Rachel Cusk - Schiță

Un bărbat și o femeie stau unul lângă celălalt în avion și încep să vorbească de parcă s-ar cunoaște de o viață. Discuția începe lent și se transformă firesc într-o conversație despre iubire, dezamăgiri, cariere, familii etc. Între cei doi străini se strecoară vorbe nenumărate, iar intimitatea dintre ei începe să crească. Chiar dacă se simt surprinși de această apropiere subită și de familiaritatea cu care se adresează unul altuia, nu o arată neapărat, acceptând pur și simplu situația și mersul firesc al discuției. Romanul este format din zece conversații în care cei doi își povestesc viețile cu o pasiune nebănuită. Doi oameni care s-au mai văzut până atunci încep să vorbească, iar lumea se oprește în loc și ascultă cu răsuflarea tăiată.

Construit cu finețe și profunzime, romanul lui Rachel Cusk o propulsează în rândul scriitorilor contemporani cu o voce puternică. Nu am citit nimic scris de ea până la romanul de față, dar mi se pare o poveste care ne redă încrederea în umanitate. Momentul dintre cei doi străini pare unul pe care l-am trăit cu toții, în care viața ne propulsează într-o situație neobișnuită, care poate părea ciudată din exterior și pe care tindem s-o înlăturăm rapid, regretând apoi că nu ne-am lăsat duși de val. De câte ori vi s-a întâmplat să cunoașteți pe cineva și să vorbiți cu persoana respectivă la fel de firesc cum respirați? Aceste conexiuni sunt rare și apar sub forma unei lecții, a unui test pe care viața ni-l pune la dispoziție pentru a ne scutura puțin. În contextul social al lumii de azi, oamenii și-au pierdut încrederea unii în alții, sunt reținuți nu doar față de necunoscuți ci și față de cei apropiați, refuzând să se deschidă vreodată în fața unei alte persoane. Ceea ce e total greșit, căci nu putem supraviețui singuri. Suntem o rasă care are nevoie de interacțiune pentru a avansa și a evolua din toate punctele de vedere. Iar conversația cu un om care nu te cunoaște și pe care nu îl cunoști poate fi profund eliberatoare, ca o situație privită din afară, analizată și gândită la rece. 

Cumva întâlnirea celor doi și interacțiunea de după, conversațiile care devin pline de detalii neștiute despre viața fiecăruia, pare desprinsă dintr-o lume în care oamenii nu se feresc să vorbească cu ceilalți dacă simt acest impuls. Nu le este frică să se deschidă în fața unui străin dacă așa le dictează inima. Acest tip de conexiune, pe care îl simți o dată, de două ori în viață, pe care nu îl poți explica logic, e ceea ce ne transformă și ne modelează. E glasul inimii, dacă e să romanțăm situația. Cred că unii oameni ne apar în viață pentru a ne învăța ceva, uneori într-un mod dur, alteori mai blând, sub forma unei întâlniri aparent întâmplătoare. 

​Cartea o găsiți aici.