Curajul de a-ți aminti (Mary Karr - Clubul mincinoșilor)

Motto : "Toate familiile fericite sunt la fel ; fiecare familie nefericită este nefericită în propriul fel." (Lev Tolstoi - Anna Karenina) 

Clubul mincinoșilor este o poveste despre IERTARE. Despre bunătatea care nu cunoaște margini și nici judecată. Despre iertarea destinată ființelor dragi atunci când ne-au dezamăgit. Despre prima deznădejde. Despre curajul de a vorbi când încă doare. 
​

Prima amintire din copilărie a lui Mary e încețoșată, plină de fum și polițiști care mișună în jurul casei. Mintea ei încearcă să distingă mai mult, dar nu reușește. Până când un chip de mult uitat îi apare în fața ochilor, ca și cum s-ar fi materializat din trecutul dureros.  Până la sosirea bunicii din partea mamei în casa lor, avea impresia că sunt o familie normală. O familie ciudată, dar totuși normală. Însă prezența unei alte persoane în universul lor îi destabilizează această credință, îi deschide ochii închiși de prea multă vreme. Nimic nu era normal în familia ei. Nici măcar mesele sau somnul. Erau bolnavi de insomnie, nu puteau încropi o masă adevărată nici măcar de ziua Recunoștinței. Pluteau în acea atmosferă de nepăsare și incertitudine, invizibile până atunci. Tot ce făceau era greșit sau cel puțin asta lăsa bunica să se înțeleagă din atitudinea ei sfidătoare. Principalele reproșuri zburau către mama ei. Neștiind să fie femeie, darămite mamă, își conducea familia ca și cum ar fi condus o mașină stricată pe un drum instabil. Însă boala bunicii și moartea ei o transformă pe mama lor într-o nălucă a cărei singură pasiune e alcoolul. De aici decurg o serie de întâmplări care se termină cu internarea acesteia într-un spital de boli psihice.

După ieșirea mamei din sanatoriu, lucrurile par să fi intrat pe un făgaș normal. Până când, intr-o seară liniștită, cele două fete sunt puse să aleagă cu care părinte vor locui mai departe. Plecarea tatălui lasă încă un gol în sufletele lor. 

Tot acest tumult nebunesc în care se învârt destinele lor se transformă până la urmă în inversarea rolurilor din familie, iar cele două surori ajung să aibă grijă de mama lor ajunsă pe culmile disperării, în timp ce se luptă cu dorul pentru un tată dispărut. Aceaste însușiri de adult sunt noile haine pe care trebuie să le îmbrace în fiecare dimineață, pentru a fi sigure că mama va mai supraviețui încă o zi, neîndrăznind să rostească cuvântul malefic (sinucidere), care ar putea suna ca o invocare. Viața merge mai departe, maturizarea lor producându-se într-o clipită. 

Pe tot parcursul cărții, Mary se împarte între dorul pentru un părinte și neputința de a-i ajuta, de a-i apăra de întreaga lume. Nici măcar o judecată nu e emisă la adresa lor. Acest sentiment de "singuri împotriva lumii" îi unește mai mult decât o fac sentimentele sau necazurile prin care trec împreună. Aspectele psihologice sunt greu de ignorat. Un copil dedicat și sensibil, care înțelege că nu e familia perfectă, dar e familia lui. Un adult care știe că nu a avut o copilărie fericită, dar a reușit s-o depășească.

E greu să îmi dau cu părerea despre deznodământul poveștii, pentru că se concentrează doar pe copilăria lui Mary și a surorii ei, iar ultima parte pe perioada dinaintea morții tatălui lor. Singurul lucru cu adevărat important rămâne dragostea pentru părinți, mai presus de orice greșeală. E un roman de dragoste pentru părinți, în ciuda startului furat al cursei pentru viață. De aceea e și dificil de analizat. E o călătorie în universul intim al autoarei, dar la întoarcere nu ai voie să judeci ceea ce ți s-a povestit sau ai văzut. Fiecare familie e unică și niciodată nu va putea fi înțeleasă pe deplin decât de membrii ei. 

E o carte puternică și cred că îți trebuie mult curaj să spui asemenea lucruri cu voce tare. Să spui lumii ceea ce ai încercat să ascunzi și să aperi atâția ani. Dar probabil că e reconfortant și simplu să scapi de o povară atât de mare. Am să închei cu un fragment care mi-a plăcut tare mult, în care protagonista constată cu surprindere că adevărul nu eliberează întotdeauna. Uneori, doar face niște răni vechi să se redeschidă. 

"Toate crimele întunecate de care ne crezuserăm vinovate erau mituri, povești pe care le ticluiserăm de frică. Nu ne așteptam la lucruri bune printre cele rele. Doar partea întunecată a tuturor poveștilor ne rămânea în minte. Nu știuserăm niciodată că disperarea poate să fie mincinoasă.
[...] Doar când privesc în urmă mă gândesc că lumina limpede a adevărului ar fi trebuit să ne umple, ca zâna din poveste care duce în brațe un trup frânt printre tot felul de monștri. Mă gândesc la tunelul răcoros de lumină albă în care spiritul ar putea să zboare când mori, sau cel puțin așa au povestit unii care și-au revenit după diferite accidente de mașină și insuficiențe cardiace și înecuri, datorită defibrilatoarelor și a electricității, sau după ce răsuflarea vreunui bun samaritean îngenuncheat a umplut niște plămâni blocați, ca să poată respira din nou. Poate asemenea povestiri sunt doar artificiile neurologice ale morții, ultimul spectacol de lumini al creierului. Dacă e așa, e o minciună care nu mă deranjează.
Totuși, imaginea îmi place mult : să te strecori din învelișul strâmt al trupului într-un pântec luminos, lunecând fără efort până când formele îndepărtate devin mai strălucitoare și mai familiare, până când toți cei dragi ai tăi plutesc în fața ta, cu brațele luminoase întinse ca să te întâmpine."