Fragilitatea ființei umane (Antonio Munoz Molina - În noaptea timpului)

Pe fundalul unei lumi care se destramă ,romanul lui Antonio Munoz Molina se desfășoară lin, împărțindu-se mereu între două continente, două timpuri, două stări. O poveste ambițioasă despre condiția umană și reacția firească în fața dezastrului,din care decurg o serie de consecințe nefaste și întâlniri cu demonii trecutului. I-am spus ambițios referindu-mă nu doar la numărul de pagini, ci și la eterna evocare a trecutului, care joacă un rol important atât în prezentul aparent calm, cât și în incertitudinea viitorului.

Eroul romanului, arhitectul Ignacio Abel, se află încă de la început în derivă : pleacă dintr-o Spanie mutilată de război, lăsându-și în urmă soția și copiii, spre un New York în care locuiește femeia innaccesibilă de care este îndrăgostit. O iubire care i-a schimbat existența, în fața căreia se declară învins,incapabil să se gândească la altceva decât propria fericire. Egoist, am putea spune. Dar realitatea fragilității noastre este dezvăluită din primele pagini ale romanului. Abandonul în fața pericolului iminent, dorința unică de a salva ce e încă întreg, cu riscul de a face rău celor care-l iubesc - Ignacio Abel reprezintă lașitatea pe care încercăm să o ascundem cu orice preț, dorința de a ne salva în detrimentul celorlalți, când lumea amenință să se prăbușească peste tot ce-am construit. Fragilitatea caracterului uman reprezintă primul impuls - fuga, instinctul de salvare. Până când intervin celelalte mecanisme, deja e prea târziu. Lucrurile au luat-o deja la vale, iar conștiința își îndeplinește rolul de-a lungul vieții, reamintindu-ne ceea ce vrem cu ardoare să uităm, vinovăția își face loc în suflet chiar și în cele mai fericite momente. Personajul lui Molina nu este decât un exemplu nefericit, un învins în lupta cu viața, dar și în cea cu dragostea. Un ghinionist pentru care marea dragoste apare prea târziu, o coincidență nefericită în viața lui tumultoasă,care se zguduie din rădăcini. Un pariu pe care îl face cu propria viață - drumul către fericire în Europa dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial.

Însă personajul care stabilește cu adevărat granițele vieții este trecutul. Acțiunea este o eternă îmbinare de clipe din prezent și reverii pe care eroul ar vrea să le uite, o nesfârșită vizită din partea celor pe care i-a lăsat în urmă. Viața lui nu merge mai departe, chiar dacă el a traversat o lume pentru a-și regăsi iubirea - devine un spectator care asistă la desfășurarea propriului destin. Nevoit să trăiască cu vinovăția și remușcările chiar și în lumea pe care o credea asemenea filmelor în alb și negru - trecutul îl urmează oriunde ar merge, asemenea unui prieten credincios, incapabil să-l lase singur. Este nevoit să recunoască ceea ce pentru familia lui era evident - dragostea i-a întors lumea cu susul în jos, obligându-l să-și uite copiii, să-i abandoneze în mijlocul războiului pentru iluzia unei vieți fericite. Ar putea fi aproape o poezie de dragoste, dacă nu ar fi perioada în care se desfășoară acțiunea și greșelile evidente ale unui simplu om, orbit de iubire. 

Am mai spus în alte recenzii și o spun și acum - încă mă irită această trecere continuă de la prezent la trecut ; e bulversantă și devine greoaie pe măsură ce lectura avansează. Dar romanul lui Molina face parte din categoria poveștilor care rămân întipărite în minte mult timp după ce ai terminat de citit, devenind termen de comparație pentru alte lecturi, o constantă evocare la fel ca trecutul lui Ignacio Abel. 

​Cartea o găsiți aici. 

---