Scrisă sub forma unor scrisori succinte și amuzante, cartea lui Harry Horse ne poartă spre fascinantul tărâm înghețat, Polul Nord, alături de un bunic curajos și Roo, un câine cu o personalitate puternică. 

Prima scrisoare a bunicului începe cu o amintire îndepărtată - povestește cu nostalgie și durere despre prima dată când a văzut un urs polar, într-o grădină zoologică ; înconjurat de o mare de oameni curioși, cu ochii triști și practic, lipsit de orice speranță, ursul trezește în copilul de atunci o furie imensă, o tristețe cauzată de imposibilitatea salvării animalului. Din acel moment, bunicul descoperă toate informațiile disponibile despre urșii polari, visând că într-o bună zi să îi vadă în mediul lor natural, fericiți și înconjurați de gheață și zăpadă. Expediția lui se petrece la o vârstă deja înaintată, dar dacă aștepți momentul potrivit, viața trece pe lângă tine și nu mai apuci să profiți de ea. Îmbarcat la bordul Inscufundabilului, alături de Roo, bunicul îi trimite scrisori nepotului ținându-l la curent cu fiecare schimbare, aventură sau sentiment legat de această expediție. Roo se dovedește a fi un partener de nădejde, deși nu era un câine din rasa Husky, o rasă mult mai obișnuită cu temperaturile nefavorabile. 

Aventurile celor doi stârnesc o tonă de emoții și le insuflă micilor cititori ambiția de a-și urma visele, indiferent cât timp a trecut. Ambiția bunicului, odată un copil entuziast, e aproape molipsitoare, la fel și dorința lui de a se agăța de acest vis al copilăriei, care pare să îi dea târcoale toată viața. Fiica lui, mama destinatarului scrisorilor, e aproape îngrozită de încăpățânarea lui și pe parcursul scrisorilor, bunicul îi transmite mesaje, în care o asigură că este bine, că se va descurca cu orice și că își trăiește visul în sfârșit. E aproape molipsitoare dorința lui și încăpățânarea cu care trece prin orice obstacol, de parcă ar anticipa tot răul ce va veni asupra lui și totuși, nu se dă bătut nicio secundă. 

​Cartea o găsiți aici. 

​Totul începe cu o zi înainte de serbările școlii. Toți par să știe deja la ce se pricep cel mai bine, înafara de Carla, care nu considera că are vreun talent deosebit. Profesoara o încurajează și îi dă timp de gândire, iar Carla are parte de o întâlnire neașteptată care îi luminează mintea. A doua zi, anunță pe toată lumea din ținut că va fi Explorator. Înainte să pornească în călătorie, primește de la bondarița Rita un carnețel din frunze ruginii, în care să își noteze descoperirile și gândurile. Marea aventură nu începe prea grozav - Carla nu mai dormise niciodată singură, în întuneric, iar a doua zi o furtună o obligă să se adăpostească în crăpătura unui copac. Copacul era enorm și fiecare ramură foșnea și fremăta. Toate frunzele copacului erau acoperite de ființe micuțe, care se scărpinau încontinuu . Scarpinandu-se pe una dintre aripi, Carla se prezintă în fața omuleților, care nu aveau nume. Pur și simplu erau. Toată existența lor se rezuma doar la mâncare, somn și scărpinat. Dar ei îi promit Carlei că a doua zi, dis de dimineață, se vor aprinde. Și, într-adevăr, în mijlocul nopții, piticuții au început să se aprindă asemenea beculețelor de Crăciun, luminând întregul copac. După care au început să se scarpine din nou, că și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Carla pleacă bucuroasă din copacul cel falnic, ducând în Ținutul Insectelor un cadou prețios din partea noilor ei prieteni...

Micuța libelulă reușește, prin simplitatea și inocența ei, să le transmită micilor cititori două lucruri importante - să îți asculți mereu inima, căci ea știe cel mai bine ceea ce poți duce ; să nu te lași niciodată definit de ceea ce alții consideră că ești - pur și simplu fii, fără să te justifici mereu. Iar aceste mesaje sunt cu atât mai grăitoare, cu cât trăim într-o lume care ne spune constant ce să fim, cum să fim, ce să simţim, când şi pentru cine, când să ne indignăm sau să ne revoltăm, ce să cumpărăm şi de unde, ce ne defineşte sau nu etc. Societatea este plină de cvasi-modele pentru absolut fiecare acţiune a vieţii noastre, iar cei mici învaţă din exemplele pe care le văd în jurul lor. Dar lecţia care nu e predată de către nimeni, în nicio şcoală e iubirea de sine. Iar iubirea asta se învață de obicei pe calea grea, prin experiențe menite să ne schimbe și oameni apăruți în viața noastră pentru a ne da niște lecții. Poate că ar fi bine să ni se spună tot mai des să ne iubim pe noi prima dată, ca să-i putem iubi și pe ceilalți. 

Nu pot să închei fără să amintesc de ilustrațiile minunate ale lui Ionuț Robert Olaru, care apar și în prima carte a Andreei - adevărate tablouri pline de lumină, în care te pierzi cu totul pe parcursul lecturii. 

​Cartea o găsiți aici. 

Încă de când am citit Expresul polar , una dintre poveștile mele preferate, mi-am dorit să citesc și să admir tot ceea ce poartă semnătura lui Chris van Allsburg. Lumile magice pe care le construiește cu ajutorul cuvintelor (dar mai ales a ilustrațiilor deosebit de reale) îi poartă cititorii înapoi în lumea copilăriei, unde domnesc dragostea, speranța și necunoscutul. Jumanji este o aventură fantastică, populată de animale din junglă și ghizi rătăciți, dar mai ales de curaj și determinare din partea tuturor celor care îndrăznesc să deschidă jocul cu același nume. 

Totul a început într-o după-amiază în care Judy și Peter, lăsați singuri acasă, nu mai știu ce să facă pentru a-și umple timpul. Toate jocurile din casă și-au pierdut farmecul, iar afară e prea frig. Însă curiozitatea specifică copilăriei câștigă, iar cei doi frați aleargă prin parcul din preajma casei până când găsesc o cutie lunguiață la poalele unui copac. Cutia conținea un joc numit JUMANJI, UN JOC DE AVENTURĂ ÎN JUNGLĂ. Peter nu pare prea încântat să își petreacă timpul jucând alt joc, asemănător cu celelalte care l-au plictisit teribil. Însă Judy insistă, iar cei doi încep să dea cu zarurile, deși sunt avertizați de la bun început că nu pot termina jocul decât atunci când unul dintre ei va ajunge în orașul Jumanji, traversând periculoasa junglă. Însă la fiecare mișcare, jocul pare să prindă viață - un leu furios apare în sufrageria casei, urmărindu-l pe Peter până în dormitor, maimuțe gălăgioase încep să mănânce tot ce găsesc prin bucătărie și o turmă de rinoceri distrug toată mobila și obiectele fragile. Cei doi copii sunt speriați la culme, dar deciși să meargă mai departe. Unul dintre ei trebuie să câștige jocul, altfel pericolul care pândește la fiecare colț le-ar putea fi fatal... Evitând la limită un muson, o erupție vulcanică și potențialul atac al unui piton enorm, Judy este decisă să ajungă în Jumanji cu orice preț. Oare va reuși? 

E o carte cu adevărat MINUNATĂ și ne reamintește de puterea imaginației, dar și de curajul specific copiilor. În fața pericolului, cei doi frați par speriați la început, dar deciși să termine ceea ce au început, asumându-și orice risc ar putea apărea pe parcursul drumului. Cu ajutorul acestei povești, autorul transformă toată nostalgia legată de copilărie într-o aventură fantastică, dedicată nu doar celor mici, ci și adulților. Poate că odată cu copilăria, pierdem și acel curaj nebun de a ne aventura, de a descoperi lucruri noi și a ne asuma anumite riscuri. Devenim tot mai preventivi în fiecare acțiune pe care o întreprindem, ne inhibăm sentimentele și fugim de necunoscut și imprevizibil. Dar viața ne arată (în repetate rânduri) că imprevizibilul pândește la fiecare pas și că, în multe situații, e chiar mâna destinului care ne împinge spre experiențe și oameni noi. 

Cred că avem multe de învățat din toate cărțile destinate celor mici - chiar dacă Jumanji e o poveste apărută în 1981, e destul de actuală ; iar cărțile pentru copii ale secolului XXI îi îndeamnă tot mai mult să se lase ghidați de instinct și nu de ceea ce spun alții, să iubească necondiționat, căci doar cu ajutorul iubirii vor deveni OAMENI și să aibă încredere în ceea ce simt, fără să se lase conduși de prejudecăți.  

Mi-ar plăcea tare mult să văd toate cărțile lui Chris van Allsburg traduse la noi și prezentate celor mici de la o vârstă cât mia fragedă, chiar dacă la început vor fi interesați doar de ilustrații. 

Cartea o găsiți aici. 

Dr. Seuss rămâne și azi unul dintre cei mai cunoscuți autori de cărți pentru copii. S-a născut în Springfield și era de părere că cei mici trebuie să aibă contact cu cărțile de la o vârstă cât mai fragedă. De-a lungul vieții, a scris peste 60 de cărți care s-au vândut în milioane de exemplare în întreaga lume. 
A fost primul meu contact cu cărțile lui și am rămas surprins plăcută de stilul amuzant, glumele și giumbușlucurile personajelor, rimele atent construite, situațiile-limită și inevitabilul happy-end​  în stil copilăresc. 

Personajul acestor minunate cărți este un cotoi exuberant, amator de întâmplări amuzante și distracție pe măsură - un cotoi cu pălărioi, care consideră că viața e prea scurtă pentru a fi trist și care transformă orice moment într-o glumă bună. Cotoi cu pălărioi apare într-o zi ploioasă, când cei doi copii stăteau în fața geamului, plictisiți și triști din cauza condițiile nefavorabile pentru joacă. Însă cotoiul are o soluție pentru orice - el cunoaște o mulțime de trucuri pentru a-i distra pe cei mici. "Eu știu jocuri o mulțime, orice jocuri v-ați dori / Ni se laudă cotoiul. / Știu chiar și scamatorii, / Ni se laudă cotoiul, săltându-și pălărioiul. / Știu scamatorii ciudate, / Care bat orice record. / Vi le fac, promit, pe toate, / Chiar și mama e de-acord!" Însă momentul de glorie se transformă curând într-un dezastru. Și când cei doi copii credeau că lucrurile nu pot să stea mai rău, cotoiul revine cărând o ladă roșie, lăudându-se din nou că îi va înveseli. Cotoiul nu vine singur - Lucrul Unu și Lucrul Doi sunt ajutoarele lui de nădejde pentru a crea un și mai mare dezastru... 

Deși la sfârșitul primei cărți, cotoiul le-a demonstrat copiilor că aparențele înșeală, aceștia nu își mai doresc să îi viziteze prea curând. Cotoi cu pălărioi se întoarce îi găsește pe cei doi copii ocupându-se de munții de zăpadă din curte. Apariția cotoiului nu trece neobservată, dar Sally îi spune fratelui ei să-l ignore. Însă cotoiul intră nestingherit în casă, se relaxează în cada plină cu apă și mănâncă o felie de tort. Totul pentru el e o relaxare continuă și voie bună cât cuprinde. Copiii se panichează din nou și acționează în consecință. Dar cotoiul nu se dezice și continuă să facă tumbe, farse și giumbușlucuri, casa purtând urmele acestor fapte pisicești. 

Totul e bine când se termină cu bine! Chiar dacă cei doi copii nu sunt prea încântați de isprăvile cotoiului, entuziasmul lui devine contagios, iar Sally și fratele ei se lasă seduși de jocurile musafirului și ale tovarășilor săi. Cotoi cu pălărioi se întoarce le oferă celor mici o demonstrație facilă de a învăța tainele alfabetului, transformând totul într-o joacă. Poveștile lui Dr. Seuss sunt pline de bucurie și necunoscut, clipe în care nu știi ce se va întâmpla sau cum va decurge totul - dar copilăria e mereu imprevizibilă, iar atenția celor mici se mută foarte ușor de la un lucru la altul. Cărțile pe care le-a lăsat în urmă sunt un dar neprețuit pentru toți copiii lumii și cred cu tot sufletul că ar trebui să existe în fiecare bibliotecă. Nu pot să explic în cuvinte câtă bucurie mi-au adus aceste povești și câtă nostalgie au trezit în mine. 

La editura Arthur vor apărea curând alte două cărți scrise de Dr. Seuss : O, în ce locuri minunate o s-ajungi! și Cărticică de dormit. 

​Cărțile le găsiți aici. 

Pe Elena Ferrante o iubesc datorită Tetralogiei napolitane. Nu pot sa uit cărțile astea - cuvintele lor și tragica poveste a celor două prietene dintr-un cartier sărac din Napoli îmi reverberează în minte de fiecare dată când recomand cuiva o carte bună. Chiar dacă am citit apoi Fiica ascunsă, iar acum rămân surprinsă de povestea scrisă pentru cei mici, Ferrante îmi va rămâne mereu în suflet dansând frumos alături de Elena și Lila. 

Noaptea pe plajă e o poveste care susține că toate jucăriile au suflet ; ele simt când sunt pe punctul de a fi abandonate, se simt singure atunci când copiii le uită pe undeva sau se preocupă de alte lucruri și suferă îngrozitor când cei pe care îi venerează își găsesc un prieten nou. În această situație crudă pare să se afle și Celina, păpușa lui Mati. Mati a primit un motan pe care l-a numit Minu și acum se joacă doar cu el. La lăsarea serii, Mati pleacă de pe plajă împreună cu motanul, iar Celina rămâne acolo, îngropată în nisip. Toți căpcăunii nopții își fac apariția, iar păpușa e din ce în ce mai speriată la gândul că va dispărea din viața celei pe care o iubește nespus. Căpcăunul Nemilos e hotărât să o vândă la un târg. Iar când Celina se află în pericol de moarte, ajutorul apare tocmai de la motanul care îi furase prietena cu câteva ore în urmă...

Deși cititorii fideli ai lui Ferrante (like me) ar rămâne surprinși în fața unei cărți pentru copii scrisă de ea, am simțit în această poveste aceeași implicare totală, o detașare (sau relaxare, nu știu exact cum s-o numesc) în felul în care faptele se continuă una pe cealaltă, conturând deznodământul poveștii sau inducând cititorul în eroare (de cele mai multe ori). În scrierile lui Ferrante există mereu momente de un calm sau de o durere absolută, în care toate par suspendate în timp și spațiu, astfel că momentul în care totul se schimbă intervine destul de brutal în realitatea cititorului, care începe să își imagineze parcursul poveștii. Am spus lucrul ăsta în mai multe recenzii - detașarea cu care scrie Ferrante cred că provine din faptul că iubește atât de mult să scrie, relaxarea despre care vorbesc se naște firesc din pasiunea arzătoare care o îndeamnă să umple o pagină goală. Iar lucrul ăsta îi transformă cuvintele în adevăruri, iar cărțile în best-seller. 

Noaptea pe plajă face parte din colecția Literati, pentru cititori cu vârste cuprinse între 8-14 ani, dar cred că se poate citi și la o vârstă mai mică - îi va învăța pe cei mici să fii grijulii chiar și cu obiectele pe care le dețin; această lecție le va aminti mai târziu să acorde atenție tuturor lucrurilor care se întâmplă în jurul lor și să conștientizeze valoarea lucrurilor, dar mai ales importanța unei prietenii. 

​Cartea o găsiți aici. 

Fetița din trenul orfanilor, varianta pentru copii a romanului Trenul orfanilor, apărut în 2015 la Editura Trei, spune povestea unui copil care își caută rădăcinile într-o lume care o poartă constant dintr-un loc în altul, oferindu-i doar doze de instabilitate și nesiguranță. 

Pentru Molly, cuvântul acasă nu are o semnificație anume, ci evocă doar o durere adâncă pe care nu o poate controla. După ce își pierde părinții, se plimbă prin mai multe case adoptive, se luptă cu nefericirea care o copleșește și își dorește cu disperare să afle cine este. După furtul unei cărți de la bibliotecă, trebuie s-o ajute pe bătrâna Vivian să facă ordine în podul casei. Iar alături de Vivian va învăța ce înseamnă iertarea, speranța și credința. 

Ideea din spatele romanului face referire la un moment din istoria Americii petrecut între anii 1854 și 1929 - așa-numitele trenuri ale orfanilor au transportat peste două sute cincizeci de mii de copii abandonați, oprind în diferite stații unde erau inspectați de localnici și erau luați pentru diferite munci. Cei care nu erau aleși, se urcau înapoi în tren și plecau spre următorul oraș. Peste zece mii de copii au ajuns să trăiască pe străzile din New York, căci nu existau programe de asistență socială sau plasament familial. Mulți dintre ei au fost maltratați, torturați, au trecut prin chinuri groaznice și au rămas marcați de traume psihice. În timpul documentării pentru acest roman, autoarea s-a confruntat cu nenumărate refuzuri ale acestor copii de a vorbi despre ceea ce li s-a întâmplat, dar la un moment dat din ce în ce mai mulți au început să își pună întrebări, să ceară acces la arhive pentru a-și recupera certificatele de naștere și să ceară ajutor pentru a se vindeca de ororile trecutului. 

Colecția Literati se adresează cititorilor cu vârste cuprinse între 8 și 14 ani ; adună laolaltă povești de viață care au menirea de a-i îndruma pe cititori prin perioadele zbuciumate ale adolescenței - experiențe de viață de care sunt cu totul străini, dar din care au multe de învățat, întâmplări prin care poate au trecut și au procedat într-un mod pe care îl regretă. Romanele le oferă perspective noi asupra vieții, într-o perioadă pe care ne-o amintim cu toții ca fiind furtunoasă și plină de emoții, care mai de care mai diferite. Îmi place atât de mult să observ adolescenții și îmi amintesc cu o oarecare nostalgie de propria-mi perioadă de teribilism - poate de aceea iubesc cărțile cu și despre adolescenți ; poate din acest motiv îi admir atât de mult și văd în toate gesturile aparent ciudate un curaj de nedescris. Curajul de a descoperi lumea așa cum îți dorești, în ciuda tuturor părerilor din jur, curajul de a afla cine ești, cu riscul de a simți cele mai crunte dureri. 

​Cartea o găsiți aici.