Michelle Cuevas - Confesiunile unui prieten imaginar (Memoriile lui Jacques Papier)

Lumea copilăriei are (încă) multe necunoscute pentru adulți. Deși toți am trăit cândva în ea, o uităm foarte ușor sau o abandonăm prea repede, dorindu-ne să creștem odată, să putem face toate lucrurile care ne sunt interzise. Nici nu bănuim în ce capcană fără ieșire vom fi prinși... Fie că am avut sau nu prieteni imaginari, această minunată carte ne poartă în lumea lor, o lume destul de asemănătoare cu a adulților , dar aflată sub blânda atingere a jocului fără de sfârșit. 

Jacques Papier e un băiețel ca oricare altul, cu excepția faptului că este văzut doar de sora lui, Fleur. Nimeni nu pare să-l audă sau să-i observe prezența, din cauza aceasta școala devenind o corvoadă, la fel ca cinele în familie și ieșirile prin parcuri sau la zoo. Ceea ce nu știe Jacques e secretul propriei existențe : este un prieten imaginar pentru o fetiță care l-a dorit și l-a chemat. Cu ajutorul lui , Fleur trebuie să depășească această perioadă din viața ei, să își facă prieteni stabili și să-l arunce încet, încet în uitare. Bineînțeles că nimeni nu va fi uitat în această poveste, deznodământul o să vă smulgă lacrimi și o să fiți mai puțin circumspecți în legătură cu poveștile neobișnuite. 

Mi-a plăcut foarte mult perspectiva cărții : Jacques este prezentat asemenea unui copil real, cu nevoi, sentimente și planuri. Pe parcursul poveștii asistăm nu doar la încheierea copilăriei lui Fleur, ci și a lui Jacques. Pe măsură ce adevărul devine ceva de necontestat, el experimentează primele dezamăgiri, se simte tot mai singur și mai hotărât să revină în viața lui Fleur ca un băiețel în carne și oase. În schimb, este nevoit să-și îndeplinească adevăratul rol și anume de a-i ajuta pe alți copii să găsească ceea ce caută, să depășească anumite momente și să plece mai departe,spre următorul cel mai bun prieten. 

Este un subiect delicat pentru părinți, care se trezesc câteodată că au nu unul, ci doi copii, unul ipotetic, bineînțeles, dar cu aceleași pasiuni și nevoi ca și primul. Dintr-o dată este nevoie de un tacâm în plus la masă, încă un ghiozdan sau carte, un pat supraetajat și lucrurile tind să o ia razna foarte repede. Se discută în carte despre diverse posibilități de a contracara efectul prietenului imaginar : vizita la psiholog, ignorarea totală, urletele și refuzul de a face parte din poveste. Nu știu care e cea mai bună metodă, cartea nu specifică acest lucru. În schimb, cred că fiecare părinte al cărui copil are un prieten pe care nu-l vede nimeni, ar trebui să investească de două ori mai multă înțelegere și dragoste în relația cu copilul. Deși nu pare o problemă reală, cei care sunt puși în fața faptului împlinit pot afirma că e cu adevăarat un obstacol și o cumpănă greu de trecut.  Indiferent de motivele pentru care un copil ajunge să-și dorească un prieten numai al lui, părintele trebuie să învețe să joace un rol, trebuie să joace atât de bine încât să devină cea mai importantă persoană din universul copilului. 

Am ajuns din nou la concluzia că poveștile copilăriei sunt de fapt soluții pentru părinți, uneori semnale de alarmă și că nu există o vârstă anume la care să recomandăm o carte. Cărțile sunt prieteni fideli la orice vârstă, în special la cea adultă, când privim lucrurile cu alți ochi. Am simțit magia, dar și adevărul din spatele ei. Este genul de poveste pe care mi-ar plăcea să i-o citesc copilului meu, când va putea să înțeleagă implicațiile ei și s-o iubească la fel de mult cum am iubit-o eu. 

​Cartea o găsiți aici.