Christie Watson - Curajul să-ți pese. Un apel la compasiune

Profesia de asistent medical este o meserie dură, prost plătită, care necesită empatie și dăruire totală. Pe cât de simplu este să înveți anumite tehnici, care îți rămân întipărite în memorie cu cât le exersezi mai mult (și le exersezi în fiecare zi din viața ta) pe atât de greu este să te apropii de pacienții tăi, să le oferi încredere și siguranță. Pacientul vine la tine într-un moment extrem de vulnerabil, este de cele mai multe ori speriat, ba chiar terifiat de aflarea unui diagnostic crunt sau de ceea ce urmează să se întâmple, este anxios și își dorește un sprijin mai mult decât orice altceva. Nu partea practică a acestei meserii este dificilă, ci partea emoțională - momentele în care vezi cum un pacient se degradează, momentul în care îți dai seama că a renunțat sau a clacat din cauza problemelor pe care le are, clipa în care ești neputincios și nu mai poți să îl ajuți cu nimic. Acestea sunt momentele de cumpănă, cele care îți rămân întipărite pe retină și în suflet pentru totdeauna, pacienții pe care i-ai pierdut și nu cei care au plecat acasă pe picioarele lor. 

Pandemia ne-a schimbat lumea pentru totdeauna și a pus și mai multă presiune psihică pe asistenți medicali, medici, infirmieri, personal sanitar în general. Pe lângă munca propriu-zisă, au apărut protocoale noi, reguli noi, protecția suplimentară, temerile în fața unei boli încă necunoscute. Christie Watson, de profesie scriitoare și asistent medical, a scris acest volum ca un omagiu adus tuturor celor care lucrează în sistemul sanitar și mai ales, colegelor sale. Faptul că povestea a apărut în pandemie o face cu atât mai importantă, mesajul ei fiind însemnat pentru toți cei care am rămas și care vom rămâne după terminarea acestei perioade cumplite. Impactul emoțional al COVID19 a fost de sute de ori mai puternic decât cel fizic, căci nu există durere mai mare decât neputința de a alunga durerea. 

Am citit această carte cu sufletul deschis și am luat-o foarte personal, pentru că sunt la rându-mi asistent medical, înțeleg absolut toate implicațiile acestei meserii, toate provocările și binecuvântările ei. Dacă cineva din exterior ar asista o singură zi la slujba pe care o practic, probabil că s-ar întreba de ce o mai fac. Care e scopul? Din punctul meu de vedere, după câțiva ani de muncă, știu deja că nu ai cum să elimini toată durerea din lume, că nu poți să-ți vindeci toți pacienții și nici nu îi poți ajuta pe cei care nu vor să fie ajutați, dar aceia puțini, care pleacă cu un zâmbet pe chip și un mulțumesc spus din inimă îți oferă o satisfacție pe care nu o credeai posibilă. Sentimentul că faci tot ce poți pentru cineva, că te lupți pentru bunăstarea lui, dar îți recunoști și limitele, e cel care te ajută să pui capul pe pernă în fiecare seară, fiind împăcat cu tine însuți. Partea cea mai grea e gândul la cei pe care nu i-am putut ajuta, cei cărora nu am fost capabilă să le alin suferința, deși am făcut tot ce am știut, cei care au plecat fiind în grija mea. E imposibil să înțelegi acest sentiment dacă nu l-ai trăit. E greu să iei decizii rapide și corecte când vine vorba de viața unui om și să trăiești apoi cu consecințele deciziilor tale. 

Cartea o găsiți aici.