"Te-am ținut în brațe în fiecare noapte timp de zece ani și nici măcar nu știam cum te cheamă." Toată lumea crede că Emma și Leo au căsnicia perfectă, relația perfectă, viața perfectă. Emma este un biolog marin recunoscut, fostă prezentatoare a unei emisiuni de popularizare a științei, iar Leo este scriitor de necrologuri. Viața lor se învârte în jurul lui Ruby, fetița care le luminează viețile de trei ani încoace. Au supraviețuit multor încercări împreună - unui diagnostic de cancer, incertitudinilor privind parcursul bolii și viitorul lor. Prezentul este relativ calm, căci Emma așteaptă rezultatele unor investigații recente. Amândoi se întreabă dacă destinul îi va provoca din nou sau vor avea șansa de a se bucura unul de celălalt. Leo este atât de dedicat meseriei sale încât decide să scrie în avans necologul soției sale. Însă scormonitul în detaliile intime ale unei vieți nu poate să scoată la iveală nimic bun.
Emma poartă cu ea un secret vechi de douăzeci de ani, un secret teribil pe care nu i-l poate împărtăși soțului său. Sufletul său este încărcat de încercările unei adolescențe zbuciumate, marcat de pierderi și rupt în bucăți din cauza unei decizii imposibil de luat. Relația ei cu Leo a fost o nouă șansă pe care viața i-a oferit-o, o șansă la care nu mai spera. Dar viața ei nu a fost întotdeauna așezată - s-a confruntrat cu perioade de rătăcire, de destabilizare, de depresie profundă și pierdere totală. Investigația lui Leo scoate toate fantomele trecutului la iveală, iar Emma este nevoită să-și învingă temerile, să învețe să comunice și să se lase ajutată. Rosie Walsh a debutat cu romanul Bărbatul care n-a mai sunat, o carte romantică extrem de bine primită de public. Romanul de față abordează însă teme mult mai dificile, precum sănătatea mintală și depresia post-partum. Povestea Emmei este povestea a milioane de femei din întreaga lume. Este un semnal de alarmă și un omagiu adus femeilor care suferă de tulburări mintale înainte sau după naștere și persoanelor care se confruntă cu depresia persoanelor iubite . Sănătatea mintală continuă să fie un subiect dificil de abordat, greu de diagnosticat și înțeles. Îngrijorător este faptul că depresia afectează din ce în ce mai mulți oameni - pandemia COVID19 a deschis drumul pentru numărul tot mai crescut de pacienți suferinzi de boli mintale, iar contextul actual (climatic, financiar, energetic) continuă să pună presiune pe psihicul omenirii, care se confruntă cu tot mai multe incertitudini. Cartea o găsiți aici.
0 Comments
Frank McCourt s-a născut în anul 1930, în Brooklyn, New York. În 1934, din cauza Marii Depresiuni, părinții săi de origine irlandeză decid să se întoarcă pe pământurile natale. Frank copilărește în Limerick, renunță la școală la treisprezece ani și începe să muncească pentru a-și întreține familia. Copilăria petrecută pe pământ irlandez i-a fost sursă de inspirație pentru Cenușa Angelei, roman distins cu Premiul Pulitzer în 1997. Animat de nostalgie, satiră și autoironie, McCourt comasează în volumul său de memorii toate experiențele care l-au definit ca om, l-au modelat în fel și chip, toți oamenii care au lăsat o amprentă asupra lui și toate învățăturile care i-au fost de folos mai târziu. O țară grozavă, continuarea volumului său de memorii, omagiază o schimbare importantă din viața autorului - reîntoarcerea în New York. Avea deja nouăsprezece ani, era avid de a cunoaște lumea în toată splendoarea ei, de a trăi alte experiențe decât cele cu care era obișnuit, de a se pierde printre oameni necunoscuți în acest oraș neobosit. Era un tânăr naiv, care credea că va reuși să avanseze rapid în ierarhia socială, visa cu ochii deschiși că va trăi Marele Vis American. Însă nimic nu e așa cum pare, nici măcar cum și-a imaginat. Tânărul acceptă cu ușurință diferențele dintre sărăcăciosul Limerick și luminosul New York, dar este șocat de asemănările dintre ele. Prima lui slujbă, om de serviciu în hotelul Biltmore, îl aduce rapid cu picioarele pe pământ. America are reguli stricte când vine vorba despre ierarhie sau bani, iar un biet om de serviciu nu are cum să avanseze pe cât de rapid și-ar dori în această lume ostilă. Celebrele vorbe și sfaturi americane care susțin că oricine poate obține tot ceea ce-și dorește sunt doar atât - vorbe. Viața reală este dură, înțesată de obstacole, probleme și fel de fel de nenorociri. Pentru un tânăr îmbibat de speranță, cu o deschidere fantastică spre tot ceea ce-l înconjoară, New York-ul este o trezire dură la realitate, o palmă sănătoasă aplicată peste obrajii rumeni ai naivității. Cartea o găsiți aici.
"...sentimentul omului că nu-și găsește loc într-o lume imperfectă..." Încă din cele mai vechi timpuri, cele mai frumoase opere de artă din lume au fost considerate cele izvorâte din durere, deznădejde, dor profund, tristețe sau dezamăgire. În perioade de restriște sau de schimbări profunde, oamenii și-au transformat sentimentele greu de acceptat în versuri, cântece, tablouri sau orice altă formă de artă. Unii dintre ei au ajuns în atenția publicului larg, stârnind o iubire profundă, o regăsire și o alinare în fața experiențelor marcante ale vieții. Există în fiecare dintre noi o melancolie profundă, mai mult sau mai puțin dezvăluită, o predilecție pentru tristețe și pentru transformările prin care trecem datorită ei. Susan Cain își începe romanul cu povestea violoncelistului din Sarajevo, care în mai 1992, în timpul războiului civil, a cântat timp de 22 de zile, ignorând total zgomotul gloanțelor, al artileriei și al clădirilor dărâmate din jurul său. Această poveste ne arată cât de profundă poate fi iubirea în timpuri întunecate și cum binele se îngemănează cu răul în fiecare zi. În tot ceea ce trăim de-a lungul vieții, există atât durere, cât și bucurie și ele de obicei nu se despart niciodată. Viața nu e o călătorie alb-negru, ci una marcată de nenumărate tonuri de gri. Ne naștem cu certitudinea morții, nu știm cât timp avem la dispoziție, iar această umbră planează asupra tuturor deciziilor pe care le luăm. Evident că nu ne gândim la moarte în fiecare zi sau nu reflectăm prea des asupra sfârșitului atunci când totul merge bine. Poate că prima conștientizare profundă a morții o trăim în momentul dispariției bunicilor, care reprezintă o lume în sine. O lume pe care nu o mai putem atinge niciodată. Apoi urmează părinții și încetul cu încetul mortalitatea noastră devine tot mai evidentă. Un cântec despre o iubire neîmpărtășită, o poezie , o amintire dragă - toate ne pot declanșa stări de melancolie sau chiar de tristețe și ne pot transporta înapoi în timp. Oricât de ciudat ar părea, avem nevoie de aceste perioade, de aceste stări care ne lovesc pe neașteptate, de conștientizarea morții sau a nedreptăților din lume. Nu există bine fără rău, bucurie fără tristețe, muncă fără greșeală sau experiență fără lecție. Suntem construiți din lumină și întuneric, suntem predestinați să ne balansăm dintr-o parte în alta pe tot parcursul vieții și să ne readaptăm constant în funcție de nevoi sau dorințe. Cartea lui Susan Cain este minunată, poetică, plină de durere și speranță, plină de contradicții și adevăruri. La fel ca în viață. Cartea o găsiți aici.
Ani FaNelli este o fată frumoasă și inteligentă. Din exterior, pare să aibă viața perfectă - logodită cu un milionar arătos, pregătită pentru nunta de vis, angajată la o revistă glossy cu mare succes pe piață. Destinul pare să-i surâdă în fiecare zi. Nunta cu Luke îi va oferi un loc în grupul restrâns al oamenilor cu bani și putere, genul de oameni care conduc lumea. Se așteaptă să fie promovată cât de curând și să poată scrie despre subiectele care o interesează cu adevărat. Însă trecutul are propriile mijloace de a se infiltra în prezentul luminos. Când Ani este contactată de un cineast care realizează un documentar despre prezența armelor de foc în școli, toate fantomele trecutului revin la suprafață. Ani ascunde un secret teribil. În urmă cu câțiva ani, pe când învăța la prestigioasa Bradley School, viața i-a fost pusă sub lupă după atacul armat care a șocat întregul personal al școlii și întreaga comunitate. Toată lumea a crezut că era complicea agresorilor, a fost marginalizată, umilită și ambiționată până dincolo de limite să se reinventeze. Acest obstacol poate distruge tot ceea ce s-a străduit să construiască. Brusc, viața ei pare un castel din cărți de joc, sensibil la orice adiere a vântului. Sentimente îngropate adânc o trezesc din somn în mijlocul nopții, îi bântuie zilele, iar masca pe care o afișează în fața lumii începe să se destrame. După îndelungi reflecții, Ani își dă seama că singurul mod de a se vindeca e să rostească adevărul dureros pe care îl poartă cu sine. Adevărul care i-ar putea ajuta și pe alți oameni să se vindece. Adevărul care îi va sparge în mii de cioburi viața perfectă. Ani FaNelli este un personaj cameleonic, adaptat la schimbare și la mediul în care se află. Paralela dintre Ani adolescentă și Ani cea matură scoate la iveală abilitatea acesteia de a lupta pentru propriile visuri, de a-i manipula pe cei din jurul ei într-un mod aproape inocent. La început, pare extrem de superficială, preocupată doar de poziția în societate, agonisirea unei averi impresionante din dorința de a se proteja. Ani adolescentă era la fel ca ea - dorea să se integreze în grupul celor populari, conștientă fiind că inteligența ei nu poate subtitui statutul pe care majoritatea colegilor săi îl moșteniseră. Ani cea matură știe că în spatele banilor și a numelor cu pedigree se află secrete murdare și caractere josnice, dar mai știe că banii îi pot oferi puterea de a-și îngropa trecutul. Într-un final, când măștile cad, Ani este aceeași adolescentă speriată, traumatizată de oamenii în care a avut încredere, dar cu o voce mult mai puternică, o voce care poate schimba soarta altor femei aflate în situația ei. Ani nu își dorește să se facă dreptate, acest lucru este imposibil având în vedere deznodământul sumbru al atacului armat din școală. Ceea ce își dorește este să fie autentică pentru prima dată în viața ei, să se arate în fața celorlalți așa cum e. Are nevoie să fie acceptată, ascultată, înțeleasă.
Cartea o găsiți aici. Călătorind, ne (re)descoperim pe noi înșine. Fiind puși față în față cu alte experiențe de viață, culturi sau mentalități, privim adânc înăuntru, medităm asupra acțiunilor noastre de zi cu zi și ne privim printr-o lumină crudă, o lumină aspră ca aceea care ne intră în ochi printre crăpăturile jaluzelelor. Vedem lucruri pe care înainte le ignoram sau le dădeam la o parte pur și simplu, ne dăm seama de privilegiile cu care ne-am născut și pe care am considerat că le merităm fără să fi făcut ceva special, începem să reflectăm la frumusețea vieții și la adevăratul ei sens. Cu aceste revelații s-a întors și autoarea din călătoria sa prin America de Sud în iarna lui 2020. Ajunsă acasă, într-o lume nouă ce cândva părea desprinsă din filmele horror, dominată de o pandemie care a blocat planeta, autoarea a început să își aștearnă gândurile pe hârtie, descoperind noi sensuri ale pelerinajului său și modurile în care acesta a schimbat-o. Două luni prin America de Sud s-au transformat într-o carte despre schimbare, speranță, natura umană și toate minunile acestei lumi. Călătoria a început în Buenos Aires, cel mai mare oraș al Argentinei și s-a terminat tot acolo, după două luni și treisprezece zile, chiar înainte ca Argentina să fie închisă din cauza izbucnirii coronavirusului. În acest timp scurs cu repeziciune, autoarea a străbătut Uruguay, Paraguay, Chile și Patagonia. A întâlnit tot felul de oameni pe parcursul peregrinării, a aflat povești de viață și a dezvăluit la rândul ei motivele care au împins-o să străbată atâta drum. Unii localnici au fost surprinși de alegerea sa, uimiți că a aterizat tocmai în țara sau orașul lor, unde aparent nu e nimic de făcut. Nu veți citi o carte despre destinații populare sau exotice, despre locuri populate intens de turiști, cu o mulțime de obiective de vizitat sau recomandări de restaurante care apar în ghidul Michelin. Veți citi însă despre o experiență autentică de viață, despre cum te poți redescopri străbătând pas cu pas o țară străină, vorbind cu localnicii, încercând să înțelegi istoria și tranziția locului în care te afli. Nu am citit multe cărți de călătorie și nu aș putea să compar această carte cu altele mai bune sau mai proaste. E genul de lectură pe care o simți din prima și o iubești sau o ignori total. Porțile se închid la miezul nopții mi-a amintit de Oyibo , scrisă de doi tineri care au străbătut toată Africa pe motociclete. Pe amândouă le-am iubit de la primele rânduri, am simțit frumusețea și miracolele din spatele cuvintelor, m-am simțit aproape teleportată în locurile despre care citeam și cred că asta a fost intenția autorilor de la bun început. E complicat să pui în cuvinte toate sentimentele care te-au încercat pe parcursul unei călătorii, să redai tot ceea ce ți-a rămas întipărit pe retină, să transmiți emoția descoperirii , bucuria necunoscutului.
Cartea o găsiți aici. În ciuda progreselor remarcabile ale științei din ultimele decenii, în lume există oameni care suferă de dureri cronice, inexplicabile din punct de vedere medical, refractare la orice tratament disponibil până în prezent. Pornind de la această realitate cruntă, Monty Lyman afirmă cu tărie că tot ce credem că știm despre durere este greșit. Prin exemple concrete și studii de specialitate, un prim mit este demontat - durerea nu depinde de gradul de vătămare al țesutului. Durerea este produsă în creier, iar acest adevăr poate fi interpretat în mod greșit drept o simulare din partea pacientului care suferă de dureri cronice. Indiferent de natura durerii sau de intensitatea ei sau de schimbările pe care le provoacă, durerea este un protector. Este menită să ne protejeze de ceea ce ne-ar putea distruge, de factori invizibili cu ochiul liber, factori amenințători pentru bunăstarea noastră. Încă de la primele pagini, mi-am dat seama că medicina modernă, în marea majoritate a locurilor de pe planeta asta, abordează total greșit durerea.
Medicii au nevoie de ani mulți de pregătire pentru a putea profesa, iar educația lor nu se termină niciodată. Medicina este o știință care evoluează constant, care încearcă mereu să găsească răspunsuri sau soluții la probleme aparent de nerezolvat. Caracteristica comună a oamenilor de știință este curiozitatea și datorită ei, de-a lungul secolelor, oamenii au găsit metode de a eradica anumite boli, au descoperit modalități confortabile și ușoare pentru a trata anumite afecțiuni și caută în continuare răspunsuri. Durerea idiopatică sau durerea care nu are nicio cauză medicală este o afecțiune destul de des întâlnită în epoca modernă, în ciuda progreselor medicale, a aparaturilor sofisticate și a medicamentelor eficiente care există. Pe această categorie de pacienți își concentrează privirea autorul, încercând să sublinieze anumite aspecte neglijate în medicină și să găsească soluții eficiente, la îndemână pentru marea majoritate a oamenilor. Partea emoțională a bolilor sau a durerii este un aspect despre care medicii nu vorbesc sau nu întreabă atunci când consultă un pacient. Unele manifestări ale corpului nu au nicio dovadă care să fie detectată de aparate și de aici apar dilemele, barierele, incapacitatea științei de a trata ceva ce nu poate fi văzut. Știința, în general, se bazează pe dovezi. Dar orice boală are și o componentă emoțională, fie provenind din copilărie, fie dintr-o situație recentă, traumă, situație familiară dificilă. Autorul explorează posibile explicații ale durerii prin intermediul cauzelor emoționale, a factorilor din mediul înconjurător, a unor evenimente care nu țin neapărat de pacientul în sine, dar care au avut sau au impact asupra întregii omeniri. Este o lectură fascinantă despre corpul uman, despre felul în care ne gestionămm emoțiile și traumele, despre felul în care interacționăm cu ceea ce ne înconjoară și cum ne afectează aceste interacțiuni în plan fizic și psihic. Cartea o găsiți aici. Câștigător al Booker Prize în 2020 și numit cea mai bună carte a anului de către British Book Awards, Shuggie Bain este povestea unui tânăr maturizat peste noapte, a unei copilării dificile trăită într-o locuință socială din Glasgow în anii '80, în compania unei mame alcoolice. Autorul a fost comparat cu Hanya Yanagihara sau cu Alan Hollinghurst, romanul său fiind un adevărat tur de forță despre familiile din clasa muncitoare. Hugh, poreclit Shuggie, este un copil bun, inteligent, perspicace, aflat într-un mediu total nepotrivit pentru dezvoltarea lui. Mama sa, Agnes, este alcoolică, iresponsabilă, incapabilă să aibă grijă de propriul copil și să se controleze suficient de mult pentru a-i asigura acestuia hrana de fiecare zi. Alcoolismul mamei apasă greu pe umerii firavi ai copilului de zece ani, care trece prin diferite stări în încercarea de a rezolva această problemă. Nu îl deranjează umilința la care este supus sau anxietatea care îi bântuie nopțile, ci faptul că nu este capabil să o ajute pe mama lui. Iubirea lui infinită pentru ea, în ciuda tuturor defectelor evidente, este forța care îl împinge să meargă mai departe. Toți ceilalți au părăsit-o demult, toate relațiile ei sunt sortite eșecului, Shuggie fiind singurul om de pe lume pe care se poate baza constant. Drama acestui copil este profundă și cu un final incert, căci situația nu pare să se amelioreze. Shuggie devine un copil singuratic, nefericit, mereu îngrijorat și tensionat de ceea ce s-ar putea întâmpla, mereu în alertă. Nu reușește să se bucure de nimic din ceea ce viața are de oferit, căci soarta nu a fost deloc blândă cu el. Încăpățânarea lui de a rămâne alături de mama sa se traduce tototdată prin neputința unui copil de a se descurca singur într-o lume atât de dușmănoasă. Shuggie nu are prieteni, nu cheamă pe nimeni la el acasă, căci mama sa e ca o bombă cu ceas, niciodată nu știe la ce să se aștepte din partea ei. O iartă de fiecare dată, chiar și atunci când banii pentru mâncare se risipesc pe sticle de alcool. Faptul că este diferit de cei din comunitatea sa nu îl ajută, fiind discriminat mereu și marginalizat de ceilalți. Singurul lucru pe care nu i-l poate lua nimeni este speranța. Speranța că într-o zi mama lui va fi o mamă normală, o mamă drăgăstoasă, speranța că vor reuși să scape din acea fundătură în care locuiau, speranța că soarele va răsări la un moment dat și pentru familia lui. Shuggie Bain este un roman plin de durere, de suferință, de frustrare și adevăruri amare despre lumea în care trăim. Shuggie și mama sa nu sunt conturați ca niște victime, ci ca niște persoane care luptă în fiecare zi cu forțele destinului, în ciuda sorților de izbândă. Este un roman liric, scris cu multă empatie și emoție, o poveste care te poartă prin toate stările posibile și îți reamintește cât de norocos ești. În ciuda dimensiunilor sale, se citește ușor și își merită toate laudele de pe rețelele sociale.
Cartea o găsiți aici. După o carieră de succes în lumea filmului și a teatrului, cu apariții în seriale precum Downton Abbey, The Tudors și o nominalizare la premiul Laurence Olivier, Catherine Steadman a debutat în 2018 cu thrillerul Ceva în apă, o poveste captivantă și plină de neprevăzut. Noul ei roman, Dispariția, are acțiunea plasată în centrul lumii strălucitoare a Hollywood-ului, iar autoarea abordează teme precum compromisul, puterea de decizie, discriminarea etc.
Mia Eliot, o actriță de origine britanică, ajunge în Los Angeles pentru a participa la o competiție importantă. Cu puțin noroc, speră să dea lovitura în lumea filmului și să fie remarcată de cei mai importanți producători. Competiția e acerbă, iar sezonul tinerilor gata să facă orice pentru a reuși tocmai a început. Mia începe să se simtă ca peștele în apă în această lume atât de atrăgătoare, atât de plină de strălucire. Nici măcar nu bănuiește că în culise se petrec cele mai îngrozitoare coșmaruri. În LA-ul plin de viață și pasiune, nu oricine reușește să-și audă numele pe buzele tuturor. Oamenii cu adevărat dispuși să ia ce li se cuvine sunt cei care nu ezită să facă compromisuri, să calce pe cadavre, să taie în carne vie. Dispariția lui Emily, o actriță pe care Mia o cunoscuse de puțin timp, îi deschide ochii asupra părții întunecate a industriei. Mia înțelege rapid că nimic nu e ceea ce pare în acest loc paradisiac și că nimeni nu spune adevărul dacă nu are ceva de câștigat. Mia va avea parte de o maturizare forțată, un wake-up call înspăimântător la contactul cu lumea reală. Într-o lume bazată pe compromis și minciună, nu poți răzbi decât dacă te încadrezi în peisaj sau încerci să schimbi ceva. Va reuși Mia cu adevărat să supraviețuiască în această lume fără a-și pierde demnitatea? Dispariția mi-a plăcut mult mai puțin decât Ceva în apă, celălalt roman al autoarei. A fost o poveste mai puțin antrenantă, centrată în special pe sentimentele și acțiunile umane, dar suficient de plină de suspans cât să îmi stârnească curiozitatea. Catherine Steadman e, cu siguranță, o autoare de urmărit. Cartea o găsiți aici. Considerată a fi una dintre cele mai puternice voci ale literaturii contemporane, Margaret Atwood a intrat în atenția publicului larg cu romane precum Femeia comestibilă, Ochi de pisică, Alias Grace și faimoasa distopie Povestea Slujitoarei. Asasinul orb, pentru care a primit prestigiosul Booker Prize în anul 2000, spune povestea surorilor Iris și Laura Chase, provenite dintr-o familie înstărită și aparent fără nicio grijă pe lume, dar atinse de capriciile destinului odată cu boala mamei și declinul psihic al tatălui. Romanul se desfășoară pe trei planuri - prezentul este povestit de Iris, ajunsă acum la o vârstă respectabilă și dornică să spună adevărul despre familia sa ; trecutul, împărțit în două perioade - înainte și după moartea tragică și timpurie a Laurei, ultimul plan fiind universul imaginar din romanul Laurei, scrisă cu puțin timp înainte de dispariția ei. Aparent, nu există prea multe legături sau similitudini între cele planuri, dar numitorul comun se dezvăluie abia la sfârșit, autoarea reușind să păstreze suspansul pe parcursul a 750 de pagini. Este un roman voluminos, plin de secrete și mistere familiale, conflicte politice și militare, drame personale și multă durere. În ciuda mărimii sale impresionante, lectura curge rapid, personajele se conturează firesc, iar tensiunea este la cote maxime, făcând aproape imposibilă abandonarea lui.
Ajunsă la o vârstă înaintată, Iris rememorează toate momentele de cumpănă ale familiei sale. Confruntată cu neputința părinților de a susține afacerea, Iris se căsătorește de tânără pentru a evita falimentul iminent și colapsul financiar al familiei sale. Această decizie care le va schimba viața pentru totdeauna vine la pachet cu schimbări pe care cele două surori sunt nevoite să le accepte, evenimentul catalizând în jurul său tot parcursul personajelor. Căsătoria lui Iris reprezintă începutul catastrofei, decizia proastă care va preceda toate celelalte mișcări greșite. De la căsătorie și până la declin nu a mai fost decât un singur pas. De-a lungul romanului, aceste momente cruciale sunt privite din mai multe unghiuri, fiecare perspectivă aducând ceva nou, scoțând la iveală detalii neștiute, aparent banale în acel moment. Luate laolaltă, toate aceste detalii se cristalizează într-un adevăr dureros și limpede, care va face lumină asupra tuturor incertitudinilor de la început. Margaret Atwood este o povestitoare fantastică, o maestră a misterului și a intrigii. Așa cum spuneam mai sus, este aproape imposibil să lași cartea din mână, iar întorsul paginii devine o acțiune firească. Este unul dintre cele mai bune romane ale autoarei, alături de Alias Grace, un alt page-turner de dimensiuni intimidante. Cartea o găsiți aici. Primul obiect asemănător ceasului pe care îl cunoaștem astăzi a fost un cadran solar montat pe o coloană a Forumului din Roma, în anul 263 î.e.n. Era o pradă de război obținută de Valerius Maximus în urma confruntării dintre Cartagina și Roma. Locuitorii au fost uimiți de acest obiect neobișnuit, fără să aibă idee cât de mult le va schimba viețile. Zeci de copii ale cadranului solar au fost amplasate apoi în toată Roma, având ca scop organizarea și controlarea activităților pe care cetățenii le desfășurau zi de zi. Cadranului solar i-a urmat ceasul cu apă, care măsura timpul și noaptea, guvernând atât orele de somn, cât și pe cele de veghe. Încă din cele mai vechi timpuri, ceasurile au fost un instrument al puterii politice, o metodă de a coordona mulțimile în diferite scopuri. Omul și-a dat seama rapid că acest obiect poate fi stimulat în nenumărate moduri, poate fi înzestrat cu o putere pur ipotetică, dar având consecințe asupra unei întregi comunități. Turnurile cu ceas din nenumărate orașe ale acestei lumi transmit un mesaj clar, indiferent de ceea ce se întâmplă la nivelul solului - cunoaște-ți locul, supune-te. De-a lungul timpurilor, oamenii i-au atribuit ceasului multă însemnătate, amplasându-l în locuri strategice, făcându-l parte dintr-un plan bine pus la punct. Nenumărați maeștri orologieri au creat adevărate opere de artă - ceasuri împodobite cu semnele zodiacului, cu diferite simboluri religioase, cu corpuri cerești și toate planetele din Sistemul Solar. Aceste obiecte de o frumusețe desăvârșită au fost amplasate în biserici sau piețe publice pentru a influența oameni și comunități, uneori în scopuri nobile, alteori doar pentru accesul la o putere mai mare. Ceasurile au un jucat un rol adesea violent în istoria omenirii, fiind un obiect de tortură, de exercitare a puterii, de control, de urmărire. În această istorie fascinantă a umanității, David Rooney, istoric al tehnologiei și fost custode al departamentului dedicat măsurii timpului la Royal Observatory din Greenwich, vorbește cu o pasiune imensă atât despre ceasuri, cât și despre ambiția nemăsurată a ființei umane. Ceasurile au fost mereu în strânsă legătură cu dorința umană de a deține putere, uneori prin orice mijloace. Cartea este abundentă în date istorice și întâmplări pierdute prin filele timpului, uneori fiind destul de greu să ții pasul cu abilitatea autorului de a aduna toată informația într-o poveste captivantă. Cartea o găsiți aici.
|
Arhivă
April 2024
|