Paula Hawkins - În ape adânci

Nu m-am numărat printre fanii mult-lăudatului roman Fata din tren. Nu pot să spun că mi-a plăcut, dar nici că mi-a displăcut ; am rămas doar cu o vagă senzație de timp pierdut și un minim regret că nu i-am dat mai multe șanse autoarei. Nici după lectura celui de-al doilea roman nu mă pot declara o fană înfocată, deși mi s-a părut mai bine construit, mai incitant, însă (aproape) la fel de dezamăgitor ca și primul. 

Acțiunea se petrece într-o comunitate mică, în jurul unui râu cunoscut drept Bulboana Înecaților. Participă la acțiune aproape toți oamenii de seamă ai comunității, fiecare dintre ei implicându-se mai mult sau mai puțin. Circulă multe legende în jurul râului, însă niciuna nu poate fi acceptată drept adevăr. Danielle Abbott, obsedată din fragedă pruncie de misterele râului, este hotărâtă să afle adevărul și să-l transcrie într-o carte. Aceste demers îi aduce necazuri și dușmani nenumărați. Aparenta ei sinucidere în același râu va declanșa niște forțe demult adormite, obligând-o pe sora ei, Jules, să se întoarcă în locul care i-a adus o imensă suferință... 

Acțiunea romanului oscilează foarte mult, fiind ba extrem de lentă, ba precipitată și aducând la iveală o mulțime de detalii, mai mult sau mai puțin relevante. Povestea lui Nel , ultima victimă, e ignorată aproape total, misterul concentrându-se mai degrabă pe relațiile din timpul vieții, legăturile cu diverși bărbați și caracterul ei îndoielnic. Moartea ei este considerată de la început o sinucidere și nici nu prea ai cum să crezi altceva, având în vedere obsesia din copilărie și atracția nemăsurată către abandonul total. Singurele persoane dispuse să lupte pentru a afla adevărul sunt Jules și fiica lui Nel, Lena. Ele ies cumva în evidență pe tot parcursul acțiunii, fiind singurele capabile să sape adânc, să răscolească trecutul și să stea față în față cu adevărul. În timp ce membrii iluștri ai comunității (Sean și tatăl lui, Patrick - actual polițist, respectiv fost comandant al poliției) fac tot posibilul pentru a ascunde mizeria sub preș, evenimentele se precipită, dezvăluind trăsătura comună a femeilor înecate în râu : nesupunerea. 

Deși a fost extrem de incitant și m-a ținut cu sufletul la gură cam 45% din timpul în care l-am citit, În ape adânci nu a reușit să mă convingă de potențialul Paulei Hawkins. Cartea pare cumva neterminată, plină de detalii inutile, deviind destul de rapid de la investigația unei sinucideri la o intrigă specifică orașelor mici. O gâlceavă permanentă între personaje, o luptă continuă în care cel cu tonul mai ridicat are întotdeauna dreptate. Ce mi-a plăcut însă a fost mitul spulberat al persoanei aflată într-o funcție înaltă, care aparent îl apără de orice problemă - mitul omului care a dobândit puțină putere și consideră că o poate folosi în scopuri proprii. Evident că aparențele înșeală (nu e primul roman în care ni se demonstrează lucrul ăsta), însă clișeele sunt arhiprezente, iar graba autoarei de a termina romanul e aproape palpabilă. Cu toate acestea (ca să ajung și la o concluzie mai coerentă), nu pot să îl combat chiar de tot, nici să îl numesc un roman prost - gusturile literare nu se discută, însă pe seama romanelor se poate discuta fără oprire... 

Cartea o găsiți aici. 

---