Camelia Cavadia - Purgatoriul îngerilor

Anual, în întreaga lume, dispar aproape un milion de copii. Unii apar după ceva timp, cei din jur fiind deja obișnuiți cu plecările dese și întoarcerile subite. Ceilalți, sutele de mii despre soarta cărora nu se mai știe nimic, rămân doar o statistică cu parfum de tragedie. Cei mai mulți sunt răpiți, vânduți sau puși să își câștige traiul prin mijloace imorale, iar pe măsură ce timpul trece și ei se afundă tot mai mult în noua viață, șansele de a-și regăsi familiile scad de la o zi la alta. Poliția este de cele mai multe ori neputincioasă, din lipsă de personal, de fonduri sau de empatie. Presa este în căutare de senzațional în primele clipe, smulgând declarații și publicând semnalmentele cazurilor pentru publicul larg. Dar și ei își pierd curând interesul, căci noi subiecte le captează atenția. Acești copii rămân pierduți pentru totdeauna, uitați într-un trecut sumbru, în timp ce toată lumea își vede de viață. Despre aceste dispariții, dar și despre disfuncționalitățile unor sisteme care ar trebui să ne protejeze scrie Camelia, cu aceeași blândețe și empatie cu care ne-a obișnuit.  

Scrisă din perspectiva mai multor personaje, povestea din Purgatoriul îngerilor e o înlânțuire de mărturii, gânduri și modalități de a te confrunta cu anumite situații. Avem un copil dispărut, pe nume Teodor, ajuns într-o bandă de cerșetori, supus la umilințe fizice și psihice, dar rămânând totodată o forță greu de învins. Teodor este simbolul speranței și al curajului, sentimente pe care familia lui le-a pierdut demult - doi părinți care s-au pierdut pe ei înșiși și unul pe celălalt, un frate care își simte sufletul geamân aproape, deși acesta nu e de găsit și o mulțime de ipoteze și ce-ar fi fost dacă încununându-le suferința fără margini. Îi avem apoi pe tovarășii lui Teodor - pentru unii viața nu a arătat niciodată altfel, alții încearcă să se acomodeze ; în realitate sunt o gașcă de suflete chinuite, cărora viața le-a demonstrat mult prea devreme că are câștig de cauză. Și mai sunt și perspectivele unor oameni din sisteme menite să ne protejeze - poliție și presă. Propriile lor experiențe nu fac decât să confirme fisurile acestor sisteme, în care oameni cu o putere nestăvilită conduc din umbră, călcând (la propriu) pe cadavre. Iar partea asta - despre sistemele nefuncționale de la noi din țară - mi s-a părut cumva cu atât mai importantă, cu cât citim în fiecare zi câte o știre despre dezastrele pe care le lasă în urmă corupția și cât de mare nevoie avem de oameni capabili să lucreze în folosul comunității și nu doar pentru propriile interese. Cred că ar trebui să se scrie mai mult despre lucrurile acestea și mă bucur să văd că un scriitor de talia Cameliei vorbește deschis despre ele, ironizând atât disfuncționalitatea lor, cât și enoma noastră nepăsare. 

Romanul ăsta mi-a smuls o bucată de suflet, căci subiectul copiilor dispăruți ne reamintește cât suntem de vulnerabili, de sălbatici și lipsiți de putere ; cât de mult propagăm ura și nimicurile cotidiene în pofida lucrurilor cu adevărat importante. Apoi vin prejudecățile legate de aceste cazuri - poate că o parte din vină o au și părinții, nu au avut suficientă sau grijă sau atenție ; poate că sistemele nu sunt făcute să ne protejeze cu adevărat, e doar o iluzie, căci sunt conduse tot de oameni, iar oamenii sunt limitați din mai multe puncte de vedere. Cartea asta scoate la iveală ce e mai pur și ce e mai întunecat din ființa umană - pe de o parte, datorită sufletelor nevinovate aflate în situații pe care nu le pot controla, iar pe de altă parte din perspectiva instituțiilor care au mâinile legate în majoritatea cazurilor și empatia aflată aproape de limita inferioară. 

Mi-a plăcut și nu mi-a plăcut cartea asta - subiectul ales e unul extrem de delicat și, pe măsură ce lectura mi-a dezvăluit tot mai multe detalii și fapte din viața lui Teodor, am fost cuprinsă de o anxietate ce nu m-a mai lăsat decât aproape de final. Dar Camelia a crescut mult o dată cu această carte - atât ca scriitor, cât și ca om căruia nu-i e frică să spună lucrurilor pe nume. Iar felul în care a scris-o, acordând importanță tuturor personajelor, subliniind motivele și justificările acestora, ne arată că o poveste are întotdeauna mai multe perspective - depinde de partea cui o privești. Dar fiecare părere contează, fiecare gând sau emoție contează. căci suntem diferiți și vedem lumea în moduri diferite - normalul nu mai are o definiție clară ; ceea ce e normal pentru noi, pentru alții seamănă destul de mult cu anormalul. 

Camelia, îți mulțumesc din suflet pentru încă o rundă de emoții intense, plâns înăbușit și zâmbete firave! 

​Cartea o găsiți aici.