Chris Cander - Greutatea unui pian

În adâncul pădurilor din Transilvania crește cel mai bun lemn pentru piane. Cel puțin asta credea Julius Blüthner, unul dintre cei mai importanți producători de piane din întreaga lume. Julius străbătea pădurile la pas, ascultând fiecare copac, lipindu-și urechea de trunchiurile lor și simțind muzica până în adâncul sufletului. Bazându-se pe instinctul său, a ajuns faimos datorită instrumentelor muzicale perfecte pe care le crea, care puteau fi folosite apoi de cei mai talentați muzicieni din lume. Julius știa cu exactitate cu ce lemn să lucreze, care sunt greutatea și structura ideale și cum să acordeze instrumentul pentru a fi dat în folosință. În 1905, maestrul a fabricat o pianină neagră și lucioasă, cea cu numărul 66 825, care constituie punctul de pornire al acestui roman. Pianina a călătorit prin nenumărate mâini, mai mult sau mai puțin pricepute și a marcat destinul fiecărui proprietar în moduri nebănuite. Greutatea unui pian este o poveste despre memorie, renunțare și o traumă transgenerațională transmisă de-a lungul câtorva zeci de ani. 

Povestea pianinei se desfășoară pe două planuri - al trecutului și al prezentului. Fosta proprietară, pianista Katia Zeldin, fusese nevoită să-l vândă pentru a emigra din Rusia sovietică tocmai în însorita Californie. Un exil complicat într-o țară în care Katia nu se poate acomoda sub nicio formă, soțul ei fiind cel care își dorise mai mult plecarea. Problemele din căsnicie și ruptura de pământul unde a crescut îi împovărează Katiei umerii, iar ea se simte tot mai prinsă într-o viață pe care nu o recunoaște ca fiind a ei. Spre deosebire de Katia, actuala proprietară, Clara Lundy este mecanic auto și nu are nicio legătură cu muzica. Pianina este un cadou de la părinții ei, singurul obiect care i-a mai rămas de la ei și are o valoare sentimentală de netăgăduit. Obiectul este în același timp și o metaforă pentru greutatea pe care Clara o poartă cu ea de ani buni - durerea adâncă a pierderii părinților, regretele legate de așteptările nesatisfăcute ale acestora, anxietatea de separare, nevoia visecerală de afecțiune. Pianina asistă, tăcută sau străbătură de muzică, la toate dramele și tragediile persoanelor din preajmă, absorbind în adâncul ei un ocean de durere și cuvinte nespuse. Dacă într-adevăr există lucruri sau momente care să influențeze destinul, atunci pianina este acea greutate de care trebuie să scapi pentru a putea merge mai departe. Iar greutatea poate fi îndepărtată doar făcând pace cu trecutul, conștientizând că nimic din ceea ce s-a întâmplat nu mai poate fi schimbat, acceptând că prezentul e tot ce există și tot ceea ce poate fi transformat. 

Cartea o găsiți aici.