Să-ți păstrezi autenticitatea într-o lume care te arată constant cu degetul e un lucru dificil. Uneori te seacă cu totul de puteri, alteori îți trezește o dorință imensă de a fugi cât vezi cu ochii, de a renunța la luptă și a încerca să te încadrezi în standardele celorlalți. Copacul strâmb este o poveste care arată puterea autenticității fiecărei ființe, îndeamnă la toleranță și explică de ce uneori e bine să fii diferit de ceilalți, fără să încerci să le faci pe plac tuturor. 

O copilă frumoasă și tristă și-a părăsit satul și s-a refugiat în pădure, fugind fără oprire pentru a găsi puțină alinare. Plânsul ei l-a trezit pe Copacul Strâmb, care și-a arătat îngrijorarea față de musafira sa. Surprinsă de abilitatea copacului de a vorbi și de a exprima sentimente omenești, fetița a început să-i povestească toate necazurile sale. Ceilalți copii din satul ei râdeau constant de ea, contestându-i părul, hainele, vocea, ba chiar și frumusețea sau inteligența. Copacul, însă, are o altă părere. Începe să-și spună propria poveste - și el era diferit de ceilalți arbori încă de când era mic, fiind batjocorit din cauza aceasta ; când a mai crescut puțin, arăta la fel de diferit, iar tăietorii de lemne l-au ignorat complet atunci când au tăiat toți copacii din jurul lui. Trăsăturile speciale cu care se născuse îi salvaseră viața. Iar după ce a mai crescut puțin, a privit în depărtare și și-a dat seama că are o mulțime de motive să zâmbească... 

Pe lângă mesajul empatic și cuvintele frumoase, cartea are niște ilustrații deosebite, realizate de Brandon Dorman. Deși văd sute de ilustrații calitative, cu adevărat impresionante, cele din Copacul strâmb au ceva aparte - reamintesc cumva de vechile cărți pentru copii, care îmbinau povești minunate cu desene deosebite, menite să vrăjească cititorii prin acuratețea și profunzimea detaliilor. Se pare că ilustratorii contemporani se inspiră tot mai mult din cărțile devenite emblemă, reușind să îmbine plăcut trecutul cu prezentul. 

Mesajul cărții, devenit deja o mantră a secolului XXI, îi îndeamnă pe cei mici la toleranță, deși cred cu toată convingerea că niciun copil nu se naște cu prejudecăți sau ură față de anumite categorii, ci doar imită exemplele din jurul său. Iar tonul schimbării nu trebuie să pornească de la ei, ci de la adulții care îi cresc și îi educă, formându-i în umbra propriilor prejudecăți și opinii legate de lumea înconjurătoare. Poate că această poveste este dedicată mai mult celor mari decât celor mici, căci lor trebuie să li se reamintească (constant) să fie mai înțelepți, mai toleranți, mai empatici și mai răbdători. 

Cartea o găsiți aici. 

Cea mai comună fobie a copiilor e frica de întuneric. Îmi amintesc și acum senzațiile extreme pe care le simțeam atunci când eram singură acasă, ușa era închisă și casa cufundată în întuneric și brusc, aveam nevoie de un pahar de apă din bucătărie. Drumul până acolo mi se părea interminabil și presărat cu monștri bine ascunși și dintr-odată mă asaltau toate temerile. Reușeam cumva să iau ceea ce aveam nevoie și o zbugheam la loc în camera mea, în confortul propriului pat și al lecturii aferente. Situația descrisă mai sus se întâmpla pe când aveam 7-8 ani, iar această fobie nu mi-a trecut nici acum, deși conștientizez că nu există niciun monstru gata să mă înhațe și că totul ține doar de controlul propriei minți. 

Cartea aceasta e o poveste despre împrietenirea cu întunericul și conștientizarea importanței lui. Știm cu toții toate acele vorbe cum că nu ne-am putea bucura de lumină dacă nu ar exista întuneric și multe alte propoziții asemănătoare bazate pe asocierea antonimelor. Oricât de clișeice ar părea aceste asocieri, ele devin adevărate în viața de zi cu zi, pe măsură ce experiențele trăite ne fac să le conștientizăm însemnătatea. 

Întunericul este o poveste despre conștientizarea lucrurilor din jurul nostru, importanța lor și ciclul natural care durează deja de milioane de ani, indiferent de fobiile noastre. Personajul acestei cărți descoperă pe propria piele adevărul din spatele clișeelor și se împrietenește cu mediul înconjurător în mod natural, învață să accepte ceea ce se petrece în lumea sa și să se adapteze la ea, indiferent de condiții. Poate că împrietenirea micuților cu întunericul nu are o rețetă clară și nici succes garantat, dar cred că astfel de povești ajută mult. În general, cărțile ajută astfel de procese prin care trecem cu toții, deși când eram eu copil nu cred să fi existat această varietate de alegeri sau multitudinea de întrebări pe care și le pun părinții secolului XXI în legătură cu fiecare etapă din viața copilului. Schimbarea, însă, e benefică. La fel ca întunericul. 

​Cartea o găsiți aici. 

Simpaticul elefant Elmer revine alături de cei mici pentru a-i purta într-o nouă aventură extraordinară. De data aceasta, îl vom însoți pe Elmer și pe vărul său, Wilbur pe drumul spre ocean, unde cei doi intenționează să vadă balenele și dansul lor acvatic. Încurajați de bunicul lor, cei doi pornesc de-a lungul râului, sperând că drumul nu va fi prea lung și că dorința li se va îndeplini imediat. Convinși de crocodili că vor ajunge mai repede plutind pe râu, cei doi se urcă pe pluta nou construită și se minunează de peisajul mereu schimbător. Pluta începe să se clatine pe măsură ce ajung într-o porțiune în care răul curge cu mai multă rapiditate. Cei doi adorm curând și se trezesc dimineața plutind în mijlocul oceanului, înconjurați de frumoasele balene... 

Din proprie experiență. cărțile cu Elmer au fost foarte iubite de fiica mea, fiind printre primele povești pe care i le-am citit când era bebeluș. Toate aventurile lui Elmer sunt interesante, alcătuite din fraze simple, de cele mai mult ori cu lecții pentru cei mici, experiențe din care să învețe ceva și suficient de bine proporționate pentru ca interesul ascultătorilor să nu scadă prea repede. Cred că sunt potrivite ca prime lecturi, o mostră a ceea ce înseamnă cărțile, dragostea față de ele și importanța acestora în viața unui om. 

Cartea o găsiți aici.