Considerat cel mai amuzant scriitor din America, David Sedaris reușește (fără prea multe eforturi) să transforme orice situație jenantă sau ciudată într-o întâmplare demnă de tot râsul. Nu există subiect pe baza căruia să nu presare puțin umor, două lingurițe de ironie și o porție de satiră bine dozată în fiecare frază. De la începuturile sale (când era nevoit să-și ia multe sluje part-time) și până astăzi, când a reușit să devină cunoscut publicului larg, David Sedaris redă cu umor și nonșalanță toate momente ciudate din viața sa , clipe de cumpănă sau de mare deznădejde, clipe amuzante și situații în care ne aflăm cu toții la un moment dat, fără să știm prea bine cum să le gestionăm. 

Pasiunea mea pentru citit se traduce de cele mai multe ori în cărți cu subiecte sensibile, cărți care trezesc multe în mine și mă lasă fără suflare după ultima pagină. Le găsesc rar, le savurez din tot sufletul, le povestesc tuturor despre ele dacă îmi este permis și le învinuiesc pentru inabilitatea de a începe o nouă lectură într-un timp scurt. Tocmai din cauza asta, uneori simt nevoia să citesc ceva și să râd. Să râd din tot sufletul, să simt că nu sunt singura care se confruntă cu anumite probleme, să mă destind prin intermediul frazelor scrise de un om pe care nu-l cunosc. Exact asta face cartea lui Sedaris - te transportă într-un univers paralel, plin de glume bune și fraze relaxante, îți arată o altă versiune a evenimentelor și te destinde încetul cu încetul, până când nu mai simți nevoia să pleci din noua lume. Cu toții avem nevoie de momente care să ne destindă, întâmplări în care să ne putem identifica ușor cu personajul principal, să-i înțelegem uimirea și neputința de a reacționa, dar și gândurile sau frazele apărute în minte la puțin timp după ce situația s-a terminat. 

David Sedaris a mai scris În pielea goală și Eu o să vorbește drăguț cândva, ambele apărute în colecția Narator a editurii Publica. Înafară de umorul care răzbate din scrierile sale, Sedaris scrie despre luptele eterne pe care le ducem cu toții, minciunile pe care ni le spunem pentru a merge mai departe și cum ne raportăm la ceilalți atunci când societatea ne arată cu degetul. 

Cartea o găsiți aici. 

M-a fascinat dintotdeauna personajul negativ dintr-o poveste. Poate din cauza faptului că am înțeles la un moment dat că nimeni nu e doar bun sau rău, poate din pricina motivațiilor care se ascund în spatele fiecărei fapte sau poate prin prisma propriei laturi rebele, care mi-a dat multe bătăi de cap prin adolescență (Ar trebui să menționez și eterna fascinație pentru băieții răi? Poate că nu.) Cartea lui Julian îi dă ocazia băiatului rău din Minunea să își spună propria versiune, povestea care se întrevede slab atunci când părinții lui sunt chemați la școală. De acolo încep motivele lui Julian, precum și propriile vise și temeri legate de viață, prietenie și oameni. 

Modelul parental nu influențează sută la sută comportamentul unui copil, însă de cele mai multe ori își pune amprenta încet și sigur pe caracterul acestuia - asemănările și deosebirile se vor vedea mult mai târziu sau poate mult prea devreme, totul depinde doar de copil. În cazul lui Julian, obișnuit să aibă în jur doi oameni care consideră că banii pot cumpăra totul, comportamentul agresiv se naște din propriile frustrări. Mult prea ocupați să producă bani, neatenți la copilul lor și la nevoile sale, părinții lui Julian nu conștientizează sentimentele acestuia, nevoia de a le exprima sau incapacitatea lui de a empatiza cu ceilalți. Obișnuiți să facă totul din complezență și doar de ochii lumii, aceștia își ignoră copilul cu bună știință, neînțelegând gravitatea faptelor sale sau motivele din spatele acestora. Dacă privim mai atent, Julian e doar un copil cu o mare nevoie de atenție și afecțiune, un viitor adult cu probleme de comportament, pentru care lumea este doar un loc de joacă ușor de cumpărat. 

O poveste are întotdeauna mai multe variante, depinde cine o povestește - de aceea, perspectiva lui Julian oferă o nouă viziune asupra relației dintre el și Auggie, motivele care l-au împins să hărțuiască și să-și verse frustrările pe cineva lipsit de apărare și complexat din cauza imaginii corporale. Faptul că Julian îl alege tocmai pe Auggie din mulțimea de copii de la școală spune multe despre caracterul său - Julian se vede pe sine un caracter slab, care are nevoie de diverse tertipuri pentru a atrage atenția celor din jurul său, tocmai pentru a-și masca defectele și lipsurile. 

Mi-au plăcut extrem de tare romanele lui R. J. Palacio, prin abordarea lor, empatia cu care conturează lumea emoțiilor copilărești, extrem de sincere și derivând (aproape) exclusiv din conexiunile cu adulții din jurul lor. Se spune mereu că părintele reprezintă modelul suprem, însă aceste povești ne demonstrează că cei mici disting nuanțele de gri mult mai bine decât noi și încearcă să jongleze cu ele, indiferent de exemplul parental. Ei au puține lucruri de învățat când vin pe această lume, în timp ce noi avem multe de învățat de la ei în materie de emoții și relațiile cu cei din jur. 

Cartea o găsiți aici. 

O scrisoare care nu ajunge niciodată la destinatara sa marchează peste ani destinele a doi oameni aparent fără nicio legătură, în esență având aceeași dorință de a trăi frumos și liber, fără bariere fizice sau mentale. Scrisoarea rătăcită de-a lungul vremii este scrisă în ziua izbucnirii celui De-al Doilea Război Mondial și traversează zeci de ani până să ajungă la cea căreia îi este destinată. Cartea lui Kathryn Hughes este o poveste despre dragoste, iertare și speranță, care cucerește cititorii de la primele rânduri și le dezvăluie o lume apusă acum, în care puterea și prejudecățile erau mai presus de lege. Să ne întoarcem puțin în epoca în care cuplurile se formau în timpul unor dansuri, sexul și dragostea erau subiecte tabu, iar soarta femeilor era decisă de forțe exterioare. 

În perioada premergătoare celui de-al doilea război care a schimbat istoria, Billy și Chrissie trăiesc o poveste de dragoste interzisă, căci tatăl lui Chrissie, respectabilul doctor Skinner nu este de acord ca fiica lui să se mărite cu primul venit. Reputația și imaginea construită în rândul comunității cântăresc mai greu pentru bunul doctor decât fericirea fiicei sale. Amenințați de venirea războiului, îngrijorați din cauza piedicilor puse la cale de tatăl lui Chrissie, cei doi îndrăgostiți sunt separați inevitabil de capcanele destinului. Treizeci și ceva de ani mai târziu, scrisoarea lui Billy devine o adevărată comoară, care îi șlefuiește calea fiului pe care nu l-a cunoscut niciodată. Pentru Chrissie și Billy nu va mai exista regăsire sau posibilitatea unei a doua șanse, dar pentru fiul lor, William, scrisoarea va schimba totul, în modalități la care nu s-ar fi așteptat. Personajul care face posibilă această reîntregire a familiei este Tina, o tânără bântuită de propriul trecut. Prinsă într-o căsnicie abuzivă și lipsită de dragoste, Tina își petrece zilele sperând în zadar la o schimbare. În ziua în care găsește scrisoarea lui Billy într-un costum vechi, toate visele ei prind din nou viață, căci căile răsucite ale destinului îl aduc în viața ei pe William și o fericire mai mare decât și-ar fi putut imagina vreodată... 

Alternanța trecut-prezent poartă cititorii într-o călătorie emoționantă, iar pe măsură ce misterul primei povești începe să se dezvăluie, cea de-a doua își găsește finalitatea prin intermediul celei dintâi. Mi-a plăcut extrem de tare trecerea de la trecut la prezent și invers, autoarea intuind exact momentele în care să se oprească pentru a-și ține cititorii în suspans. Soarta fiecărui personaj marcant este dezvăluită până la sfârșitul poveștii, intuiția Tinei dovedindu-se una bună în cazul doctorului Skinner. După mulți ani, acesta se întoarce în micul magazin care colecta haine vechi, privind cu surprindere costumul pe care îl donase. Surprinderea Tinei se transformă rapid în furie, în timp ce-i dezvăluie bătrânului tot răul pe care l-a făcut. Tina este un personaj surprinzător - sub aparenta fragilitate și nehotărâre se ascund cantități uriașe de curaj și determinare atunci când situația o cere. Parcursul personajelor este emoționant și surprinzător - fiecare se luptă cu destinul în propriul fel, reușind să înțeleagă abia mult mai târziu că nu prea există modalități de a-l învinge. 

​Cartea o găsiți aici. 

Într-o epocă în care femeile erau reduse la rang de exponate, iar bărbații erau considerați singurele persoane capabile să ia decizii, lady Isabella Trent făcea notă discordantă, dezvoltând o adevărată obsesie pentru dragoni și încălcarea regulilor. Nesupunerea față de convențiile epocii se regăsește în toate aspectele vieții sale, începând cu setea nesfârșită de cunoaștere (într-un timp în care femeile nu erau considerate apte pentru a merge la școală sau a face vreun fel de studii) și terminând cu expedițiile nebunești. Mică fiind, este pasionată de biologie și științe exacte, iar mai târziu decide să demonstreze existența unor ființe descrise doar în poveștile cu monștri - dragonii. Norocul ei a fost găsirea unui soț care îi vorbește de la egal la egal. îi respectă deciziile și este hotărât s-o facă fericită, indiferent de bârfele care circulau la vremea respectivă. Să vă imaginați următorul scenariu - o femeie răzvrătită din toate punctele de vedere ca lady Trent era considerată un adevărat pericol pentru obiceiurile și tradițiile societății, soțul ei fiind responsabil să o țină în frâu și să-i scoată din cap ideile nebunești. Vă sună cunoscut? Încă mai asistăm la astfel de scenarii, în care femeie este redusă la statutul de casnică și mamă, fără abilități de învățare sau gândire. 

Romanul nu este o pledoarie a feminismului, ci o îmbinare reușită de elemente mistice, științifice și sociale. Detașarea lui lady Trent este aproape vizibilă, ea descriind cu exactitate desfășurarea evenimentelor, fără a fi nostalgică sau emoționată la amintirea lor. Acțiunea se concentrează pe detaliile tehnice ale expedițiilor sale, a încăpățânării și a ambiției nemăsurate de a face parte dintr-o lume dedicată la acea vreme doar bărbaților. Există scurte momente de emoție vizibilă, atunci când își amintește de plecarea din casa părintească în cea a soțului său și pasul important pe care tocmai îl făcuse sau pierderea sarcinii și momentele delicate dintre cei doi soți după tragicul eveniment. Lady Trent este o povestitoare neobosită. care nu se abate prea mult de la subiectul principal. Mici parenteze apar ici și colo, dezvăluind cititorilor momentele de panică sau disperare, pe care nu le-am bănui din partea unui asemenea personaj. 

Însemnările lui lady Trent sunt o alcătuire de ambiție, devotament și nesupunere, genul de poveste care te lasă pierdut în gânduri. Mi se pare incredibilă asocierea dintre o femeie a epocii victoriene și ființele care instalau spaima în orice poveste - dragonii. Stau și mă întreb dacă toate aceste legende sunt adevărate, dacă aceste ființe chiar au existat și dacă au fost la fel de înspăimântătoare precum se spune. Singura conexiune care îmi vine în minte este scurta apariție în seria Harry Potter - până și cei mai puternici vrăjitori tremurau de spaimă la simpla pomenire a unui dragon, în timp ce îngrijitorii lor susțineau că sunt ființe cu adevărat fascinante, trebuie doar să ai răbdare cu ei (?!) . Cred că toate aceste mituri conțin și un strop de adevăr, căci altfel n-ar fi existat, dându-ne ocazia să învățăm să visăm și la alte lumi, înafara celei pe care o cunoaștem deja. 

​Cartea o găsiți aici. 

E timpul să vorbim mai mult despre rasism și prejudecățile care ne conduc spre o lipsă totală de empatie. Jodi Picoult intră în lumea oamenilor obișnuiți deja să fie judecați după culoarea pielii, scriind o poveste cu morală puternică, întorsături de situație și străfulgerări de speranță. Încă din cele mai vechi timpuri, cei de rasă neagră au fost persecutați din cauza culorii pielii, fiind considerați inferiori, lipsiți de calități și meniți să execute doar muncile de jos. Chiar dacă perioada sclaviei s-a încheiat, au apărut alte tipuri de control asupra ființelor omenești - controlul psihic, tortura de același tip și impunerea unor prejudecăți vechi de când lumea, pentru a le destabiliza propriul sistem de valori și respectul de sine. Cu toate că lucrurile par să meargă într-o direcție favorabilă, astfel că nu mai suntem atât de mirați când vedem un om de altă culoare aproape de noi (și mă refer la aproape orice țară de pe planeta asta), încă există multe idei preconcepute și prejudecăți adânc înrădăcinate în ceea ce-i privește, iar această izolare socială se resimte chiar și în secolul XXI, aparent evoluat din multe puncte de vedere, practic dezumanizat până în vârful degetelor. 

Mici lucruri mărețe este povestea lui Ruth Jefferson, o asistentă medicală de culoare, o persoană ambițioasă și dedicată complet muncii sale. Ruth se ocupă de nou-născuții din secția ei ca de propriii copii, devenind o profesionistă adevărată și câștigând respectul superiorilor săi. Însă totul se schimbă atunci când părinții unui nou-născut care îi este dat în grijă au o problemă cu culoarea pielii ei și refuză să-și lase copilul în grija lui Ruth. Deși aceasta se împacă cu decizia părinților, a doua zi nou-născutul face un stop cardiac, iar Ruth e singură pe secție. Pusă într-o situație extremă, Ruth își ascultă instinctul, fiind sută la sută sigură că va plăti pentru îndrăzneala ei... 

Acțiunea se precipită rapid, în timp ce aflăm povestea părinților rasiști, care luptă cu îndârjire pentru supremația albilor și cea a lui Ruth, a cărui bunătate nu ține cont de prejudecăți. Pe măsură ce acțiunea înaintează, ajungând la fel de intensă ca o bombă cu ceas, Jodi Picoult o va dezvălui pe adevărata Ruth, puțin câte puțin - un om ca oricare altul, cu calități și defecte, cu vise și temeri, cu speranțe și așteptări. Ceea ce o diferențiază pe Ruth de ceilalți nu este culoarea pielii, ci ambiția ei de a demonstra tuturor că e capabilă să-și îndeplinească sarcinile de serviciu, să-și respecte pacienții indiferent din ce mediu provin, că e o ființă umană la fel ca oricare alta și vrea să fie tratată ca atare. Lupta ei continuă pentru a se integra la locul de muncă, în comunitatea în care trăiește, în țara care îi este casă se termină cu o iluzie spulberată de cruzimea oamenilor din jurul său. 

Concluzia? Trăim într-o lume fabricată din prejudecăți, suntem orbi, surzi și insensibili la ceilalți și avem nevoie de lecturi, povești și oameni care să ne destabilizeze zidurile de rezistență. Vă îndemn să citiți această poveste scrisă cu toată blândețea și empatia de care poate fi capabil un om și să încercați să răspundeți la toate întrebările pe care le ridică autoarea. Care sunt limitele? Cum mai distingem binele de rău când sunt atâtea nuanțe de gri la mijloc? Până în ce punct poate fi considerat un om vinovat? 

​Cartea o găsiți aici. 

Auggie Pullman nu e un băiat obișnuit. 
Auggie Pullman e o lecție de viață pentru toți oamenii obsedați de control, care consideră că viața nu are cum să-i surprindă (deși principiul ăsta e o prostie colosală, după părerea mea). 
Povestea lui Auggie le oferă o voce tuturor oamenilor considerați diferiți de către societate, dați la o parte din rândurile celor banali și aruncă o lumină orbitoare asupra modalităților prin care putem deveni mai toleranți cu cei din jurul nostru, ascultându-i fără să judecăm fiecare cuvânt. 

Scrisă din perspectiva a șase personaje, Minunea spune povestea unui băiețel născut cu o diformitate facială, care îl împiedică să aibă o copilărie și o viață asemenea celorlalți copii. Cele douăzeci și șapte de operații prin care trece nu îl ajută să aibă un aspect normal, ci să-și folosească simțurile la fel ca toți ceilalți - să audă, să vadă, să mănânce în alt mod decât prin intermediul unui tub. Lumea lui își urmează cursul între pereții casei, acolo unde mama sa îl învață tot ceea ce e necesar. Însă Auggie este nevoit să iasă la un moment dat în lume, să accepte provocările care îi vor ieși în cale și să învețe să se descurce printre ceilalți oameni. Așa începe aventura lui - cu prima prietenie, prima confruntare, primul eșec, prima dezamăgire, primele sentimente legate de școală, colegi și profesori. 

Minunea nu este doar o altă poveste despre toleranță. Autoarea nu ține o pledoarie plictisitoare despre acceptarea celor din jurul nostru pentru ceea ce sunt, nici nu ne îndeamnă să fim mai buni și să privim mai atent. Inspirată de întâlnirea întâmplătoare cu un copil în fața unui chioșc de înghețată, și-a transformat pasiunea pentru scris într-o poveste care curge natural, firesc, fără a ține pledoaria diversității sau a-i insulta în vreun fel pe toți necruțătorii acestei lumi. Romanul este perspectiva unui copil blamat de societate, împins la izolare și singurătate din cauza unui defect fizic. Auggie este vocea tuturor celor care au suferit o viață întreagă din cauza prejudecăților, au luat decizii bazate pe frică și înstrăinare, au mers pe alte drumuri decât cele menite pentru ei din cauza indiferenței celorlalți.

Cred că am vorbit despre toleranță în foarte multe recenzii de anul trecut și oricâte cărți aș citi despre acest subiect, nimic nu mă inspiră mai tare spre o schimbare decât poveștile din jurul meu. Cred că avem cu toții o doză de răutate și egoism, că la un moment dat judecăm după aparențe, iar regretele nu mai schimbă mare lucru. Iar aceste reacții se bazează exclusiv pe frică - frica de necunoscut, frica de provocări noi și de experiențe întâlnite doar în cărți. Toleranța începe din întâmplare, în special în lumea grăbită a secolului XXI, când curajul îl găsim doar pe rețelele de socializare, iar viața reală seamănă mai mult cu o cameră izolată decât cu una plină. Avem o mie de motive să-i blamăm pe ceilalți atunci când frustrările devin mai multe decât împlinirile. Și cred că răutatea asta care a ajuns să ne definească nu e răutate pură în cazul majorității, e doar vocea propriilor eșecuri. Probabil că romanele și filmele care tratează acest subiect nu vor determina prea mulți oameni să devină mai empatici cu cei din jur - cred că doar viața, cu nenumăratele ei surprize, poate reuși acolo unde toate celelalte metode au dat greș. 

Don't judge someone until you've walked a mile in his shoes. 

Cartea o găsiți aici. 

Liane Moriarty e o povestitoare incredibilă. Personajele ei și faptele lor debordează de o normalitate aproape patologică, căci toate acțiunile sunt absolut obișnuite, lucruri care i se pot întâmpla oricui, reacții pe care le putem regăsi pe chipul celor apropiați, pățanii care ne-ar putea transporta înapoi în trecut. Ușurința cu își conturează personajele, dar și acțiunea este o calitate pe care puțini scriitori o au. Deși este considerată de mulți critici aproape superficială, iar romanele sale extrem de ușor de citit, Moriarty reușește să scrie doar cărți pe care ți-e imposibil să le lași din mână. Poate că tocmai această banalitate care inundă paginile cărților, acest normal adus la rang de artă e cel mai greu de creat, căci fraze pompoase și neologisme fără substanță am întâlnit de multe ori. M-a cucerit cu Marile minciuni nevinovate, probabil cea mai tulburătoare carte scrisă de ea până în prezent. Subiectele alese sunt desprinse din realitatea crudă a secolului XXI, iar romanele ei conturează un portret destul de fidel al omului modern, mereu în căutare de mai bine, de mai mult, mereu pe fugă, mereu obsedat de ceva...

Acțiunea romanului se învârte în jurul a trei cupluri, martore ale întâmplării pe care toți vor să și-o scoată din minte. Lucrurile care îi unesc, precum și stilul de viață sau concepțiile sunt extrem de diferite de la un cuplu la altul. Fie că vorbim despre decizia de a avea copii, educație, locuință și bani, Moriarty îi tratează pe fiecare cu empatie și blândețe, fără a le judeca acțiunile și explicând conștiincios motivele din spatele acestora. Erika și Oliver se află la o răscruce de drumuri - își doresc un copil, dar nu pot să-l aibă ; după nenumărate încercări de a concepe unul pe cale artificială, încep să urzească alte planuri pentru a-și îndeplini visul. Însă sentimentele lor sunt cum nu se poate mai diferite - Oliver cade pradă disperării, pe când Erika se simte oarecum ușurată, deoarece teama ei cea mai mare e să nu-i transmită copilului afecțiunile psihice din partea mamei sale. Clementine și Sam au două fiice, iar Sam își dorește cu ardoare un al treilea copil. Clementine nu e de aceeași părere, însă secretele dintre ei par să plutească într-o negură îndepărtată, amenințătoare. Lucrurile vor ieși la iveală, tărându-i pe amândoi într-un vârtej al tristeții. Iar Vid și Tiffany ,deși par niște oameni complet lipsiți de griji, mi s-au părut un cuplu extrem de bine sudat. Se cunosc bine unul pe celălalt, iar banii le oferă posibilitatea de a-și trăi viața exact așa cum le place. Intențiile lor sunt bune, mereu cu gândul la distracție și relaxare, însă drumul spre iad e pavat cu bune intenții... 

Relația dintre Erika și Clementine, izvorâtă dintr-o dorință a lui Pam (mama lui Clementine) de a-și face fiica mai atentă la nevoile celorlalți, este una tumultoasă, formată din perioade de calm aparent, urmate de certuri nesfârșite și reproșuri care dăinuiesc din copilăria celor două. Erika este practic un copil adoptat, din cauza tulburării mamei sale (aceasta suferă de disposofobie, o afecțiune care o îndeamnă să adune cât mai multe obiecte în jurul său, nefiind capabilă să renunțe la nimic din ceea ce o înconjoară, indiferent dacă îl folosește sau nu). Clementine o vede de cele mai multe ori ca pe o intrusă, concurând mereu cu ea pentru atenția și afecțiunea lui Pam, o persoană pe care e absolut imperativ s-o placă și s-o păstreze în viața ei. Frustrările ei se adună pe parcursul anilor și ies la suprafață în cel mai nepotrivit moment. Erika, în ciuda afecțiunii neîntrerupte și grijii extraordinare manifestate de Pam, se simte mereu ca un musafir în viața lui Clementine și a familiei sale. Oliver este singurul om din lume care o cunoaște pe de-a-ntregul și o acceptă așa cum e, fără să-i reproșeze mereu câte ceva. 

Era doar o zi obișnuită, într-o curte obișnuită, la un grătar între vecini... ​​

Întâmplarea în jurul căreia gravitează acțiunea întregului roman se petrece la un grătar, în curtea lui Vid și a lui Tiffany. Detașarea celor două gazde de lumea înconjurătoare pare să aibă un efect calmant asupra celorlalte două cupluri (Erika și Oliver, Clementine și Sam), aflate într-un moment de tulburare extremă. Totul se petrece rapid, fără ca vreunul dintre ei să-și dea seama că a întrecut vreo limită. Era doar o seară obișnuită, o prietenie absolut banală se contura, însă tragediile lovesc tocmai în momentele de calm absolut. Problemele cuplurilor și frustrările personale ies la iveală pe măsură ce conversația se adâncește, secretele sunt aduse la suprafață și toată lumea pare să uite de limitele decenței care se impun în asemenea situații. Erika și Oliver sunt singurii outsideri din ecuație ; manifestările celorlalți le par rușinoase și lipsite de etică. însă înfrânarea lor se va dovedi în cele din urmă mai mult decât benefică. 

Destinele personajelor își urmează cursul firesc, întâmplarea trăită nefăcând altceva decât să-i scuture de prejudecăți și de rutina în care se complăceau de atâta timp, le dă curaj pentru a-și descoperi propriul sine. Consecințele acelei zile obișnuite nu dispar cu totul - rămân în umbră pentru a le reaminti să lupte în fiecare zi pentru ceea ce vor, să nu se lase învinși de prejudecățile sociale sau influențați în continuare de dramele familiilor din care provin. Măiestria lui Moriarty de a-și captiva cititorii nu are limite - un detaliu extraordinar pe care nu l-am sesizat decât după încetarea lui a fost ploaia ; ploaia care cădea încontinuu, înnebunindu-i pe toți cu muzica ei, amenințând să măture tot în calea sa, făcându-i conștienți de minimul de putere pe care îl au în fața destinului.

Cartea o găsiți aici. 

Dintre toate bolile de pe lumea asta, cele care afectează creierul sunt de departe cel mai greu de îndurat. Un om normal se transformă peste noapte într-o copie ștearsă, care nu-și mai cunoaște identitatea, sentimentele și principiile. Pe lângă complexitatea sa (pe care oamenii de știință încă o studiază), creierul uman are capacitatea de a ne juca feste în cele mai nepotrivite momente. Mecanismele sale de funcționare și protecție nu sunt cunoscute pe deplin, însă traumele prin care trecem se manifestă uneori printr-o pierdere a memoriei, ca un fel de protecție împotriva magnitudinii tragediei. 

Având un plot extrem de interesant și o eroină pe măsură, Fellside își poartă cititorii într-o călătorie menită să dezvăluie misterele, dar și limitele creierului uman și toate modalitățile prin care ne protejăm atunci când lumea nu mai e cea pe care o știam. 

Pentru Jess Moulson trezirea la realitate se petrece într-o închisoare de maximă securitate. Rănită, confuză, fără să aibă habar de crima pentru care e condamnată, Jess încearcă să-și educe mintea pentru a umple golurile. Nu își amintește mai nimic din tot ce s-a petrecut până la deșteptarea ei, nu știe de ce ziarele s-au grăbit s-o numească criminală  de copii. Visele ei devin tot mai violente, scăpate parcă dintr-o altă lume, iar vocile din Fellside îi cer ajutorul, aducând-o la disperare. Pentru a pune cap la cap toate piesele din puzzle, Jess e nevoită să-și antreneze mintea ca să lucreze în favoarea ei, să facă o călătorie periculoasă spre viața ei de dinainte și să-și recunoască greșelile... 

"În viață există muchii tocmai ca să te călești frecându-te de ele. Nimeni nu ajunge puternic dacă doarme într-un pat din puf."

Mult mai mult decât o poveste cu fantome și mistere adânci, Fellside își poartă cititorii prin tenebrele amintirilor, traumelor și experiențelor care schimbă totul. Cu întorsături de situație la tot pasul și momente de panică pură, povestea te atrage în adâncurile ei încă de la primele pagini - tonul misterios, o crimă nerezolvată, o femeie incapabilă să-și amintească din ce cauză i s-a dat peste cap toată viața. Reacția umană în fața tragediilor e mereu aceeași - șocul, iar apoi căderea în neant. Mintea noastră este antrenată să ne protejeze în astfel de situații, însă exită limite peste care nici chiar complexitatea creierului nu poate să treacă. Iar în acele momente, butonul de restart se activează. Creierul se blochează, la fel ca un magazin aflat la ora închiderii, lăsându-ne într-un întuneric deplin, menit să ne aline suferința. Pentru eroina romanului, aceste goluri trebuie umplute cât mai repede. Ea refuză să nu știe ce s-a întâmplat, oricât de dureros ar putea fi adevărul. Își forțează creierul până la epuizare, vrând să-și detecteze greșelile și momentul când a cotit pe drum interzis. 

​Mi-e destul de greu să vorbesc despre astfel de cărți, căci tot farmecul lor stă în punctele culminante și finalul care aruncă o lumină izbăvitoare asupra tuturor faptelor anterioare. Ceea ce putem cu ușurință să învățăm din acest roman e faptul că am fost creați pentru a lupta și că în fiecare dintre noi se ascunde o putere pe care nici măcar nu o bănuim ; ea iese la suprafață exact în momentele când repetăm cu încăpățânare că nu mai putem, totul s-a terminat, viața e prea mult pentru noi... Fellside e o carte plină de speranță, în ciuda tuturor celor petrecute și a tonului permanent ancorat într-o lume obscură. o poveste despre resursele pe care le descoperim în cele mai întunecate momente și lupta permanentă pentru supraviețuire, indiferent în ce loc ne-am afla. 

Cartea o găsiți aici. ​

S-a discutat mult pe seama abilității Elenei Ferrante de a-și ascunde identitatea, lăsându-și opera să vorbească în numele ei și stârnind adevărate controverse cu fiecare volum al Tetralogiei napolitane. Nu am înțeles această curiozitate legată de numele ei adevărat sau dacă sursa de inspirație a romanelor a fost propria viață - cert e că ne-a dăruit o poveste demnă de recomandat oricărui cititor, care va dăinui de acum înainte indiferent de generațiile care vor urma și preferințele lor. Însă curiozitățile nu se opresc aici - oare ce va scrie în continuare va fi la fel de bun? Asta m-am întrebat și eu înainte de a citi Fiica ascunsă , iar răspunsul depinde de fiecare cititor în parte - am regăsit în această poveste stilul inconfundabil al autoarei, metafore la tot pasul, un mister care planează de la început asupra acțiunii. Dar...(un mare DAR) nu sunt convinsă că Ferrante va mai scrie vreodată ceva la fel sau mai bun decât Tetralogia napolitană și sper din tot sufletul să mă contrazică la un moment dat. 

​Fiica ascunsă este povestea regăsirii de sine a unei femei trecute de prima tinerețe. Divorțată de mult timp, rămâne în sfârșit singură după plecarea fiicelor sale în Canada. Pentru prima oară, se găsește neavând prea multe lucruri de făcut, nepurtând povara micilor treburi zilnice, a strigătelor de ajutor venite din partea fiicelor sau a sentimentului de a fi utilă cuiva. Se simte aproape liberă pentru prima dată în viața ei. Decisă să-și acorde timpul pe care până acum nu-l avusese la dispoziție, Leda pleacă într-o vacanță. După primele zile de moleșeală, sosirea unei familii gălăgioase începe să-i tulbure rutina estivală, obligând-o să se confrunte cu propriul trecut și cu experiențe pe care le credea uitate. 

Regăsim și în acest roman temele dominante ale scrierilor lui Ferrante - maternitatea, regăsirea de sine după momentul considerat a fi împlinirea absolută a unei femei, feminitatea, iubirea de sine etc. Nu lipsesc nici sinceritatea tăioasă, ironia fină a personajelor sau replicile dure ; Leda amintește destul de mult de Lila, prin felul ei de a fi, de a gândi și de a-i evalua pe cei din jurul său. Maternitatea este disecată din toate părțile , tocmai de aceea sinceritatea autoarei poate părea de-a dreptul șocantă - personajele ei sunt printre puținele femei care au curajul să vorbească despre această perioadă folosind alte cuvinte înafara clișeelor arhi-cunoscute. Maternitatea este prezentată mereu la limita dintre binecuvântare și blestem, căci nu puține sunt momentele în care orice femeie se simte depășită de situație, incapabilă să aibă grijă de o ființă total depedentă de ea. Toate aceste neliniști sunt vindecate de un zâmbet nevinovat, o pereche de măini micuțe care mângâie fără să ceară ceva în schimb. Perspectiva asupra maternității este cu atât mai realistă cu cât personajul principal este o femeie lipsită de povara grijilor zilnice, a cerințelor infinite ale fiicelor sale. Ea privește în urmă cu o claritate pe care doar trecerea timpului o poate da, recunoscând față de ea însăși că nu a fost pregătită întotdeauna pentru acest rol ;  a fost pe rând vulnerabilă, neajutorată, puternică, amazoană, înger, demon, mamă sau pur și simplu OM. 

Dacă nu ați citit-o încă pe Elena Ferrante, vă sfătuiesc călduros s-o faceți. Din perspectiva mea de cititor, văd oamenii care îi citesc cărțile împărțiți în două categorii - cei care sunt fascinați de la primele rânduri și cei care nu înțeleg fascinația. Pentru mine a fost dragoste la prima frază, care a durat pe parcursul a patru volume și încă nu s-a stins... 
​
Cartea o găsiți aici. 

Aceasta este o carte despre automutilare. Anumite cuvinte sau expresii v-ar putea afecta emoțional, poate îndeajuns pentru a empatiza cu cei din jurul vostru. 

Romanul de debut al lui Kathleen Glasgow este o poveste despre suferință, reinventare și iubire de sine în cea mai tulburătoare perioadă din viața unui om - adolescența, împreună cu toți demonii ei. Savurez în general romanele despre adolescenți, căci îmi aduc aminte de unii dintre cei mai plini ani din viața mea - plini cu de toate, în special experiențe care m-au șlefuit în omul care sunt astăzi. Dar pentru unii oameni, adolescența este doar începutul unei suferințe adânc ascunse în suflet, redeschiderea unor răni vechi, totul culminând cu apogeoul nehotărîrii și al rătăcirii. Știam că există adolescenți și oameni care se automutilează pentru a-și marca experiențele negative și suferința, însă e greu de digerat o asemenea poveste. E greu să citești ce simte un om căruia i s-a amputat dreptul la o viață normală, fie de către cei meniți să-l protejeze, fie de mediul în care trăiește. E deconcertant să ți se amintească faptul că suntem diferiți și reacționăm diferit în anumite situații și mai ales să-ți dai seama că empatia este rezervată doar anumitor categorii, în niciun caz celor care au cea mai mare nevoie de ea. Dacă ne supunem cu toții unui exercițiu de sinceritate, vom recunoaște că ni se pare ciudat ceea ce fac acești oameni, modul în care își gestionează durerea, comportamentul sau reacțiile lor - ceea ce nu vedem este strigătul de ajutor din spatele acestor fapte, nu nevoia de atenție sau psihicul slab. 

Ni se reamintește constant să privim cu aceeași ochi toți oamenii din jurul nostru, indiferent de ceea ce sunt sau nu sunt. Nu știu cum am ajuns să fim atât de lipsiți de empatie, de unde provin toate prejudecățile pe care le purtăm cu noi o viață întreagă sau de unde am primit dreptul de a judeca pe oricine. Mesajul lui Kathleen Glasgow nu este unul nou, ni se repetă tot mai des, cu fiecare roman dedicat unei anumite categorii de oameni, că suntem tot mai lipsiți de umanitate. Cu toate acestea, și o spun la modul cel mai serios, toleranța e o minoritate care se luptă din greu să devină majoritate. Toate lucrurile normale și firești se chinuie să iasă la suprafață prin vocea celor care nu au uitat să fie oameni. Restul sunt mult prea ocupați să-i mai asculte și pe alții, fuga asta zilnică îi stoarce de puteri. Viața, în general, nu ne oferă prea multe clipe de bucurie - ne luptăm pentru ele mai ceva ca pentru aer, în timp ce jonglăm cu restul obligațiilor și responsabilităților. Pentru unii, viața e un puzzle imposibil de rezolvat. Unele piese reprezintă experiențe de care nu mai vor să-și amintească, pe care le-ar arunca într-un colț fără să stea pe gânduri, iar celelalte piese reprezintă tot ceea ce vine după. Potrivirea lor reprezintă enigma fără rezolvare. 

Nu pot să spun cu certitudine dacă mi-a plăcut sau nu această carte, însă cred că ar trebui s-o citim cu toții și să reflectăm asupra ei. O fată din bucăți e genul de poveste de care nu scapi prea ușor, ea rămâne cu tine mult timp după ce ai terminat-o și te îndeamnă să privești cu alți ochi lumea din jur - să-i asculți pe ceilalți atunci când au nevoie și să le receptezi semnalele de alarmă la timp, poate chiar înainte să fie prea târziu. Cred că aș recomanda-o în special părinților, cu mențiunea de a fi mai atenți la ceea ce se întâmplă în viețile copiilor lor. Dar asta nu e tot. Ca societate avem nevoie de un restart - un nou început pentru mentalitățile noastre învechite, închistate în timpuri demult apuse. Oricât de mult am evoluat în domeniul medical sau științific, am involuat ca ființe umane, iar lucrul acesta ne prevestește dispariția mai mult decât oricare alt fenomen cu care ne luptăm azi. 

Cartea o găsiți aici.