Jill Santopolo - Mai presus de cuvinte

Magia din cuvintele lui Jill Santopolo, pe care am savurat-o din plin citind Lumina pe care am pierdut-o , și-a făcut apariția din nou în povestea Ninei Gregory, o tânără decisă să se regăsească, în timp ce este nevoită să ducă mai departe moștenirea familiei și să-și asculte sufletul. Cartea e o combinație de secrete de familie, povești de dragoste și regăsire de sine, dar accentul se pune pe cunoașterea de sine în timp ce toată lumea îți spune ce ar trebui să fii și își proiectează așteptările asupra ta. 

Pentru Nina, moartea tatălui său înseamnă multă durere, dar și noi responsabilități care atârnă acum pe umerii ei. Oare va fi în stare să mențină moștenirea familiei sale, complexul de hoteluri pe care bunicul său le-a construit cu pasiune și dedicație? Va fi capabilă să mențină afacerea pe linia de plutire, să facă ceea ce tatăl ei se aștepta să facă? Viața Ninei a fost mereu lipsită de griji, chiar dacă și-a pierdut mama la o vârstă fragedă. Tatăl ei i-a oferit mereu dragoste și a încercat să înlocuiască lipsa mamei prin momente de neuitat, dar și-a proiectat visele și speranțele asupra fiicei, pregătind-o din timp pentru misiunea de a păstra moștenirea familiei. Nina a știut mereu că este inteligentă și capabilă, pentru că tatăl său i-o spunea în fiecare zi, dar a început să simtă presiunea mult prea devreme. Iar acum, pe lângă dilemele legate de jobul său și pasiunea ei, se simte ciudat în relația cu Tim, cel mai bun prieten al ei care s-a transformat de puțin timp în iubit. Totul e nou, surprinzător și ciudat, chiar dacă se cunosc de o viață întreagă și le e ușor să fie împreună. Pentru ca lucrurile să se complice și mai tare, începe să simtă o atracție fatală pentru șeful ei, posibil viitor primar al New York-ului. Viața pare dintr-odată plină de posibilități și totuși restrânsă la câteva decizii cruciale... 

Deși mi-a plăcut mult ideea cărții și apoi tema căutării de sine, a schimbării radicale pe toate planurile (carieră, relații etc.) mi s-a părut puțin clișeică și evident nici nu concepeam lipsa unui happy-end. Tema căutării de sine e una intens dezvoltată în zilele noastre, mai ales că există atâtea posibiltăți de explorat și drumuri nebătute pe care le putem urma. Lumea noastră ne dă cumva posibilitatea de a păși pe alte căi decât cele pe care au pășit părinții sau bunicii noștri, drumurile acestea cerând la rândul lor alte sacrificii decât cele care ne sunt cunoscute. Dar în cazul Ninei (o moștenitoare fără grija zilei de mâine, cu lumea întreagă la picioare) această căutare de sine devine (mă repet) clișeică. Pentru că e foarte simplu să nu te mai regăsești în viața pe care cineva ți-a proiectat-o atâția ani de zile și la fel de simplu să o schimbi, atunci când ai la îndemână posibilități materiale nelimitate. Nu spun că viața ei ar fi fost lipsită de griji, probleme sau dileme de natură morală, însă din start avea avantaje considerabile față de alți tineri de vârsta ei. În rest, toate stările, sentimentele și senzațiile pe care le experimentează de-a lungul cărții sunt ale unui om absolut normal, cu bune și cu rele ; o tânără aflată pentru prima dată pe propriile picioare, nevoită să se descurce cu situații noi și secrete vechi de familie. 

Farmecul lui Santopolo nu poate fi contestat, astfel că povestea m-a prins destul de repede și cred că e perfectă pentru perioada care urmează, lângă o cană de ceai și cu trosnetul lemnelor în surdină. Lumina pe care am pierdut-o ​mi s-a părut o carte mult mai profundă decât aceasta, atât prin poveste, cât și prin execuție și mesaj. E o poveste pe care am recomandat-o la rândul meu de fiecare dată când am avut ocazia, iar așteptările mele față de alte romane scrise de Santopolo sunt foarte mari, așa cum a fost și în cazul ăsta. Vă recomand să le citiți pe amândouă și să vă faceți o părere (poate îmi spuneți și mie care v-a plăcut mai mult și de ce). 

Cartea o găsiți aici.