Matt Haig - Umanii

"Pentru creaturi micuțe, așa cum suntem noi, vastitatea devine suportabilă doar prin iubire." ​(Carl Sagan) 

Romanul lui Matt Haig e cea mai frumoasă poveste de dragoste pe care am citit-o în ultimii ani. Bine camuflată într-un roman SF, aparent sângeros, devine o cronică a fragilității și frumuseții ființei umane. Priviți din afară, suntem o specie ciudată, plină de paradoxuri, incapabilă să simtă empatie. Greșim mult, învățăm prea puțin din eșecuri și ne învârtim în aceleași cercuri ani la rând. Repetăm același scenariu mai multe zile, așteptându-le pe cele două care ne scot din monotonie. Nu avem curaj sau ambiție să schimbăm o situație atunci când ne sufocă, continuăm la fel până la epuizare. Nu e nimic greșit în ceea ce am spus, dar totuși...există în noi o fărâmă de rai. Deținem și speranță, aceeași care ne împinge spre următoarea zi sau care ne omoară lent, întocmai ca otrava. 

"Sensul iubirii era să te ajute să supraviețuiești.
Sensul ei era, de asemenea, să uiți de sens, de înțeles. Să încetezi să mai cauți și să începi să trăiești. Înțelesul era să ții de mână pe cineva la care ții și să trăiești înăuntrul prezentului. Trecutul și viitorul erau mituri. Trecutul era doar prezentul care murise, iar viitorul oricum nu va exista niciodată, pentru că, până când vom ajunge noi la el, trecutul se va fi transformat în prezent. Acesta, prezentul, era tot ce era. Mereu mișcătorul, mereu schimbătorul prezent. Și prezentul era capricios. Nu putea fi prins decât dacă dădeai drumul, dacă te detașai.
Așa că am dat drumul, m-am detașat.
Am dat drumul la tot ce exista în univers. 
La tot, dar nu și mâinii ei."

Umanii e uimitoare prin naivitatea personajului principal, un extraterestru venit pe planeta Pământ, determinat să afle și să respecte toate regulile umane, pentru a nu atrage prea mult atenția asupra lui. Nu bănuiește nicio clipă că va cunoaște toată gama de emoții pe care le trăiește orice uman, aceleași emoții care îi fac vulnerabili și ușor de nimicit: crunta nebunie a disperării, tristețea fără margini, durerea incontrolabilă, îndrăgostirea, riscul etc. Pus în situația de a alege, renunță cu dragă inimă la nemurire în favoarea unei vieți pline de durere, dar în care are șansa de a-și trăi dragostea. 

Romanul oferă o perspectivă asupra evoluției rasei umane, a descoperirilor de care ne apropiem și ce consecințe ar putea avea acestea. Suntem ființe fragile, asta e cert. Ne bizuim mult pe noroc, pe destin sau cum s-o mai numi, pe persoanele din jurul nostru. Ne căutăm sensul și fericirea în ceilalți, niciodată în interiorul nostru. Putem fi foarte inteligenți, dar și extrem de ignoranți când vine vorba de sentimente. Priviți din afară, suntem ușor de distrus, extrem de vulnerabili în fața a ceea ce nu cunoaștem. Totul ne sperie, totul ne întărește. 

Mi-a plăcut extrem de mult povestea și felul în care au decurs lucrurile pentru personaje. Foarte bine scrisă, deloc previzibilă, spre surprinderea mea. Autorul mărturisește că s-a gândit la ea în timp ce suferea de atacuri de panică, de aici pornind convingerea că scrisul și cărțile salvează vieți. Aceeași convingere o are și Andrew Martin, personajul principal, care descoperă puterea binefăcătoare a poeziei lui Emily Dickinson. Surprins la început de capacitatea unui uman de a scrie atât de profund, se lasă purtat de versuri și de muzică, devenind din ce în ce mai convins că umanii sunt o rasă plină de contradicții, nicidecum periculoasă. 

Concluzia aparține fiecărui cititor în parte. Nu putem percepe la fel această carte. Pentru mine a fost o poveste de dragoste bine camuflată, pentru cititorii genului SF ar putea părea cam siropoasă. Este un must-read și o surpriză foarte plăcută aproape de finele anului, când se apropie vremea bilanțurilor. 

​Cartea o găsiți aici.