Pentru majoritatea oamenilor, interacțiunea cu ceilalți e un lucru simplu, firesc. E normal să găsești persoane cu care să ai lucruri în comun, să legi prietenii durabile, să treci peste timiditate, posibilitatea unui eșec și să îți exprimi sentimentele față de alte persoane. Dar aceste procese nu sunt simple pentru orice persoană, în special în timpul gimnaziului / liceului, când caracterele se formează treptat și diferențele care te separă de ceilalți par imposibil de depășit. 

Emmie se află la limita dintre copilărie și adolescență. E o fată timidă, căreia îi este greu să vorbească cu alți oameni, să își exprime sentimentele și părerile. E aproape invizibilă pentru cei din jurul ei, înafara Briannei, prietena ei cea mai bună. Provenind dintr-o familie în care frații mai mari au eclipsat toate trările și senzațiile sale, Emmie s-a cufundat într-o tăcere de care nu mai poate scăpa. Frații ei au plecat la facultate și toată atenția părinților s-a îndreptat din nou spre ea. Dar Emmie preferă să vorbească puțin și să-și petreacă timpul singură, așa cum s-a obișnuit. Schimbarea ei se produce în momentul în care simpatia pentru un băiat pare să depășească toate obstacolele din jur. Emmie și Brianna scriu câte un bilețel de dragoste pentru băieții pe care îi simpatizează, dar printr-o întorsătură nefericită a sorții, bilețelul scris de Emmie ajunge în mâna celui mai răutăcios băiat din școală. Curând toată lumea află despre sentimentele care trebuiau să rămână ascunse, inclusiv cel la care trebuia să ajungă biletul. Emmie nu mai e invizibilă, a devenit ținta glumelor și a răsetelor incontrolabile. 

Cele mai mari temeri ale sale au devenit realitate, ceea ce înseamnă că nimic mai rău de atât nu se poate întâmpla. Emmie reușește să treacă peste rușine, timiditate și frică, devenind o persoană cu totul și cu totul nouă, una capabilă să interacționeze cu cei din jur, să-și folosească vocea atunci când o deranjează ceva - o persoană curajoasă, renăscută din propria cenușă.

Emmie cea invizibilă e o poveste despre timiditate, curaj și lumea din afara zonei de confort. Dat fiind că vorbim despre un personaj aproape de vârsta adolescenței, zona de confort e un termen destul de vag, căci Emmie nu a avut suficiente experiențe de viață ca să declare că a intrat într-o rutină. Dar tăcerea ei, fricile legate de relaționarea cu ceilalți și cum ar putea aceștia s-o judece constituie rutina în care se ghemuiește pentru a se simți în siguranță. Iar atunci când toate temerile ei devin realitate, Emmie prinde în sfârșit curaj și realizează că cei din jurul ei sunt la fel ca ea, plini de entuziasm, frici, speriați că vor fi judecați pentru ceea ce spun sau ceea ce fac, dar determinați să depășească aceste obstacole. Emmie înțelege în sfârșit că oamenii îi vor dărui exact ceea ce se așteaptă să primească și că cel mai dificil obstacol de trecut e încrederea în propria persoană. Încrederea că poate fi văzută, admirată și iubită pentru ceea ce e. 

​Cartea o găsiți aici. 

Considerat una dintre cele mai controversate figuri ale secolului actual, Bertrand Russell nu se sfiește să scrie detașat și sincer despre politică, educație, religie sau alte subiecte fierbinți. S-a născut în Țara Galilor, într-o familie aristrocratică. Familia sa credea că se va implica în politică, însă a fost pasionat întotdeauna de matematică și filozofie. Drumul i-ar fi fost lin dacă ar fi făcut ceea ce așteptau alții să facă, însă el a luat-o pe calea lui, dorind să trăiască după propriile principii și nu după cele impuse de proveniența sa sau mediul social. S-a opus întotdeauna ideii de război, considerând că există alte căi de rezolvare a conflictelor și că oamenii nu trebuie să se pripească în aceste chestiuni. În timpul Primului Război Mondial, a fost arestat pentru acțiunile sale pacifiste, a fost un mare critic al lui Hitler și Stalin, a condamnat implicarea Statelor Unite ale Americii în Războiul din Vietnam și a fost un susținător al dezarmării nucleare. 

Printre subiectele dezbătute în acest volum se află educația, politica, speranța, toleranța etc. Principiile lui Russell se extind în toate aspectele vieții de zi cu zi - la un moment dat susține că un educator/învățător nu ar trebui niciodată să își învețe elevii că alte grupuri etnice sau grupuri diferite de ei ar trebui stigmatizate sau ocolite. Acești formatori de opinie care au capacitatea de a influența destinele celor pe care îi îndrumă ar trebui să lase la o parte istoriile personale, prejudecățile și ideile preconcepute atunci când își exercită munca. Bazele viitoarelor principii, temeri sau antipatii se formează în copilărie și adolescență, școala având o influență enormă asupra caracterelor. Educația poate schimba lumea, educația poate modela ceea ce ne înconjoară, ceea ce vedem și ceea ce înțelegem din ea.

După cuvintele de mai jos, Bertrand Russell a intuit criza existențială în care se află omenirea în momentul de față și dificultățile pe care le vom întâmpina încercând să ne trăim viața așa cum ne-am imaginat. Nimic nu mai este simplu sau de la sine înțeles, și nu doar oamenii sunt cei care se schimbă constant, ci și mediul înconjurător. Asistăm la cea mai gravă criză legată de natură, care ne demonstrează din ce în ce mai des că toate acțiunile au consecințe, iar unele dintre ele ne prind din urmă. Asistăm la o criză a valorilor, tot mai puțin apreciate, luate în derâdere și stigmatizate. Trăim timpuri nesigure din toate punctele de vedere și e necesar să ne păstrăm principiile ca să putem supravițui și prospera. Frica e un sentiment firesc, e o emoție care trebuie lăsată să se manifeste și care poate fi depășită. 

"Avem toate motivele să ne temem că civilizația occidentală, dacă nu toată lumea, va trece, probabil, în viitorul apropiat printr-o perioadă de imensă mânhire, suferință și durere - o perioadă în care, dacă nu avem grijă să le ținem minte, lucrurile pe care încercăm să le păstrăm pot fi uitate, acoperite de amărăciune, sărăcie și dezordine. Vom avea nevoie de curaj, speranță și convingeri de nezdruncinat dacă dorim să ieșim din vremurile întunecate nevătămați din punct de vedere spiritual. Înainte de a fi loviți de pericolul actual, merită să ne adunăm gândurile, să ne punem speranțele în ordine și să ne sădim în inimi o credință fermă în idealurile noastre."

Cartea o găsiți aici. 

Al doilea volum al cvartetului Anotimpurile, Iarna, reflectă cel mai fidel personalitatea și stilul autorului devenit celebru datorită autobiografiei sale. "Toamna este o tranziție, un timp al golirii - a cerului de lumină, a aerului de căldură, a plantelor și copacilor de frunze. Iarna care urmează este un timp în care domnește nemișcarea. Pământul se întărește, apa îngheață, zăpada acoperă totul." Primul volum, începutul scrisorii către fiica lui nenăscută, e exact o tranziție, așa cum afirmă autorul mai sus, o tranziție către povestiri cu accente mai întunecate, amintiri legate de relația cu tatăl său, extrem de complicată și etern generatoare de frustrări. Iarna, inevitabil, îi aduce aminte de persoana căreia i-a cerșit mereu admirația și aprobarea. "Așa mi-l amintesc pe tatăl meu în ultimii lui ani, prizonier în ceva din care nu mai putea să iasă. Iarna lui era nesfârșită, ningea, băteau vânturi reci peste tot, nu doar în afara casei unde locuia, ci și înăuntrul ei. Așa-mi imaginez. Că ningea și sufla vântul în dormitorul lui, pe scări, în bucătărie, în camera de zi. Că era iarnă în sufletul lui, în minte, în inimă." Iarna lui Knausgard nu e anotimpul cadourilor, al zăpezii infinite care îndeamnă la joacă și bucurie, ci devine un timp al rememorărilor dureroase, al problemelor de familie care ies din nou la suprafață și al regretelor fără rost. 

​

Iarna reprezintă începutul unei mărturisiri, începutul sincerității față de fiica sa, care urmează să afle că o familie este compusă din bine și rău, amintiri frumoase și momente tensionate. Viața nu va fi mereu la fel ca zilele copilăriei sale, iar pe măsură ce timpul va trece, totul se va schimba, puțin câte puțin, până când va putea spune, la rândul ei, că a fi adult este greu și complicat. Knaugard nu renunță la duritatea cu care prezintă adevărurile sau experiențele vieții sale și cumva, îmi e greu să mi-l imaginez în rolul de tată. În volumul 2 din Lupta mea, paternitatea venise peste el ca un tsunami. O vreme a părut incapabil să se adapteze la toate schimbările pe care le aduce un copil în viața unui om, zilele culminând cel mai adesea cu un amestec de frustrare și nervi, o furie incontrolabilă îndreptată împotriva persoanelor dragi. Apariția copiilor a fost un proces îndelungat, cu multe provocări și obstacole pe parcursul drumului. Faptul că relația cu tatăl său a fost mereu una conflictuală nu a ușurat acest proces, ba din contră - teama că va deveni un tată la fel de prăpăstios ca tatăl lui a început să-i știrbească încrederea în propriile forțe și sentimentele pentru copiii săi. 

Indiferent de direcția în care o va lua povestea în următoarele volume, sinceritatea e punctul forte a lui Knausgard, baza scrierilor sale și atuul care îl salvează din orice situație. E un element care îl va scoate mereu în evidență, chiar dacă cuvintele sale au puterea să răscolească adânc sufletele cititorilor săi. Sinceritatea e modul în care percepe lumea și în care își va crește copiii, indiferent de riscuri. 

Cartea o găsiți aici.