R. J. Palacio - Minunea

Auggie Pullman nu e un băiat obișnuit. 
Auggie Pullman e o lecție de viață pentru toți oamenii obsedați de control, care consideră că viața nu are cum să-i surprindă (deși principiul ăsta e o prostie colosală, după părerea mea). 
Povestea lui Auggie le oferă o voce tuturor oamenilor considerați diferiți de către societate, dați la o parte din rândurile celor banali și aruncă o lumină orbitoare asupra modalităților prin care putem deveni mai toleranți cu cei din jurul nostru, ascultându-i fără să judecăm fiecare cuvânt. 

Scrisă din perspectiva a șase personaje, Minunea spune povestea unui băiețel născut cu o diformitate facială, care îl împiedică să aibă o copilărie și o viață asemenea celorlalți copii. Cele douăzeci și șapte de operații prin care trece nu îl ajută să aibă un aspect normal, ci să-și folosească simțurile la fel ca toți ceilalți - să audă, să vadă, să mănânce în alt mod decât prin intermediul unui tub. Lumea lui își urmează cursul între pereții casei, acolo unde mama sa îl învață tot ceea ce e necesar. Însă Auggie este nevoit să iasă la un moment dat în lume, să accepte provocările care îi vor ieși în cale și să învețe să se descurce printre ceilalți oameni. Așa începe aventura lui - cu prima prietenie, prima confruntare, primul eșec, prima dezamăgire, primele sentimente legate de școală, colegi și profesori. 

Minunea nu este doar o altă poveste despre toleranță. Autoarea nu ține o pledoarie plictisitoare despre acceptarea celor din jurul nostru pentru ceea ce sunt, nici nu ne îndeamnă să fim mai buni și să privim mai atent. Inspirată de întâlnirea întâmplătoare cu un copil în fața unui chioșc de înghețată, și-a transformat pasiunea pentru scris într-o poveste care curge natural, firesc, fără a ține pledoaria diversității sau a-i insulta în vreun fel pe toți necruțătorii acestei lumi. Romanul este perspectiva unui copil blamat de societate, împins la izolare și singurătate din cauza unui defect fizic. Auggie este vocea tuturor celor care au suferit o viață întreagă din cauza prejudecăților, au luat decizii bazate pe frică și înstrăinare, au mers pe alte drumuri decât cele menite pentru ei din cauza indiferenței celorlalți.

Cred că am vorbit despre toleranță în foarte multe recenzii de anul trecut și oricâte cărți aș citi despre acest subiect, nimic nu mă inspiră mai tare spre o schimbare decât poveștile din jurul meu. Cred că avem cu toții o doză de răutate și egoism, că la un moment dat judecăm după aparențe, iar regretele nu mai schimbă mare lucru. Iar aceste reacții se bazează exclusiv pe frică - frica de necunoscut, frica de provocări noi și de experiențe întâlnite doar în cărți. Toleranța începe din întâmplare, în special în lumea grăbită a secolului XXI, când curajul îl găsim doar pe rețelele de socializare, iar viața reală seamănă mai mult cu o cameră izolată decât cu una plină. Avem o mie de motive să-i blamăm pe ceilalți atunci când frustrările devin mai multe decât împlinirile. Și cred că răutatea asta care a ajuns să ne definească nu e răutate pură în cazul majorității, e doar vocea propriilor eșecuri. Probabil că romanele și filmele care tratează acest subiect nu vor determina prea mulți oameni să devină mai empatici cu cei din jur - cred că doar viața, cu nenumăratele ei surprize, poate reuși acolo unde toate celelalte metode au dat greș. 

Don't judge someone until you've walked a mile in his shoes. 

Cartea o găsiți aici.