Julian Barnes - Nimicul de temut

Julian Barnes este un autor asumat și șocant de sincer în tot ceea ce spune. Am citit pe nerăsuflate Trois și apoi continuarea, Iubire etc. Nu am fost atât de entuziasmată de Sentimentul unui sfârșit, care mi s-a părut îndelung lăudată, dar seacă în conținut și acțiune, iar acum, citind Nimicul de temut , istoria mea cu Barnes devine din ce în ce mai interesantă. Nu e o carte ușor de digerat, nu e o ficțiune. Este o introspecție asupra morții și a religiei, care cu greu poate fi interpretată sau judecată având în vedere intimitatea dezgolită și sinceritatea frapantă a autorului. 

"Cum va fi când Creștinismul se va adăuga pe lista religiilor moarte, predate în universități ca parte a programelor de folclor, când blasfemia va deveni nici legală, nici ilegală, ci pur și simplu imposibilă?" 

Deși moartea este singura certitudine pe care o avem în viață, lucru pe care îl aflăm destul de devreme, raportarea fiecăruia dintre noi la acest subiect ține în mare măsură de religia pe care o practicăm. Indiferent că alegem să credem într-un paradis etern care ne este asigurat dacă ne comportăm cum trebuie, o reîncarnare într-un personaj / animal pe care l-am iubit sau într-un mare nimic, ne simțim aproape ofensați dacă cineva ne atenționează că ar putea să existe și alte variante. Julian Barnes se prezintă fără măști în fața acestui subiect, recunoaște că nu a fost botezat niciodată și nu a avut o înclinație spre o religie anume, educația din propria familie fiind "vinovată" de acest lucru. În fața onestității lui , dar și a gândurilor despre propria moarte, raportându-se în special la dispariția părinților săi , ne putem declara absolut cuceriți ca cititori de acest om fără teamă. El nu consideră că ar trebui să ne menajeze, cuvintele curg , iar interpretarea lor depinde de fiecare în parte. De aceea spuneam la început - e greu să judeci această carte. Nu e pentru fanatici sau oameni care nu cred în altceva decât propriile adevăruri, nici pentru cei care refuză să vadă dincolo de minciunile frumos împachetate ale religiilor. Moartea e un subiect intim, ar trebui să avem dreptul să decidem cum murim (mă refer în contextul unei boli grave sau când nu mai avem capacitatea de a distinge spațiul și oamenii din jurul nostru) și unde ajungem după moarte. Subiectul este larg și îndelung dezbătut, pornind de la religie și terminând cu moralitatea privind felul cum murim, cert e că ne sperie și ne consumă suficient timp din viață. O să mă abțin de la afirmații radicale sau opinii strict personale asupra acestui subiect, tocmai pentru că respect sintagma câți cititori, atâtea păreri. 

"Când ne lăsăm mintea să improvizeze pe tema circumstanțelor în care vom muri, vom fi de obicei atrași, ca de o forță magnetică, spre cea mai groaznică și cea mai fericită variantă."

Fiind o certitudine destul de sumbră, acceptarea ei este de-a dreptul un proces prin c are trecem. Uneori tindem să trăim ca și cum moartea ar fi o glumă proastă, alteori mai temperat, conștienți fiind că o putem grăbi prin acțiuni nesăbuite și obiceiuri proaste. Oricum ar fi, e un adevărat ritual, fie că vorbim despre religii, culturi sau personalități. Ne sperie sau o privim ca pe o alinare - relația personală cu moartea se schimbă de-a lungul vieții în funcție de experiențe, relații , pierderi etc. 

Indiferent în ce alegem să credem și cum ne-am dori să murim, nu cred că cineva ar avea dreptul să ne conteste convingerile. Există o mulțime de opțiuni pe lumea asta, o multitudine de alegeri pe care le facem cu bună-știință sau nu, tot noi suportăm consecințele acestor alegeri. Cred că ăsta e mesajul pe care Julian Barnes voia să-l transmită : nu contează că ești ateu, creștin, catolic sau pur și simplu spiritual, atâta timp cât nu-i agresezi pe ceilalți cu opțiunea ta,cât îți asumi alegerea și le accepți și pe ale celorlalți, poți să fii mândru de ceea ce ești. 

Cartea o găsiți aici.