Poți iubi pe cineva prea mult? Despre căsnicie, fascinația anilor '20 și soții Hemingway, în Soția din Paris de Paula McLain

Motto : "Îți construiești viața cu cineva, cineva pe care-l iubești, și-ți închipui că e de-ajuns. Dar niciodată nu e de-ajuns, nu-i așa?"

Cel mai riscant pariu pe care îl facem în viața asta e cu dragostea. Când ne îndrăgostim fără speranță, dar cu avânt și tumult pentru ce va urma, când alegem să ne împărțim restul zilelor cu o singură persoană, cădem într-o capcană confecționată chiar de noi. E prea îndrăzneț să visăm că totul va merge bine, că sentimentele vor fi cea mai putenică forță din lume, dar în adâncurile sufletului chiar așa credem. Iar mai apoi, când aducem pe lume vieți noi, împreună cu omul pe care l-am ales cu inima, totul pare să își găsească drumul care i-a fost hărăzit de la început. 

Dar problemele și tentațiile niciodată nu stau ascunse. Nu prea mult timp. Ceea ce, la începuturi părea însuși sensul vieții, ajunge o povară greu de suportat, o închisoare fără gratii, din care nu poți să ieși, deși, teoretic, nu îți stă în cale nici un zid. Ambițiile tale par dintr-o dată apuse, iar sacrificiul absolut necesar pentru bunăstarea ta și a familiei pe care ai construit-o. 

Să fie oare căsnicia absoluta formă de sclavism? Să fie oare fericirea mult visată atât de greu de obținut, dar și de păstrat? 

S-ar putea, când nu ai alături omul potrivit. Sau când te agăți atât de tare de niște idealuri. încât nu mai vezi altă cale pe care s-o apuci. Echilibrul de care are nevoie un om e adesea pus la încercare într-o căsnicie, unde e nevoie de multă înțelegere, răbdare și dragoste, pentru ca relația să crească, să sa transforme, să evolueze în fiecare zi. 

Dar adevărul e undeva la mijloc, la fel cum rezultă și din această carte. În viață, facem niște alegeri, care mai apoi au impact răsunător. Nimeni nu știe rețeta ideală pentru o căsnicie durabilă, nimeni nu știe dacă dragostea va fi de ajuns sau dacă drumul comun va continua mereu la fel de lin precum a început. Dar fiecare dintre noi ne adaptăm cum putem, lăsăm în urmă greșelile pe care nu le mai putem repara, părțile din noi pe care le-am pierdut definitiv și mergem înainte, cu aceeași speranță nestăvilită. Și mâine e o zi, nu-i așa? 

Poți iubi pe cineva prea mult? 

Răspunsul e nu. Iar după cum spunea și Hadley (prima soție a lui Hemingway) la sfârșitul cărții, ca o concluzie îmbucurătoare, nu putem să-i pierdem de tot pe oamenii pe care-i iubim. Ei rămân mereu în inima noastră, oricâte piedici ni s-ar arăta, oricât ne mult i-am rânit și ne-au rănit la rândul lor.