Frumusețea imperfecțiunii (Lois Lowry - Darul lui Jonas, Făuritoarea de albastru)

Am început să iubesc din ce în ce mai mult distopiile datorită acestei povești minunate, despre o lume aparent perfectă, în care viața decurge lin, fără surprize sau contramandări, fără pasiune sau puls. Ce ne face oameni și cum a ajuns omenirea în stadiul acesta avansat și totuși atât de primitiv - sunt întrebările la care ar vrea să răspundă cartea, dar mi se pare că niciunul dintre noi n-ar reuși să găsească un răspuns satisfăcător. 

​"Perfecțiunea" lumii înseamnă lipsa iubirii și lipsa durerii 

Darul lui Jonas e o lume fără durere sau bucurii, fără culori, fără răsturnări de situație. O lume perfectă creată de oameni "înțelepți" care au studiat omenirea de la începuturile ei. Fiecare are un rol bine stabilit, totul se petrece după niște reguli, de la care nu se abate nimeni, familiile sunt în siguranță, copiii nu suferă de foame, școala le oferă educație și un viitor fără prea multe surprize. De la o anumită vârstă elevii sunt obligați să facă voluntariat într-un loc pe care și-l aleg singuri, urmând ca la vârsta de doisprezece ani să li se dea Rolul pentru care s-au născut, fiecare devenind un stâlp al acestei societăți fără cusur. Lui Jonas îi este atribuit rolul cel mai respectat din comunitate, care vine cu o povară greu de dus și responsabilități enorme pentru un simplu copil. El este însărcinat să preia toate amintirile oamenilor, toată durerea și bucuria , toate grijile și frământările, toată disperarea și fragilitatea lumii într-o singură minte. Deși la început pare o joacă de copii, sarcina lui devine din ce în ce mai dureroasă, iar secretele lumii în care trăiește încep să iasă la iveală. Prima dezamăgire îi este pricinuită de minciunile tatălui său, un om în care a crezut întotdeauna orbește. Jonas începe să vadă adevărul, îndepărtând vălul din fața lui. În sufletul lui se naște speranța, dar și dorința de schimbare, trăiri noi, care îl conduc spre un destin implacabil. 

Nu aș fi bănuit niciodată frumusețea și forța acestei cărți. Aparent carte pentru copii, în realitate un semn de întrebare uriaș pus asupra originilor noastre ca oameni, omenirii și viitorului ei. Deși cunoaștem durerea de când suntem mici, o evităm cât de mult putem. Mai târziu cunoaștem iubirea, care poate sau nu să fie desăvârșită, iar la finalul ei ne întâlnim din nou cu durerea. O veche prietenă care ne modelează caracterele mai bine decât o face marea cu stâncile, un aliat de nădejde al vieții trăite până la capăt. Cu siguranță v-ați dorit o lume fără durere. Dar cum ar fi să dispară totul odată cu ea? Și iubirea, și culorile - toate trăirile, toți fiorii, lucrurile mici care ne bucură și pe care le simțim altfel după ce durerea se atenuează.

Durerea mi s-a părut nucleul cărții și tot ceea ce vine după ea. Nu știu dacă trăirile, experiențele sau caracterul ne fac oameni, nu știu de ce suntem așa cum suntem și de ce acționăm mai mereu împotriva noastră, dar o viață trăită într-o bulă perfectă mi se pare chinul absolut. Poate că nu am fost creați tocmai perfect, mai există scăpări ici și colo, dar tocmai ceea ce urmează să trăim după naștere ne va face OAMENI. Toate experiențele acelea insuportabile, urmate de bucurii înălțătoare și iarăși abisul - totul se conturează frumos pe noi și în noi. Viața are grijă să ne învețe că și cea mai aprigă furtună se oprește, că și cel mai frumos răsărit își pierde strălucirea după o vreme. Tocmai de aceea le apreciem din ce în ce mai mult atunci când vin și le luăm pe toate așa cum ne sunt date, farmec și nenorocire laolaltă. 

Finalul romanului este unul ambiguu, cu multe semne de întrebare care nu își găsesc răspunsul în Făuritoarea de albastru, însă un mic indiciu își face cumva loc prin acțiunea și personajele complet noi. 

Asemenea nuferilor crescuți în noroi 

Fără nicio legătură cu Jonas și personajele din primul volum, acțiunea din Făuritoarea de albastru se petrece în altă comunitate. Oamenii trăiesc total diferit față de orașul "paradisiac" al lui Jonas - lupta pentru teritoriu și pentru mâncare se dă zi de zi, fără să existe speranța pentru o viață mai îndestulată. Doar cei puternici și bogați au puterea de a decide destinele și a face dreptate atunci când e cazul. Fiecare familie are mulți copii, bărbații sunt cei care stabilesc ordinea, iar mizeria domnește peste tot. Cu toate acestea, în comunitate se nasc din când în când copii înzestrați cu daruri divine, comparați de către ceilalți cu vrăjitoarele, a căror misiune nu ne este spusă, dar sunt observați atent și îndrumați să lucreze pentru cei cu drept de decizie.

Povestea Kirei e povestea talentului ei incredibil pentru brodat, a rapidității degetelor ei de copil, capabile să înfăptuiască minuni pe o simplă bucată de pânză. Dar e și povestea lui Thomas, un talentat cioplitor și a lui Jo, o cântăreață mult prea mică pentru măsura harului ei. Cei trei ajung să trăiască în aceeași clădire opulentă, singura din oraș, unde membrii consiliului le asigură un trai mult mai bun decât aveau acasă în schimbul muncii lor, pusă în slujba marii Adunări, care avea loc în fiecare an. Un fel de serbare pentru pleavă, un mic motiv de bucurie în viețile mohorâte. 

Apare și aici fisura din primul volum - momentul când Jonas descoperă minciuna tatălui său coincide cu cel în care Kira îndepărtează poleiala lumii în care trăiește acum și descoperă un detaliu semnificativ despre moartea tatălui său. Ambele se petrec aproape de final, răsturnând acțiunea cu totul, iar suspansul se mărește pe măsură ce realizezi că mai sunt câteva pagini. Am rămas iarăși cu multe întrebări , nelămuriri. În primul rând, misiunea celor trei copii nu e specificată - ei lucrează doar pentru marea Adunare, dar știu de la început că munca nu se va sfârși. Fiecare dintre ei este nevoit să își calce pe mândrie și să își folosească talentul pentru a crea ceva impus de alții; la un moment dat Thomas recunoaște că sesiunile de lucru îl epuizează, nu mai lucrează cu aceeași bucurie ca și înainte, iar durerile lui de cap devin tot mai puternice. Kira simte și ea această schimbare, lucrează aproape mecanic, firele nu îi mai vorbesc ca înainte, iar degetele ei nu mai simt trepidația și bucuria desăvârșirii unei pânze. Cumva talentele lor sunt tăiate de la rădăcină sau cel puțin folosite în scopuri precise (sporirea puterii). 

Nu am ajuns la nici o concluzie, aștept cu sufletul la gură următorul volum. Aceste povești par doar începutul din ceva mult mai mare, ce nu poate fi prevăzut. Întotdeauna mi-au plăcut cărțile care spun mai mult decât ceea ce se poate citi cu ochiul liber. În spatele cuvintelor autoarei, se află niște întrebări la care nu putem răspunde și nici nu cred că vom putea foarte curând. Este suferința bună la ceva? Suntem cu toții egali vreodată ? Merită să trăiești într-o lume fără dragoste, fiind scutit chiar și de pierderea ei? 

Cărțile acestea sunt ca o revoluție. Susțin schimbarea, susțin dezvoltarea, propun chiar și idei pentru o lume ideală. Însă nu știu câți dintre noi ar mai simți că merită să trăiești fiind scutit de absolut orice sentiment, incapabil să te bucuri de culori, de cele mai banale lucruri, anesteziat total într-o existență acoperită de vălul perfecțiunii. Vă îndemn cu drag să le citiți, poate le veți percepe altfel, dar cu siguranță le veți simți până în adâncul sufletului. 

​Darul lui Jonas și Făuritoarea de albastru se găsesc pe site-ul editurii Art.