aceea e atât de seducătoare ideea unui erou universal, asemănător lui Mitch Rapp. Căci lumea reală nu a reușit să învingă fenomenul, nici să-l eradicheze, nici măcar să îi anticipeze următoarele mișcări. 

Cartea o găsiți ​aici. 

Trecutul joacă un rol important în destinul fiecăruia. Tot ceea ce am fost, ceea ce am făcut, copilăria și urmările ei, adolescența și coșmarurile - totul ne urmărește în prezent, amenintând să distrugă echilibrul fragil pe care l-am dobândit cu atâta trudă. Toate poveștile de iubire și relațiile cu cei din jur sunt influențate, mai mult sau mai puțin, de experiențele care ne-au modelat caracterul, ne-au făcut oameni sau au smuls părți importante din ceea ce credeam că ne definește. Ultimul dintre noi este un roman al dragostei și răzbunării, al dansului aritmic al trecutului cu prezentul, al experiențelor marcante și al alegerii dintre supraviețuire și viață. 

Așa cum citeam într-un roman pe care l-am terminat recent, istoria nu înseamnă trecut. Istoria înseamnă prezent, trecut și viitor, dansând laolaltă alături de toți oamenii de pe această planetă ; istoria înseamnă o cafea într-un pahar de carton, un dolar rătăcit pe stradă, o poveste de iubire care tocmai s-a terminat, o plimbare prin parc sau o conversație oarecare. Istoria își face simtiță prezența și în povestea celor doi tineri din acest roman - Werner și Rebecca, fiecare aducând cu sine propriul bagaj de temeri, coșmaruri și traume nevindecate. Iubirea lor seamănă cu un carusel scăpat de sub control, cu răzbunare, dorință, pasiune, iubire intensă, durere, dezamăgire. Trecutul pare să le bântuie iubirea la fiecare pas, iar gesturile necontrolate (care îi caracterizează pe amândoi) să îi arunce pe fundul prăpastiei. 

Ultimul dintre noi are un aer misterios pe tot parcusul acțiunii, un je ne sais quoi​ ademenitor, care te atrage cu totul în adâncurile cărții. Deși m-a atras de la început, pe măsură ce continuam cu lectura aveam impresia că cinva mă ține captivă acolo, că am fost prinsă asemenea pescarilor păcăliți de cântecul sirenelor. Există cărți care exercită o influență extrem de mare asupra mea și după care nu îmi revin cu adevărat niciodată. Iar Ultimul dintre noi e genul ăla de carte. E genul de poveste care te prinde și nu-ți mai dă drumul, nu de tot cel puțin. 

Cartea o găsiți aici. 

Peter Wohlleben, cunoscut în lumea întreagă datorită cărții Viața secretă a copacilor, revine cu o nouă poveste despre păduri și magia lor. Chiar avem nevoie de instrucțiuni de folosire pentru pădure? vă veți întreba, poate. Conform autorului, avem MARE nevoie. Căci am încetat să vedem pădurile că pe o sursă de relaxare și comuniune perfectă cu natura- le vedem doar ca surse de exploatare pentru industria lemnului, locuri periculoase în care nu e înțelept să ne aventurăm, uitând în tot acest timp că nu ne străduim destul să le înțelegem dinamica și rolul în viața noastră. Pentru a face acest lucru, trabuie doar să ne plimbăm pe cărările lor, fără să le facem rău, fără să privim în spate la fiecare pas, fără să le amenințăm încontinuu. 

În toată fuga nebună care caracterizează secolul XXI, am ajuns să privim natura și bogățiile ei ca pe ceva ce ne aparține în totalitate, uitând să o respectăm și să o protejăm. Am uitat ce înseamnă respectul în general, iar cel pentru planeta pe care trăim e aproape inexistent - multe specii de animale au supraviețuit multor secole de încercări, dar au dispărut acum, în era puterii supreme a rasei umane ; pădurile se exploatează din ce în ce mai mult (la noi în țară situația e de-a dreptul dramatică) ; încălzirea globală deja face ravagii, iar consecințele ei le suportăm cu toții, din cauza ambiției nemăsurate care nu ne dă pace. 

Peter Wohlleben este un ecologist convins și un scriitor proaspăt în lumea non-ficțiunii. Dragostea lui pentru natură și în special pentru pădure se observă cu ușurință din ceea ce scrie. Experiența sa, dar și afacerea pe care a pus-o pe picioare pentru a proteja natura conferă credibilitate frazelor sale. Plimbările prin pădure, întâlnirile cu animalele sălbatice, lumea plantelor, metodele de supraviețuire a copacilor în vremuri tulburi - nu există temă pe care autorul să nu o dezvolte în această carte, povestind cu drag despre secretele pădurilor, lucrurile pe care nu le vedem, dar le putem intui cu ușurință, metodele prin care ne putem bucura de ele fără a le dăuna în vreun fel. Concluzia acestor instrucțiuni este faptul că trebuie să ne lăsăm în voia simțurilor atunci când ne plimbăm într-o pădure. Trebuie să înțelegem faptul că facem parte din natură, ea nu este împotriva noastră, atâta timp cât o lăsăm așa cum am găsit-o. 

​Cartea o găsiți aici.