Greutatea lumii pe umerii unui copil (Întreab-o pe Alice - Autor anonim)

Nici acum nu știu dacă e într-adevăr un jurnal sau doar un roman bine pus în scenă. E ,cu siguranță, o carte intensă, care îți provoacă o multitudine de stări. Poate că nu e suficientă pentru a schimba cu adevărat ceva, dar semnalul de alarmă din interiorul ei nu poate fi ignorat. Este tras în memoria tuturor morților cauzate de consumul de droguri. 

Alice este o adolescentă tipică de 15 ani, neînțeleasă de familie, fără prea mulți prieteni. Strădania ei de a aparține într-un loc, lângă anumite persoane, nu îi provoacă decât frustrări și pesimism. Până aici totul pare normal și nu există nici un element-șoc în viața ei. Asta până când Alice face cunoștință cu drogurile la o petrecere, din pură întâmplare. De aici încolo, acțiunea cărții seamănă cu un roller-coaster scăpat de sub control. Viața ei devine o serie de plecări și reîntoarceri , remușcări și promisiuni încălcate, dar și hărțuire din partea "foștilor" prieteni cu care consuma droguri. Pe lângă consum, Alice devenise și dealer în propria școală, timp de câteva luni, iar acest lucru pare să se întoarcă mereu împotriva ei. Din călău devine victimă, atingând marginea de jos atunci când părinții ei o internează într-un spital de boli mentale. Cu toate acestea, Alice trece peste toate, fiind mereu la limita nebuniei, iar lucrurile par să se aranjeze într-un final în viața ei. Nu vă bucurați prea tare, căci epilogul ne lămurește scurt asupra deznodământului. 

Cartea asta poate fi privită din două perspective : cea de ADOLESCENT și cea de PĂRINTE. 
Nu știu dacă e neapărat o lecție bună pentru adolescenți, chiar dacă are o grămadă de exemple ale tuturor lucrurilor care ar putea merge rău, căci tot ceea ce e interzis e palpitant. Dar ar putea fi un exemplu de viață distrusă într-un mod absurd, o cugetare mai profundă asupra deciziilor pe care le luăm și care ne schimbă viața. Sau a deciziilor pe care le iau alții pentru noi, alții find "prieteni" sau oameni în care avem încredere. Cred că în perioada adolescenței pierdem cel mai mare procent de încredere din noi (încredere în dragoste, încredere în oameni) și mai târziu, nu mai investim aproape nimic. De aceea, trebuie să alegem oamenii de care ne înconjurăm cu mare atenție. Un adolescent poate că nu citește atât de bine caracterele și aici intervine rolul părintelui. Al părintelui responsabil, care își ascultă și respectă copilul, indiferent de deciziile lui, dar care măcar încearcă să-l îndrume într-o direcție bună. 
Pentru părinți, din perspectiva mea, e o carte de coșmar. E un semnal de alarmă, o izbucnire de forță și furie. Nu știu cum aș reacționa să citesc asemenea lucruri scrise de copilul meu, nu știu dacă aș gestiona situația la fel de rațional cum văd lucrurile acum, dar nici nu vreau să știu. Mi se pare trist și umilitor pentru un părinte să își vadă copilul în astfel de situații, să simtă neputința, să vrea să-l vindece cu o privire și să nu poată face nimic în plus. Și cred că principala problemă (no judgements) e lipsa respectului față de copii. Relația cu copilul și mai apoi, adolescentul, ar trebui să se bazeze pe aceleași principii ca celelalte relații. În primul rând, respect. Să-l respecți, să-l asculți. Poate nu o să fie suficient și tot îți va mărturisi cândva că a încercat anumite substanțe sau a făcut un lucru pe care știa că nu e bine să îl facă, dar măcar vei ști. Cred că toate problemele pornesc de la o atenție insuficientă acordată celor mai dragi ființe. Din lipsă de comunicare și din lipsă de timp. 

Am scris din ambele perspective, pentru că adolescent fiind, nu am simțit nici măcar o dată imboldul de a încerca droguri, dar nu e întotdeauna decizia noastră, după cum am spus mai sus. Poate începe ca o glumă proastă... Iar din perspectiva de mamă, părerea mea e pur și simplu ceea ce simt în acest moment ; cum doresc să procedez cu copilul meu atunci când va mai crește. Iar dacă acum gândirea e una rațională, sper să nu se schimbe nici peste ani. 

E un must-read și îl găsiți aici. 

---