Margaret Atwood - Testamentele

La mai bine de treizeci de ani de la apariția distopiei Povestea Slujitoarei, ​Margaret Atwood a scris o nouă poveste din universul Galaad, care să facă puțină lumină asupra lucrurilor și să-i liniștească pe fanii înfocați. Cartea a câștigat Booker Prize în 2019, fiind îndelung aclamată și recomandată pe toate rețelele de socializare și canalele de Youtube. La cincisprezece ani de la încheierea poveștii, lumea nu s-a schimbat prea mult. Femeile sunt în continuare torturate, tratate că obiecte de care te poți descotorosi foarte ușor, supuse muncilor grele și repetatelor sarcini care să asigure trăinicia rasei. Există același sistem de abuzatori și abuzați, bărbații fiind în continuare cei care decid totul și care schimbă regulile după bunul plac. Violența este în continuare justificată, sub toate formele ei, Romanul este scris din trei perspective - cea a mătușii Lydia, cel mai detestat personaj din Povestea Slujitoarei, ​a lui Agnes, copilul unei Slujitoare și Daisy, o fată care află de existența Galaad-ului după ce părinții îi sunt uciși. Fiecare femeie îndeplinește un rol și prin ochii lor putem vedea această lume în format 3D. Povestea mătușii Lydia aruncă în aer toată ura pe care am simțit-o pentru ea, în timp ce rememorează începuturile sale și cum a ajuns să facă atâtea lucruri îngrozitoare împotriva altor femei. Ea este dovada faptului că un om poate fi marcat profund de ceea ce trăiește, iar uneori preferă să se dea la fund în loc să lupte. Puterea nu e o unealtă universală, descoperită de toată lumea atunci când trebuie. Uneori oamenii sunt lași, se lasă prinși în evenimentele care li se întâmplă și sfârșesc la fel ca cei care i-au rănit sau chiar mai rău. 

​Deși au trecut ani buni de când am citit Povestea Slujitoarei ​, iar anumite detalii mi-au ieșit din minte, continuarea e mult mai antrenantă, atât ca dialog, cât și ca fapte. Galaad este pus într-o lumină nouă, cercetat și analizat la sânge tocmai de oamenii care au contribuit la crearea lui. Motivele fiecăruia se dezvăluie din alte unghiuri, în spatele tuturor ororilor ascunzându-se ca de obicei răni nevindecate, traume și frustrări, multă durere canalizată în direcția greșită. Indiferent dacă sunteți fani ai distopiilor sau nu, romanele lui Margaret Atwood sunt necesare într-o lume care nu mai face diferența dintre bine și rău și caută mereu justificări pentru cei care persecută și rănesc. Nici măcar nu mai pare o distopie dacă stăm să ne uităm puțin la cum arată societatea și cum sunt tratate femeile în toate colțurile lumii. Nu vorbim despre drepturi sau plăți egale cu cele ale bărbaților, ci despre abuz, violuri și justificarea acestora de către cei meniți să le pedepsească. Vorbim despre o societate în care copiii și adolescenții sunt supuși prejudecăților indiferent de mediul din care provin, sunt învățați să urască tot ceea ce depășește sfera normalului dictat și să acționeze de la bun început. Vorbim despre un băiat care instigă la viol pe un canal urmărit de 850.000 de oameni și care susține apoi că a făcut o glumă proastă. Vorbim despre o fată de 17 ani incendiată de cel pe care îl acuzase de viol. Galaad-ul nu mai pare o fantezie bolnavă după ce citești toate astea, nu-i așa?

Romanul lui Atwood investighează în primul rând natura umană și alegerile pe care le facem, conștient sau nu. De ce puterea pe care o putem avea asupra celorlalți stârnește atâta fascinație? De ce ne lăsăm conduși de niște idealuri prefabricate ale unor minți bolnave și refuzăm să mai vedem adevărul? De-a lungul secolelor au existat oameni cu o anumită viziune asupra lumii și a cum ar trebui să arate ea. Cei mai mulți au încercat să o pună în practică. Unul dintre ei a fost Hitler. Dar nici varianta lui Atwood nu pare departe de realitate, dacă analizăm problemele și dificultățile cu care se confruntă sexul feminin în epoca modernă. Viziunea autoarei, deși exagerată și înspăimântătoare, nu mai este o distopie menită să ne sperie, ci realitatea unor oameni de lângă noi. 

Cartea o găsiți aici.