În trecut, spitalele de boli mentale erau instituții pline de oameni care nu se încadrau în normele riguroase ale societăților, rebeli care nu îndeplineau planurile și ordinele familiei, cei considerați inadecvați, fără noimă, ieșiți tot timpul din tipare. Spitalele nu aveau scopul de a trata bolile psihice, ci de a-i aduce o ocupanți la o stare de indiferență totală și supunere absolută. Prin tratamente abuzive, greu de imaginat, șocuri electrice și torturi, pacienții deveneau niște legume incapabile să gândească sau să simtă și mulți dintre ei ajungeau la concluzia că sunt cu adevărat nebuni. Puțini erau aceia care se împotriveau sau încercau să scape - consecințele erau devastatoare pentru ei. Acțiunea romanului de față se petrece într-o astfel de instituție, în Parisul secolului XIX. Un spital pentru femei nesupuse regulilor, dornice de a ieși în evidență prin orice mijloace și pedepsite de propriile familii la o viață lipsită de culoare. Romanul urmărește poveștile lui Therese, o prostituată care și-a ucis peștele ; ​Louise, o tânără abuzată de unchiul său ; Genevieve, o asistentă profund obsedată de psihiatrul care conducea centrul și Eugenie, o tânără care putea vorbi cu morții. Pe măsură ce poveștile femeilor sunt dezvăluite, iar legăturile dintre ele devin tot mai strânse, ies la iveală detalii dureroase despre condiția femeilor în societate atunci și acum. 

​Balul nebunelor, un eveniment care avea loc în fiecare an, era un experiment al doctorului Charcot, menit să le transforme pe paciente în femei normale, obiediente, mereu supuse celor din jur. Toată lumea se costuma, iar balul era găzduit în două săli separate - într-una idioatele și epilepticele, în cealaltă istericele, nebunele și maniacele. Un detaliu important de precizat e că aceste denumiri pe care femeile le primeau nu reprezintă boala în sine, ci se referă la situația care le-a adus în acel institut - o sarcină în afara căsătoriei, prostituția, abuzul, dorința de a reuși pe cont propriu fără sprijin masculin etc. Peste 80% dintre aceste persoane nu erau bolnave cu adevărat, dar sub acțiunea tratamentelor inumane și a presiunii constante puteau atinge anumite praguri ale nebuniei. În societățile scorțoase, bazate pe reguli clare și principii înrădăcinate din moși- strămoși, rolul femeii era unul pur decorativ. O femeie avea obligația de a avea grijă de soțul ei și de a se supune dorințelor masculine. Trebuia să știe cât mai puțin, să tacă și să nu aibă vreo părere. Toate cele care ieșeau din tipare, care refuzau căsătoriile aranjate (de cele mai multe ori cu bărbați de vârsta tatălui lor sau mult mai bătrâni) și își doreau să studieze la universitate, toate cele care vorbeau despre abuzurile suferite sau își explorau sexualitatea erau considerate nebune ​, dar cu posibilitate de vindecare. Aceste acțiuni erau privite drept mofturi, capricii ,nicidecum dorințe absolut normale, care pentru bărbați reprezentau un drept din naștere și un drum absolut firesc în dobândirea unei independențe financiare. 

Realitatea tristă e că nu s-au schimbat prea multe. Femeile sunt privite în continuare ca obiecte sexuale, sunt învinovățite pentru viol sau agresiune, părerile lor nu contează și nu sunt suficiente de bine argumentate, iar obligațiile pe care le au sunt mult mai multe decât drepturile. Romanul ăsta ne reamintește unde ne situăm în ierarhia lumii și nu avem speranțe prea mari că lucrurile se vor schimba curând. În ciuda tuturor campaniilor, protestelor și etalării acestor subiecte tabu precum discriminarea sau violența contra femeilor, suntem privite de sus, ne sunt chestionate abilitățile și inteligența, controlul emoțiilor. Bărbatul are câștig de cauză, căci el nu poartă pe umeri o mie de alte griji înafara muncii. Nu este tras de mânecă de către copii decât atunci când este întrebat unde e mama, nu se confruntă cu depresia postnatală și nici nu este întrebat dacă poate munci odată ce are un copil. Sunt un milion de exemple de acest gen în care femeile sunt privite ca ființe inferioare și totuși nu se schimbă nimic. Pentru că mentalitățile sunt foarte greu de schimbat. Prejudecățile sunt greu de combătut, iar obiceiul de a judeca pe cineva fără să îl cunoști extrem de bine împământenit de generații întregi. 

Alte romane cu același subiect sunt Sala de bal de Anna Hope și Ce a lăsat în urma ei ​de Ellen Marie Wiseman, ambele regăsind-se printre cărțile mele preferate. 

​Cartea o găsiți aici.

"Trebuia să fac ceea ce iubeam, chiar dacă nu se potrivea așteptărilor celor pe care-i iubeam. " 

Povestea eroinei noastre începe în 1981, în Izmir, Turcia. Încep să apară primele semne de revoltă între regimul totalitar și profund musulman al țării și influențele Occidentului. Însă pentru fetița de 6 ani, singurul lucru care contează cu adevărat e să meargă la școală. Sora ei e deja acolo și în fiecare dimineață își dorește să calce și ea pe acele coridoare magice, să simtă mirosul de cărți și caiete noi, să fie scoasă la tablă și să învețe lucruri noi. Odată ajunsă acolo, va afla multe lucruri despre istoria Turciei și conducătorii ei, dar și regulile pe care trebuie să le respecte un bun elev. Practic, elevii erau îndoctrinați de mici să creadă în islamism mai mult decât în orice alt lucru, însă tatăl celor două fete avea o părere diferită - singura șansă a fiicelor lui era să învețe cât mai bine , să intre la universități de top și să nu depindă de nimeni. Singurele meserii acceptate în mintea lui erau cea de inginer și de medic. Crescuse într-un orfelinat și înțelesese foarte devreme cât de mult contează să ai un sprijin în viață, cineva care să te îndrume și să te sfătuiască. 

În 1987, Turcia începe să importe bunuri și mulți oameni încep să se îmbogățească. Dar nu și părinții celor două surori. Devine din ce în ce mai clar că învățatul e singura lor șansă, dar Ozge nu e la fel de inteligentă ca sora ei. Eșecurile ei vin unul după altul, iar presiunea de a intra la un liceu de top, iar apoi la universitate devine din ce în ce mai mare. Trece prin multe peripeții de-a lungul anilor de studiu și, în sfârșit ajunsă la facultate, nu îți găsește locul. Știe sigur că nu e pasionată de matematică, acesta nu a fost niciodată visul ei, însă teama de a-i dezamăgi pe cei dragi e mai mare decât dorința de a-și urma visul. Lucrurile devin tot mai complicate, iar rușinea și stresul poveri mari pe umerii săi. Cum va reuși să fie fericită? Cum să-și caute menirea când așteptările celorlalți sunt atât de importante? 

Îndrăznește să dezamăgești ​este o carte despre puterea viselor, despre deciziile pe care iei în necunoștință de cauză, în ciuda a tot ceea ce spun cei din jurul tău, dar pe care le simți corecte pentru tine. Povestea lui Özge nu se concentrează neapărat pe situația socială a țării în care locuiește, ci pe vulnerabilitatea ei în fața unui sistem care vrea ca toți cetățenii să facă aceleași lucruri, în fața presiunii sociale, în fața părinților care își doresc să aibă o fiică independentă din punct de vedere financiar. Incertitudinea lui Özge față de lucrurile la care se pricepe cu adevărat și cele pe care ar vrea să le facă ajunsă la maturitate e cea mai grea povară pe care o poartă în toți anii de școală. Comparându-se mereu cu sora ei, mult mai inteligentă și mai adaptată la mediul școlar, nu face decât să ajungă la disperare și la o frustrare imensă că nu poate să facă exact la fel și cu aceleași rezultate excelente. Această luptă eternă între ceea ce-și dorește cu adevărat și ceea ce-și doresc părinții pentru ea o îndeamnă să meargă mai departe, să facă față tuturor provocărilor care îi ies în cale, pentru ca in final să ajungă pe drumul ei. 
 
Cartea o găsiți aici.