În primul volum, am făcut cunoștință cu Nina, o fetiță extrem de perseverentă. Fiind în căutare de o slujbă, ajunge pentru prima dată la magazinașul de speriat și face cunoștință cu misteriosul proprietar. Aventurile nu s-au terminat, ci de-abia încep. 

După prima zi de muncă, Nina primește un bănuț de argint drept răsplată pentru eforturile depuse. Nu suficient pentru a-și cumpăra bicicleta mult dorită, dar îndeajuns pentru o înghețată delicioasă. Nina se grăbește spre gelateria Irmei unde descoperă cu stupoare că un vampir ciudat și-a făcut apariția acolo. Dar acest vampir nu e unul obișnuit, ci unul care plânge de supărare că și-a pierdut dinții. Nina decide să-l ajute să-și caute dinții căci Irma deja își pierde răbdarea. Vampirul se numește Lucas și nu își amintește cum a rămas fără dinți. Misiunea devine tot mai complicată, căci aparent în magazinul domnului Cook nu se găsește chiar orice. Deznodământul acestei aventuri îl veți descoperi între paginile volumului Magazinașul de speriat și misterul dinților lipsă. 

În Magazinașul de speriat și Lipici, omul zăpezilor , magazinul se confruntă cu o situație neobișnuită - este acoperit cu o pătură groasă de zăpadă, iar înăuntru continuă să ningă cu fulgi mari și frigul se răspândește prin toate colțurile. Nina și domnul Cook se îmbracă cu multe straturi de haine și pornesc spre acoperiș pentru a afla ce s-a întâmplat. Ajunși acolo, descoperă o creatură ciudată pe nume Lipici. Hotărâți să salveze magazinul de la îngheț, Nina și domnul Cook trebuie să investigheze toate detaliile și să găsească o soluție rapidă. 

Seria Magazinașul de speriat este o serie distractivă, plină de aventuri și personaje fantastice, care îi va ține pe micii cititori în priză pe tot parcursul lecturii. Magdalena Hai este o autoare cu o imaginație fantastică, iar cărțile sale au fost nominalizate pentru numeroase distincții importante. Cărțile le găsiți aici. ​

Se apropia sfârșitul vacanței, iar Adam era plictisit de moarte. Nu fusese nicăieri, nu făcuse nimic deosebit. Zilele trecuseră una după alta, aceeași rutină dintotdeauna, niciun eveniment care să tulbure liniștea cartierului. Adam avea de predat o compunere în care să povestească o întâmplare deosebită la care fusese martor în timpul vacanței. Dar ce să povestească dacă nu făcuse nimic demn de spus și altora? 

Așezat la biroul său, în fața caietului deschis, Adam a început să se gândească. Și deodată pe pagina caietului au început să apară litere, apoi cuvinte. Cine scria în caietul lui? Cum era posibil așa ceva? Misteriosul personaj îi sugerează să iasă din casă și să se distreze împreună. Se prezintă drept Iudit, iar Adam este tot mai neîncrezător, căci nu cunoaște nicio fată cu acest nume. Dar din lipsă de alte idei mai bune, Adam acceptă să se lase atras în această aventură. Ajuns afară, începe să se plimbe pe stradă, așteptând ca noua lui prietenă să îi dea instrucțiuni. Dar vocea a amuțit, iar Adam este nevoit să se descurce singur. Începe să exploreze străzile, cartierul și după un lan de flori galbene ajunge la calea ferată. Se gândește cu melancolie la poveștile colegilor săi despre bucuria de a călători cu trenul, peisajele minunate pe care aceștia le văzuseră. Așa că Adam face cel mai curajos lucru din viața lui - își cumpără un bilet de tren, hotărât să își transforme vacanța într-o experiență memorabilă... 

Bogdan Coșa este autorul romanului Cât de aproape sunt ploile reci și al volumului de poeme O formă de adăpost primară. Ziua în care Adam a devenit băiat bun este prima carte pentru copii a autorului, o poveste despre puterea imaginației și a frumuseții care ne înconjoară dacă suntem suficient de deschiși pentru a o descoperi. Bogdan Coșa este un autor foarte interesant, cu un stil deschis și sincer, nu îi este frică să își recunoască vulnerabilitățile și a vorbit deseori despre evenimente care l-au marcat în copilărie și adolescență, despre relația cu părinții săi sau sentimentele amestecate pe care le are în legătură cu locul în care a crescut, de care a fugit ca orice adolescent dornic să descopere lumea și în care s-a întors să-și crească propriul copil. 

Cartea o găsiți aici. 

Text de Angela McAllister 
Ilustrații de Anna Shepeta 

Când aveam în jur de opt sau nouă ani, am primit în dar o carte de legende și povești adunate de prin colțurile lumii, fiecare având o morală extrem de folositoare în viața reală - povești despre virtuțile oamenilor, defectele lor și consecințele acestora, caracterul uman în toată complexitatea lui. Nu îi mai știu titlul și nici editura la care a apărut, dar m-am îndrăgostit de cartea aceea și am citit-o de cel puțin 20 de ori. Deși cunoșteam aproape pe de rost poveștile, încă găseam cartea fascinantă și simțeam un fel de magie de fiecare dată când o deschideam. Încă îmi place să descopăr astfel de povești, care vorbesc nu doar despre caracterul uman, ci despre obiceiurile sau înțelepciunea anumitor popoare. În ciuda diferențelor dintre zonele geografice, toți oamenii sunt la fel, mânați de aceleași pasiuni, căzând în aceleași capcane vechi de când lumea. 

Angela McAllister este un fel de mamă a poveștilor din întreaga lume, publicând peste 80 de cărți pentru copii și devenind un nume cu rezonanță al literaturii pentru juniori. Cartea de față conține 50 de basme și legende din întreaga lume, fiecare capitol purtând numele unui continent. O călătorie de excepție în care veți descoperi întelepciunea diverselor popoare care trăiesc pe această planetă. Fiecare poveste are o morală puternică, amintindu-le cititorilor că lumea nu poate să evolueze cu ajutorul răutății sau a invidiei, ci doar datorită empatiei și bunătății. Există și povești pe care deja le cunoaștem cu toții, precum Lampa fermecată (povestea lui Alladin) sau Hainele cele noi ale împăratului. ​Este o carte fascinantă pentru toate categoriile de vârstă (căci noi adulții avem nevoie de un reminder mult mai des decât cei mici), dar și o istorie a omenirii care vine cu o constatare destul de tristă - nu ne-am schimbat prea mult. În ciuda invențiilor care ne-au simplificat viața, a evoluției din diverse domenii, am rămas aceleași ființe lacome, dornice de a agonisi cât mai mult, ființe care uită să zâmbească și să privească cu iubire tot ceea ce le înconjoară. 

Cartea o găsiți aici. 

Maturizată mult prea devreme din cauza bolii incurabile de care suferă, Mara este o fată de 12 ani ca oricare alta - inteligentă, copilăroasă și ironică. După nenumărate investigații, operații și momente crâncene, Mara este nevoită să dea piept cu realitatea - tot ceea a mai rămas pentru ea este îngrijirea paliativă, o serie de măsuri care să o ajute să se simtă confortabil și să nu simtă durere. Bunicul său, care i-a fost în permanență alături, o duce la HOSPICE, un centru de specialitate, unde o așteaptă aventura vieții sale. Un copil bolnav simte în continuare nevoia de a copilări, de a se bucura de viață prin orice mijloc existent, de a sorbi această lume și toate minunile ei prin toți porii. Iar salvarea Marei, evadarea ei din realitatea dureroasă, se află între paginile cărții lui Ion Creangă, Amintiri din copilărie. Transportată prin timp și spațiu în universul idilic al copilăriei din Humulești, Mara se împrietenește cu Nică, protagonistul neastâmpărat al celebrei cărți și îl însoțește în toate aventurile sale. 

Furtul cireșelor, al pupezei gălăgioase din tei sau scăldatul în iazul răcoros o ajută pe Mara să simtă bucuria pură a copilăriei. În lumea Humuleștilor nu mai trebuie să-și facă griji cu privire la înfățișarea ei, nu obosește după câțiva pași și nici nu atrage priviri ciudate. Nu există boală sau suferință, disperare sau durere. Totul e doar joc și speranță. Povestea Marei este una extrem de emoționantă, o să vă smulgă lacrimi pe tot parcursul lecturii, nu din cauză că ar fi o poveste tristă, ci pentru că așa arată realitatea multor copii bolnavi și e aproape imposibil să nu simți neputință citind. Este încă un exemplu al fragilității ființei umane, al efemerității pe care o avem încă de la naștere și pe care nu o conștientizăm cu adevărat decât pe drumul către final. Dar din poveste nu lipsește speranța, fărâma de lumină din orice întuneric, iubirea față de tot ceea ce are de oferit viața. Este un roman-lecție, o pildă despre importanța sănătății și lucrurile care contează cu adevărat în viața unui om. 

Mihai Mănescu este scenarist, producător și specialist în comunicare. Din 2016 s-a alăturat echipei HOSPICE Casa Speranței unde a învățat cea mai importantă lecție dintre toate - să se bucure de viață, atât cât e ea. Cartea aceasta este un omagiu adus fundației și tuturor oamenilor care alină suferința celor aflați la limita dintre viață și moarte. Cartea este adaptată după un scenariu scris de autor împreună cu Matei Dima și Andrei Huțuleac. Ecranizarea a avut premiera recent, fiind deja disponibilă în toate cinematografele din țară. La finalul cărții, veți găsi mai multe informații despre HOSPICE și cum puteți contribui la alinarea suferinței adulților și copiilor care suferă de boli neiertătoare, precum și a aparținătorilor care le stau alături. 

Cartea o găsiți aici. 

Iubirea bunicilor este una specială, plină de magie, venită parcă dintr-o altă dimensiune. Este o iubire care te însoțește mereu, un glas care îți șoptește cuvinte încurajatoare atunci când ai cea mai mare nevoie, un fel de protecție împotriva răutăților lumii. Această iubire este înțesată de fel și fel de activități interesante în natură, povești despre lumea înconjurătoare, ființele care trăiesc în ea și milioane de amintiri prețioase. Bunicii au un fel aparte de a umple fiecare moment astfel încât aceste amintiri să rămână hrană pentru suflet mulți ani la rând. Bunicii ne șlefuiesc în multe feluri și ne învață tot ceea ce știu ei despre lume și despre oameni, ne sfătuiesc și ne vorbesc cu blândețe de fiecare dată. Cred că locurile în care copilărim rămân pentru totdeauna o parte din noi, iar la maturitate devin oazele noastre de liniște, de relaxare, de încărcare emoțională. Am simțit acest lucru pe parcursul ultimilor ani din ce în ce mai intens - vâltoarea din jurul meu se potolea instant atunci când ajungeam acasă. Oricât de clișeic sună, mă simțeam alt om, mai relaxată, mai dornică să fiu în preajma oamenilor dragi, lipsită de orice grijă. 

Bunicii ne sunt îngeri păzitori atât pe timpul vieții, cât și după moarte. Cred cu tărie acest lucru, căci l-am simțit pe propria piele. La scurt timp după moartea bunicii mele, o întâmplare aproape banală la prima vedere m-a făcut să îmi dau seama de faptul că cineva de sus are grijă de mine. Întâmplarea, la o privire mai atentă, nu era deloc banală, fiind potențial catstrofică în alte condiții. Am înțeles instinctiv că am fost apărată de o forță pe care nu o pot nici vedea, nici explica. Dar iubirea este cu adevărat eternă în unele cazuri, chiar și după moarte.  

Inimă de bunic este un omagiu adus relației dintre bunici și nepoți, o poveste de iubire specială și de netăgăduit. Ilustrațiile sunt pline de detalii captivante, iar textul o să vă trimită înapoi în timp, direct în copilărie. Cartea o găsiți aici. ​

Copiii epocii moderne sunt implicați mereu în tot felul de activități care să le ocupe timpul într-un mod folositor sau distractiv. Părinții acestor copii încearcă să evite plictiseala sau timpii morți cu orice preț, crezând că dacă copilul se plictisește, acel timp este pierdut în zadar. Din această cauză încearcă să îi stimuleze tot timpul prin activități, jocuri, diverse sarcini, ajungând să îi suprastimuleze din toate punctele de vedere. Plictiseala are rolul ei în viața oricărui om, fie el adult sau copil. Plictiseala poate însemna un timp în care ajungi să observi ceea ce se întâmplă în jurul tău, lucruri sau detalii pe care nu le-ai observat niciodată, precum strălucirea razelor de soare, picăturile de ploaie, freamătul ierbii etc. Plictiseala, definită ca absența suprastimulării, ne poate conecta la mediul înconjurător, ne poate face mai atenți la propriile nevoi sau dorințe. 

Protagonista acesti cărți, o fetiță extrem de populară, înconjurată de mulți prieteni, simte din când în când nevoia de a se plictisi, de a sta pur și simplu. În aceste momente de plictiseală, când nu simte nevoia să facă ceva și nici nu are planuri pentru următoarele ore ale zilei, observă lucruri care îi scapă în mod constant, precum activitatea animalelor din jurul ei, relaxarea absolută a câinelui ei și plăcerea lui de a dormi în diferite colțuri ale casei, sunetele naturii înconjurătoare. În fiecare moment de plictiseală găsește ceva amuzant, ceva distractiv, își pune imaginația la treabă mai mult decât ar face-o în prezența unui joc sau făcând o activitate impusă de altcineva. Importanța plictiselii a fost adusă în discuție și de către psihologi, care susțin că aceasta dezvoltă creativitatea copilului de a-și umple timpul, învățând în același timp ce îi place să facă cu adevărat și cum să-și managerieze timpul liber. Un copil conștient de ceea ce poate și de ceea ce îi face plăcere va deveni un adult organizat, care va ști mereu să-și împartă timpul între responsabilități și plăceri personale. Plictiseala nu înseamnă pierdere de timp, ci reflectare la ceea ce este important. Un copil, la fel ca un adult, are nevoie să își audă și să își proceseze gândurile, să înțeleagă lucruri despre el și despre lume. 

Cartea o găsiți aici. 

Ilustrații de Paolo Proietti 

În inima pădurii se afla o cutie misterioasă. Avea două găuri în mijloc și era suficient de mare ca să te ascunzi în ea. Animalele curioase s-au apropiat de cutie și și-au pus întrebări unele altora. Nimeni nu știa cine adusese acea cutie sau dacă se afla ceva în ea. Din senin, cutia a început să se scuture. Animalele s-au dat un pas înapoi și apoi au strigat spre locatarul cutiei să iasă de acolo. Din cutie s-a auzit un NU hotărât. Ursul a sugerat că cel / cea din cutie nu își găsește locul în pădure, iar veverița credea că probabil are o zi proastă și nu are chef să vadă pe nimeni. În cele din urmă, bufnița a concluzionat că teama este cea care îl face pe locatar să se ascundă. 

Animalele s-au hotărât să organizeze o petrecere, cea mai frumoasă și mai mare din câte au existat vreodată în pădure, pentru a-i insufla curaj celui ascuns în cutie. Dar nu s-a întâmplat nimic. Animalele au plecat la culcare, cu speranța că mâine vor găsi o soluție la această dilemă. Au încercat să îl ademenească pe locatar cu mâncare, dar fără niciun rezultat. În ziua următoare, nori amenințători umpleau cerul. Animalele au protejat cutia rând pe rând, pentru a o feri de ploaia care urma să vină. În momentul în care picături mari au început să ude pământul, cutia a fost dusă la adăpost și s-a deschis cu un fâlfâit de aripi... Atunci animalele au înțeles prezența cutiei în pădure și rolul lor în această căutare misterioasă. Oaspetele timid le-a devenit prieten bun și nu există nimic mai bun pe lumea asta decât o prietenie sinceră. 

Cartea o găsiți aici. 

Ilustrații de Adriana Roșculeț 

Andreea Lițescu și-a dorit dintotdeauna să zboare, iar în prezent este pilot-comandant, una dintre puținele femei din lume aflate la comanda unui avion de pasageri. Această carte, inspirată din propria copilărie și drumul către împlinirea visului său, este menită să îi inspire pe cei mici să-și urmeze visele orice ar fi. O poveste menită să insufle curaj și speranță, să ne reamintească de puterea pe care o avem în noi și de care nu ar trebui să ne îndoim niciodată. 

Povestea Lunei este povestea Andreei și a tuturor oamenilor care au știut de la început ce vor să devină în viață, a tuturor celor care au simțit o chemare încă din copilărie, făurindu-și propria cale. Povestea Lunei începe dinainte de a se fi născut, într-un avion cu care mama ei călătorea. Fetița se afla încă în burtică și s-a îndrăgostit iremediabil de zbor, fără să știe că și-a ales calea. Luna a fost un copil curios încă de la început, dornic să afle despre tot ceea ce o înconjoară. Avea o afinitate nebănuită pentru avioanele de jucărie, păpușile fiind doar niște accesorii care călătoreau în lume sub atenta supraveghere a fetiței. Era atrasă de păsări și de capacitatea lor ireală de a zbura, se întreba mereu cum ar fi să aibă această putere de a se plimba prin cerul infinit. Visul ei a început să se contureze odată cu prima vizită la aerodrom, când tatăl ei i-a arătat avioanele și i-a explicat cum funcționează. Luna era fascinată, îndrăgostită și dornică mai mult ca niciodată de a zbura. Părinții nu au fost surprinși când le-a spus că vrea să devină pilot, știau cumva dintotdeauna că fata lor va zbura. Primul zbor nu a făcut decât să-i întărească convingerea de a lupta pentru visul ei și astfel a început un drum lung, plin de necunoscute. În ciuda greutăților și a anilor mulți de studiu, Luna era fericită, împlinită. Pășea pe calea visului tău, apropiindu-se tot mai mult cu fiecare pas făcut. Astăzi zboară cu aceeași plăcere, simțind aceeași  bucurie inexplicabilă de a exista în înaltul cerului, de a face parte din ceva măreț și fascinant. 

Cartea o găsiți aici. 

Kipper era un cățel extrem de ordonat. De cum s-a luminat de ziuă s-a apucat să-și facă curățenie în coșuleț. A îndepărtat pătura mirositoare și jucăriile roase, dar a constatat că locul său de dormit nu mai era la fel de confortabil. Degeaba se tot răsucea, nu găsea nicio poziție în care să poată dormi liniștit. A ieșit supărat din casă și a văzut două rațe care dormeau stând într-un picior. Kipper a încercat și el, dar se clătina foarte tare. Apoi s-a gândit că va reuși să doarmă într-un ghiveci de flori la fel ca pitulicile care își făcuseră cuib acolo. Ghiveciul era prea mare pentru el, așa că e renunțat la idee. 

Necăjit nevoie mare, Kipper încearcă și alte variante de pat - un cuib din crenguțe ca cel al veverițelor, iarba înaltă în care oițele păreau extrem de mulțumite, chiar și frunza unui nufăr din mijlocul lacului. S-a gândit până și la o vizuină răcoroasă ca cea a bursucului. Nimic nu a funcționat așa cum se aștepta. Kipper s-a întors la coșulețul său, a pus pătura veche înapoi, a adunat jucăriile roase și a ajuns la concluzia că patul său e cel mai confortabil din lume. A adormit imediat...

Kipper este un personaj extrem de îndrăgit de copii și părinți deopotrivă, cărțile din serie aducându-i lui Inkpen faima internațională. La începutul cărții, autorul se declară fericit datorită faptului că volumele sale au fost răsfoite de atâtea mâini din întreaga lume. Până în prezent, la editura Nemi au apărut volumul de față și Noul prieten al lui Kipper și cu siguranță aventurile acestui cățel nu se vor opri aici. Kipper este curios, entuziast, preocupat de ceea ce-l înconjoară și supus greșelii la fel ca toți ceilalți. Dar partea bună a aventurilor sale e că de fiecare dată învață ceva nou și cititorii odată cu el. 

Cartea o găsiți aici. 

Acasă e un cuvânt simplu și încărcat de semnificații. Când suntem copii ne gândim la un loc sau o clădire în care am crescut, iar când devenim adulți devine un sentiment pe care îl avem în suflet în prezența oamenilor pe care-i iubim. Acasă arată diferit pentru fiecare dintre noi, iar casele sunt de toate felurile pe măsură ce trecem de la un continent la altul. Există case plutitoare, case imense precum zgărie-norii din New York, case în copac sau case mobile. Această carte ne propune o călătorie prin întreaga lume pentru a descoperi diferite tipuri de case, care mai de care mai interesante. 

Una dintre cele mai interesante și solide construcții din lume o reprezintă iglul, casa construită din zăpadă și încălzită cu ajutorul pieilor de animale. Clădirile extrem de înalte precum zgârie-norii din New York sau Shanghai reprezintă adevărate minuni arhitecturale în care locuiesc o mulțime de oameni. Un alt exemplu de eleganță și construcție solidă, bine gândită este castelul. O fortăreață în care cei mai bogați oameni ai lumii au locuit din cele mai vechi timpuri. Multe castele au ajuns astăzi muzee pe care le poate vizita toată lumea și reprezintă o incursiune în trecut, păstrând între zidurile lor povești nespuse. Casele plutitoare din Cambodgia sau Londra sunt alte exemple ale inteligenței și inegeniozității umane. În Tunisia de exemplu există case-peșteri, construite în subteran, iar în Mongolia există iurtele, case mobile folosite de mii de ani de crescătorii de vite. 

Cartea conține pagini care se deschid (așa cum puteți vedea în poza de mai jos) pentru a oferi o imagine detaliată din interiorul unui tip de casă, paginile fiind presărate cu informații și curiozități despre modul de construcție, utilitatea anumitor încăperi și felul în care oamenii au gândit construcția. Ilustrațiile sunt extrem de frumoase și foarte detaliate, motiv bun pentru a testa atenția celor mici la amănuntele mai puțin vizibile la prima vedere. Îmi plac foarte mult acest gen de cărți, care seamănă cu enciclopediile, doar că sunt bazate pe un singur subiect. Conțin foarte multe informații, curiozități și  povești despre lume, un bun prilej de a ne îmbunătăți cultura generală. Îmi place diversitatea lor și faptul că cei mici au ocazia să învețe despre obiceiurile oamenilor din întreaga lume, modurile în care își construiesc casele și comunitățile și felul în care interacționează cu ceilalți. 

​Cartea o găsiți aici.