Furia este una dintre cele patru emoții primare și una foarte greu de gestionat. Chiar și adulții reacționează ciudat atunci când furia pune stăpânire pe ei, iar cei mici sunt și mai nepricepuți când vine vorba de această emoție. Cartea de față își propune să ofere părinților soluții împotriva furiei și celor mici un exemplu de cum ar trebui gestionată aceasta și cum să ne comportăm în situații de criză. Personajul poveștii este o maimuțică pe nume Zurli. Zurli era foarte furios. Totul îi mersese prost de la prima oră a dimineții, iar acum simțea un fel de gheară în stomac care nu îi dădea pace. Neștiind cum să scape de această senzație neplăcută, Zurli se plimbă prin junglă și începe să întrebe toate animalele ce fac atunci când sunt furioase. Tigrul îi spune că urlă din toate puterile, gorila se bate cu pumnii în piept, iar leopardul aleargă cât poate de repede. Însă niciuna dintre aceste soluții nu dă rezultate, iar după ce îi cade o nucă de cocos în cap, Zurli devine de două ori mai furios decât înainte. 

Între timp, un observator nevăzut (care văzuse toate încercările lui Zurli de a se calma) decide că a sosit timpul să-i dea o lecție. Zurli încearcă să se urce într-un copac, dar este oprit de leneș care îl avertizează că este foarte furios și ar fi mai bine să nu se apropie prea tare de el. Uimit peste măsură de această situație, Zurli se gândește cum ar putea să-l înveselească pe leneș. Până la urmă cea mai la îndemână soluție este comunicarea. 

Din pățania lui Zurli deducem că cea mai simplă metodă de a gestiona furia este să vorbim despre ea și despre motivele care au cauzat-o. Uimit de declarația leneșului, care susține că este foarte furios, Zurli își dă seama că atitudinea lui de până atunci a fost total nepotrivită și încearcă să îl ajute pe leneș îndemnându-l să vorbească. Comunicând deschis și liber despre ceea ce ne-a înfuriat, supărat sau dezamăgit, diminuăm încetul cu încetul aceste trăiri. Ar trebui să vorbim despre ceea ce simțim mereu, chiar dacă uneori sentimentele pot fi negative sau se manifestă urât, pentru că e singura cale prin care ne putem da seama ce le-a provocat și cum le putem gestiona. Totodată, această poveste transmite celor mici că furia este o emoție perfect normală, pe care o simțim cu toții. Este perfect în regulă să fii furios, supărat sau să plângi dacă asta simți, să vorbești cu cei din jur despre emoțiile tale și ceea ce le-a cauzat. Este o lecție pe care copiii trebuie să o învețe de mici - să nu le fie rușine sau teamă de a-și exprima emoțiile, indiferent care ar fi ele. 

Cartea o găsiți aici. 

Franklin aștepta cu mare nerăbdare Ziua Recunoștinței pentru că bunicii lui urmau să vină în vizită. Ziua aceasta avea o semnificație specială pentru familia lor, iar cina reprezenta un moment de bucurie și căldură sufletească. Dar din păcate, bunicii nu vor putea ajunge anul acesta, iar Franklin este tot mai dezamăgit. După ce o ajută pe mama lui cu pregătirile pentru cină, se gândește la o modalitate de a-i aduce pe bunici la masă, dar nu reușește să găsească o soluție. 

A doua zi, la școală, află că nici familia domnului Bufniță nu poate să ajungă la cină așa că Franklin îi invită la ei acasă. Este sigur că părinții lui vor fi încântați. Ceea ce nu bănuiește este că atât mama, cât și tatăl său s-au gândit la același lucru și curând toate familiile din comunitate sunt invitate acasă la Franklin. Ziua Recunoștinței a sosit, masa este pusă, dar Franklin nu înțelege de ce numărul farfuriilor crește de la minut la minut. Curând încep să apară oaspeții, iar casa lor devine neîncăpătoare. Așa că toți decid să pună masa afară și să se bucure de ziua frumoasă în natură, cu mâncare din belșug și multă voie bună. 

În această poveste, Franklin află că familia poate fi de mai multe feluri atâta timp cât membrii ei se iubesc și se îngrijesc unul de celălalt. Deși bunicii lui nu pot ajunge la cina de Ziua Recunoștinței, Franklin își dă seama că are alături o mulțime de oameni pe care îi iubește, care i-ar sări în ajutor oricând și alături de care trăiește în fiecare zi o viață plină de experiențe frumoase. Comunitatea din care face parte e a doua familie pe care se poate baza oricând, cu bucurii și cu necazuri, dar și cu soluții la toate problemele apărute. Poate că îți va lua ceva timp pâna când vei găsi oamenii alături de care să te simți confortabil și pe care să îi știi acolo mereu, dar odată ce i-ai găsit, ai face bine să îi apreciezi și să îi prețuiești la fel ca pe membrii familiei biologice. Nu putem trăi singuri pe lume, asta e cert. Unii oameni vin în viața noastră ca să rămână, alții ca să ne dea lecții, dar fiecare dintre ei este o experiență folositoare. 

Cartea o găsiți aici. 

Ursache e cel mai bun prieten al lui Franklin. Locuiesc în aceeași comunitate, merg împreună la școală și le plac aceleași lucruri. Dar într-o dimineață, Franklin descoperă un lucru care îi deosebește. În timp ce mușcă dintr-un măr, Ursache simte că ceva se zgâlțâie și nu după mult timp, își scoate din gură un dinte. Franklin este uimit și scârbit în același timp, căci el nu avea dinți. Începe să îi pună tot felul de întrebări lui Ursache - ce va face cu dintele, ce se întâmplă acum că acesta a căzut, de ce îl pune deoparte în loc să-l arunce - și astfel află de existența Zânei Măseluță, care vine noaptea să adune dinții și lasă în schimbul lor diverse cadouri. 

Necăjit peste măsură de această descoperire, Franklin se gândește cum să facă să primească și el o vizită din partea acestei zâne. Este abătut atât la școală, cât și acasă, iar tatăl lui decide să afle ce s-a întâmplat. Franklin nu pare să se conformeze cu faptul că broaștele țestoase nu au dinți și decide să îi trimită o scrisoare Zânei Măseluță. Poate că aceasta are ceva și pentru el, chiar dacă nu poate să îi ofere niciun dinte de schimb. ​Efortul lui se va dovedi plin de succes, iar Franklin va avea parte de o surpriză. 

În povestea cu Zâna Măseluță, Franklin află pentru prima dată că poți să fii diferit de prietenii tăi în anumite privințe și să accepți această situație. Momentul în care descoperă încântarea prietenilor săi legată de vizitele zânei, precum și bucuria de a primi diverse cadouri, Franklin este dezamăgit și consideră că el nu se va putea maturiza la fel dacă nu are parte de aceeași experiență. Dar va afla că unele lucruri le trăim diferit de persoanele cu care împărtășim aceleași valori și că ele nu afectează prieteniile. Fiecare dintre noi trăim ceea ce trebuie să trăim, diversitatea nefiind o piedică în prietenie sau familie. Maturizarea are nenumărate chipuri pe care nu le putem cunoaște decât atunci când ni se arată. Iar faptul că o experiență pare să fie trăită de majoritatea oamenilor din jurul nostru, nu înseamnă neapărat că aceasta ne va schimba și pe noi sau că pierdem ceva dacă nu o trăim în același mod. 

Cartea o găsiți aici. 

Pascal e un hipopotam foarte drăgăstos, o fire veselă și foarte atașată de prietenii săi. Din păcate, afecțiunea lui se manifestă excesiv și în orice situație - strângeri de mână entuziaste, îmbrățișări strânse și o apropiere mult prea mare. Pascal era un invadator al spațiului personal, deși nu își dădea seama. Pentru el era ceva normal, fiind crescut într-o familie care își exprima afecțiunea oricât și oriunde. Însă energia lui Pascal începea să devină o problemă pentru cei din jurul său. 

După mai multe telefoane, tatăl lui Pascal a încercat să îi explice acestuia ce înseamnă spațiul personal și de ce ar fi bine să îl respecte . Chiar dacă hipopotamul nu avea nevoie de spațiu, ceilalți aveau, iar el îl încălca constant, neștiind că pentru prietenii săi ar putea fi deranjant. După o serie de încercări, Pascal a început să înțeleagă de ce prietenii săi se simțeau uneori sufocați de prezența și gesturile sale, de ce e bine să respecte limitele fiecărei persoane din jur și cum să-și manifeste afecțiunea într-un mod mai potolit. 

Povestea lui Pascal îi învață pe cei mici despre prietenie și limite, maniere și respect. Fiecare om își manifestă afecțiunea într-un anumit mod și poate că uneori nu își dă seama că ceilalți ar putea fi deranjați de exprimarea acesteia. Există oameni extrem de deschiși și oameni mai puțin deschiși, cărora manifestările exagerate de afecțiune li se par deranjante și fără rost. Dar e important să respectăm decizia celor pe care îi iubim și să le respectăm limitele, indiferent care ar fi ele. E important să înțelegem că suntem diferiți, că nu fiecare familie își crește copiii într-un cocon de dragoste și gesturi de afecțiune manifestate oricum și oriunde. Atunci când cineva are nevoie de spațiu, de limite sau liniște, trebuie să i le oferim și să înțelegem că dragostea există chiar și acolo unde nu este exprimată foarte des. Orice relație între două sau mai multe persoane are nevoie de limite, ceea ce nu știrbește dragostea dintre membri sau sprijinul pe care și-l acordă la nevoie. 

Cartea o găsiți aici. 

Pe lângă minunatele povești despre care vă tot vorbesc de o vreme încoace, colecția Franklin are în componență și diverse cărți de activități, menite a-i ajuta pe cei mici să-și dezvolte abilitățile de bază. Și mai multe numere , Punct cu punct unim și astfel povestim sunt ultimele apariții din această serie și îi vor introduce pe copii atât în lumea cuvintelor, cât și a numerelor. Sunt potrivite pentru clasele zero și întâi, iar elevii pot învăța jucându-se alături de personajul lor preferat. 

Primele lucruri pe care le învățăm în școală sunt alfabetul și numerele. Acestea reprezintă baza pe care se vor așeza mai târziu toate celelalte cunoștințe, un start extrem de important al educației. Recunoașterea cifrelor și a literelor, abilitatea de a jongla cu ele și a spune povești sunt doar câteva dintre abilitățile pe care le deprindem în primii ani de școală. Odată ce le-am dobândit, totul devine o joacă, iar literele și cuvintele se vor transforma mai târziu în magie adevărată prin intermediul cărților pe care le vom citi. 

Cred cu tărie că educația o dobândim mai mult acasă decât la școală, iar timpurile pe care le trăim azi îmi confirmă din ce în ce mai mult acest lucru. Aceste cărți de activități sau orice alt mijloc de a deprinde cunoștințe de bază reprezintă atât un mod de educare, cât și momente prețioase petrecute în familie, joacă și învățare în același timp. Un exercițiu de răbdare atât pentru părinte, cât și pentru copil, care se dezvoltă mult mai rapid într-un mediu familiar decât într-unul dominat de mult prea multe caractere sau fobii. Școala rămâne în continuare un loc unde se pun bazele educației și formării viitorului adult, dar începe să-și piardă tot mai mult din putere, iar sarcinile ei le revin părinților sau bunicilor. Educația începe acasă, indiferent prin ce mijloace. 

Cărțile le găsiți aici. 

Ilustrații de Livia Coloji ​

​Kikimora este o vrăjitoare inteligentă și ambițioasă. Împreună cu mama ei, cea mai vestită vrăjitoare din ținut, făcea poțiuni, leacuri și alte licori folositoare. Era foarte implicată în toate treburile vrăjitorești, dar nu prea-i plăceau regulile. Atunci când mama o roagă să meargă la un adăpost și să aducă acasă o pisică neagră (cum au toate vrăjitoarele) , Kikimora se gândește că nu i s-a dat o sarcină prea grea. Dar dintre toate pisicile pe care le vede, îi cade cu tronc una extrem de colorată, care miaună asurzitor și lovește cu ghearele. Îndrăgostită până peste cap de noua ei prietenă, Kikimora o botează Niji și se convinge singură că mama ei va fi de acord să o păstreze. Cedând rugăminților fierbinți ale fetei, vrăjitoarea acceptă să păstreze pisica o singură zi. 

Problema cea mai mare e că Niji se teme de șoareci și de păianjeni. Îi place să se admire în oglindă și a fost deja returnată la adăpost de mai multe familii. Însă Kikimora nu renunță nici în ruptul capului. Este decisă să facă tot ce e posibil ca s-o păstreze, chiar dacă acțiunile ei ar stârni furia mamei. Pe deasupra, Niji mai și sforăie îngrozitor noaptea, iar mama este sătulă. Îi ordonă Kikimorei să o ducă înapoi la adăpost și să aducă una care să le ajute la treburile vrăjitorești. Dar fetița a încropit deja un plan și nu se lasă cu una, cu două. Niji e pisica ei din prima clipă în care a văzut-o și nu renunți atât de ușor la cei pe care-i iubești, nu-i așa? 

Kikimora este un exemplu de ambiție și determinare specifică copiilor atunci când își doresc ceva cu ardoare. Un exemplu de iubire profundă și atașament față de cei pe care-i iubești, în timp ce testezi limitele răbdării părinților. Deși mama ei îi spune de la început ce fel de pisică trebuie să aducă acasă, Kikimora își ascultă sufletul, lăsând raționamentul la o parte. Crede cu tărie că va reuși să-și convingă mama și este foarte încrezătoare în propriile farmece. Povestea ei e una universală, căci fiecare copil din lumea asta își testează părinții atunci când își dorește ceva din toată inima. E cumva firesc să-i testezi pe oamenii care te iubesc cel mai mult, să împingi limitele acestei iubiri tot mai tare, să vezi dacă iubirea rămâne acolo indiferent de situație. E o lecție pe care am învățat-o cu toții încă din copilărie și apoi am repetat-o mult în adolescență. Ne naștem cu această nevoie de a fi iubiți, văzuți și iertați și îi testăm pe cei dragi nu din obrăznicie, ci pentru a căpăta o anumită siguranță. 

​Cartea o găsiți aici.