Jodi Picoult - Vremea plecării

Deși Jodi Picoult e o autoare extrem de cunoscută, Vremea plecării e primul roman pe care am pus mâna, asta dacă nu punem la socoteală ecranizarea romanului My sister's keeper, care mi-a smuls multe lacrimi. Romanele lui Jodi sunt povești de viață ale unor oameni obișnuiți, puși în fața unor situații excepționale - drumul lor este adesea plin de piedici, suferință și regrete, iar finalul nu e întotdeauna unul demn de basmele cu prinți și prințese. Deși nu pot să-i judec scriitura după o singură carte citită, cred că o voi avea în vedere și în viitor. 

Vremea plecării este un roman al căutării disperate, situațiilor-limită și al unei relații mamă-fiică întreruptă prea devreme. Viața Jennei Metcalf se învârte în jurul dispariției misterioase a mamei ei, deși au trecut zece ani de la tragicul eveniment. Jenna refuză să creadă că mama ei e moartă sau că a abandonat-o pur și simplu. Decisă să afle cu orice preț adevărul, oricât ar fi de dureros, Jenna pornește într-o călătorie care o va duce până în exotica Botswana. Iar acțiunea devine din ce în ce mai interesantă, căci mama Jennei, Alice, a fost o cercetătoare care și-a dedicat viața studierii comportamentului elefanților... 

Mi-a plăcut extrem de tare acest element neobișnuit introdus în poveste- comportamentul elefanților și toate referirile la obiceiurile, sentimentele, acțiunile acestor animale fascinante. Departe de a fi un roman polițist clasic, Vremea plecării surprinde tocmai datorită descrierii relației om-animal, studiului uman și aprofundării lui pentru a înțelege cum niște uriași de câteva tone pot da dovadă de atâta inteligență și bunătate. E elementul care m-a atras de la bun început atunci când am citit descrierea cărții și e greu de spus câte emoții mi-au stârnit referirile la această specie prea puțin înțeleasă de mintea umană. Majoritatea oamenilor știu că elefanții nu uită niciodată, însă nu știu de câtă loialitate dau dovadă, cât de uniți sunt ca grup și de ce sacrificii sunt capabili pentru a-și apăra semenii. Practic, ne-am putea înclina în fața lor și tot nu ar fi de ajuns. 

Romanul este unul destul de complex, bogat în detalii și construit pe mai multe planuri, în funcție de desfășurarea evenimentelor. Este o carte care îndeamnă cititorul să stea față în față cu propriile regrete, propriul trecut și totodată, cu o predispoziție spre melancolie - nu știu de ce am avut sentimentul acesta pe tot parcursul acțiunii. Romanele lui Jodi sunt, în general, extrem de sensibile, cu subiecte delicate, care promit să-ți smulgă măcar o lacrimă până la final. Există însă ceva care nu m-a convins - în ciuda entuziasmului meu evident , i-a lipsit acea scânteie necesară pentru a transforma o poveste frumoasă într-una de neuitat. 

Cartea o găsiți aici. 

---