Eucabeth Odhiambo - Lungul drum al Aumei

Auma iubește să alerge. E singura pasiune pe care și-o poate permite, pentru că locuiește într-un sat din Africa unde ultimele griji ale locuitorilor săi sunt pasiunile sau timpul liber. Toată lumea muncește pentru a supraviețui, iar fetele au soarta prestabilită de când se nasc - scopul lor este să se mărite și să aibă copii la fel toate femeile din generațiile anterioare. Trebuie să învețe de mici ce înseamnă să aibă grijă de o casă, de copii, să știe să gătească, să facă curățenie , iar timpul limitat nu le lasă prea mult spațiu pentru ceea ce le-ar plăcea cu adevărat să facă. Dar pentru Auma alergatul nu înseamnă doar libertate, ci și o șansă reală de a studia și a deveni doctor. Alergarea i-ar putea facilita accesul la o bursă care să o susțină și astfel să își petreacă timpul învățând și nu căsătorindu-se asemenea tuturor fetelor/femeilor dinaintea ei.

Dar în curând, visele Aumei par să pălească în lumina noilor evenimente care le zdruncină comunitatea - oamenii încep să moară pe capete. Boala se numește SIDA, dar oamenii nu îi spun pe nume, căci au auzit cu toții zvonurile. Nu se știu foarte multe despre boală sau despre leacul ei, însă toți știu că e boala celor libertini. Pe măsură ce-și vede familia destrămându-se, Auma va avea de înfruntat mult mai multe obstacole decât în mod normal. Autoarea abordează teme precum căsătoriile precoce, credința, hărțuirea din școli pe motive de rasă, tradițiile și modernismul, dar și lupta pe care guvenul kenyan a dus-o cu efectele HIV asupra populației.

În contextul actual, subiectul romanului e mai real decât ne-am dori, iar povestea Aumei capătă mai multă însemnătate în aceste timpuri care ne demonstrează că nu suntem atotputernici. Auma avea o singură dorință - aceea de a-și depăși condiția - însă viața ei nu era una lipsită de bucurii. Auma își iubea familia din tot sufletul, iar apropierea și grija lor contau cu adevărat. Auma era o fată simplă, care prin dorința ei ar fi ajuns să îi ajute mai mult pe cei din jur decât pe sine. Și poate lucrul ăsta m-a înduioșat cel mai mult. Astăzi, când ni s-a demonstrat cu vârf și îndesat că nu putem controla orice, că toate pretențiile și ambițiile stupide pe care le avem se pot nărui într-o fracțiune de secundă, mă gândesc că ar trebui să devenim asemenea Aumei. Mai atenți la familiile noastre, la cei din jur, la natura care ne înconjoară. Mai prezenți în viețile noastre și ale celor pe care-i iubim. Mai puri și mai curați la suflet. Mai simpli. Mai recunoscători pentru tot ceea ce trăim și am trăit până acum. Mai lipsiți de pretenții, de ură și răutate. Mai plini de empatie și iubire. 

Cartea o găsiți aici.