Despre durere (Richard Flanagan - Să bați din palme cu o singură mână)

Clasici contemporani Litera pune laolaltă scriitori contemporani laureaţi sau nominalizaţi ai unor prestigioase premii literare, care le prefigurează statutul de „clasici”. Ficţiunile cele mai noi, cele mai vândute, cele mai iubite din zilele noastre – cărţi pe care abia aştepţi să le citeşti.
​
Prima întâlnire cu Richard Flanagan mi-a lăsat un gust dulce-amărui. Deși O cale îngustă spre nordul îndepărtat este o carte bună, cu o scriitură remarcabilă, nu a reușit să-mi atingă nicio coardă sensibilă. I-am remarcat stilul, povestea, compoziția și cam atât. Așa că o să-mi înțelegeți reticența în momentul când am deschis Să bați din palme cu o singură mână. Este tot o carte despre durere, dar mai ales despre psihologia durerii și depășirea ei, renașterea omului după o experiență traumatizantă, drumul lung spre vindecare. 

 
Viața Soniei Buloh nu a fost nicicând una ușoară sau frumoasă. Părăsită de mamă, crescută de mai multe familii dubioase, iar apoi de tatăl ei violent, Sonja se lasă purtată spre alt oraș, spre o viață nouă, unde demonii trecutului să n-o mai bântuie. Peste mulți ani, întoarsă în orașul în care a locuit, pentru a căuta o cale de reconciliere cu tatăl ei, Sonja își amintește de copilărie, retrăind o durere nevindecată. 

Din perspectiva Sonjei, durerea e o etapă obligatorie în viață, e o cruce pe care unii sunt nevoiți s-o poarte până la moarte, iar fericirea, o surpriză rară pe care nu te poți baza. Din perspectiva tatălui ei, Bojan Buloh, chinurile prin care a trecut ar trebui să fie rezervate doar oamenilor răi. În schimb, viața lui seamănă cu un joc prost de poker, la care pierde mereu, dreptatea negăsindu-și loc în ecuație. Are momente de resemnare, dar și de nebunie, refuzând să mai retrăiască acel trecut odată cu apariția fiicei lui. 

Cartea e un contrast infinit între lumină și întuneric, dragoste și ură, alb și negru, viață și moarte. E un lung drum spre vindecare, dacă putem vorbi despre așa ceva, sau măcar de depășirea unor momente marcante din viața personajelor. Copilăria părinților e definită de un război care nu era al lor, iar a Sonjei de același război care nu dispare cu una, cu două. Toate amintirile și frustrările se răsfrâng asupra ei, asupra celor fără vină, obligând-o să cerceteze, să întrebe, să afle cauza acestei nefericiri intense care îi subjugă familia. Imaginea mamei e la fel de prezentă ca portretul unui Dumnezeu în care nu a crezut niciodată suficient, îi bântuie prezentul și viitorul. Finalul îi găsește pe tată și fiică încercând să reclădească o relație șubredă, cu pași mărunți, atenți la fiecare mișcare. 

Cărțile lui Richard Flanagan au un mare impact psihologic asupra cititorilor; psihologia caracterului uman fiind e una dificil de explorat, dar mai ales de pus în cuvinte. Mi-a plăcut în special explorarea relației tată-fiică, în contextul dispariției mamei (liantul care ținea totul la un loc), dificultatea de a fi ceva firesc sau care să vină de la sine. Personajele fac mari eforturi să se comporte normal, luptând cu propria minte în fiecare situație. Lipsa speranței e singura coordonată constantă a acțiunii; nu e o carte ușor de citit, e traumatizantă, te consumă. E o variantă puțin mai light a poveștii din O cale îngustă spre nordul îndepărtat. Dar Flanagan e un autor care merită citit, e important să mai ieșim din zona de confort din când în când. 
​
"În seara aceea ciudată, Bojan Buloh era aproape de cea mai curioasă dintre inocențe. Ca și cum inocența, gândi Sonja, n-ar fi fost ceva pierdut demult, o stare naturală în care te-ai născut înainte ca viața s-o murdărească pentru totdeauna, ci mai curând ceva ce putea fi atins numai după ce treceai prin toate relele pe care ți le punea viața în față. Era pierdut și condamnat să piardă, era blestemat și trăia cu cei blestemați, dar într-un fel, datorită vieții de care avusese parte, căpătase o anumită inocență."