Anotimpul preferat al lui Franklin e primăvara. Iar anul acesta , primăvara va fi diferită de toate celelalte de până acum datorită unui eveniment foarte important care se va petrece în familia lui - va avea o surioară. Franklin este extrem de încântat și întreabă în fiecare zi când va deveni frate mai mare. Răbdarea nu este punctul lui forte, iar zilele parcă se scurg cu încetinitorul și Franklin simte că mai poate aștepta atât de mult pentru a-și cunoaște surioara. La școală se gândește tot la marele eveniment, nereușind să se concentreze, iar acasă pune o mie de întrebări despre sora lui, sperând că va grăbi procesul. Și într-un final, se întâmplă. Sora lui, Harriet , este aici și e minunată. Franklin este peste măsură de încântat și se întreabă ce fel de aventuri vor trăi împreună. 

​Dar lucrurile nu se întâmplă exact așa cum s-a așteptat. Harriet este plină de nevoi, are nevoie de atenție în fiecare clipă și pare să pună stăpânire pe toate lucrurile lui Franklin. Primul lor conflict se întâmplă din cauza unei jucării pe care Harriet a pus ochii. Dar Franklin refuză să i-o dea și lucrurile se precipită foarte mult. S-a săturat de rolul de frate mai mare, s-a săturat să fie responsabil pentru altcineva și să renunțe la tot ceea ce îi place doar pentru că Harriet e mai micășinu conștientizează multe lucruri. Acum ar da orice ca să fie din nou singur și liber că pasărea cerului... Oare cum va ieși din acest impas?

Cele două cărți ilustrează urcușurile și coborâșurile relației dintre frați. Am ales să vorbesc despre amândouă pentru că una arată așteptările unui copil înaintea apariției unui nou membru al familiei, iar a doua realitatea pură din momentul în care acesta începe să își ceară drepturile. Inevitabil, toate speranțele și așteptările se destramă, apare gelozia și lupta pentru teritoriu, pentru atenția părinților, practic pentru orice. Două ființe diferite, cu nevoi diferite, care trebuie împăcate mereu, liniștite și ocrotite, de preferat în același timp. Când cineva îți fură (inconștient) toate privilegiile de care te-ai bucurat de la începutul vieții, simți nevoia să îi răspunzi cu aceeași monedă. Conflictele se nasc ușor, nu e nevoie de un motiv grav pentru ca acestea să izbucnească, orice scânteie e de ajuns pentru că lucrurile să degenereze din rău în mai rău. 

Aventurile lui Franklin pot fi un exemplu bun pentru viitorii frați mai mari, realitatea nouă în care vor păși și responsabilitățile care vin odată cu ea. Nu e simplu deloc să împaci doi copii, nici să îți împărți atenția astfel încât niciunul să nu se simtă nedreptățit. Jonglatul cu nevoile unor ființe care depind în totalitate de tine e epuizant, te stoarce de energie și de puteri. Dar și pentru copilul mai mare este o experiență cu totul nouă, una care nu se va termina prea curând, care va interfera mereu cu viața și libertățile lui, cu lucrurile pe care vrea să le facă și cele pe care le poate face. Tocmai de aceea, singura soluție la îndemână pentru această perioadă rămâne răbdarea. Totul va fi bine. Timpul va trece, iar copiii care se certau din orice vor deveni adulți responsabili, capabili să înțeleagă ce înseamnă să ai un frate, o persoană care e mereu acolo când ai nevoie, care nu te judecă orice ai face și care știe că vei face la fel atunci când îți va veni rândul. 

Cărțile cu Franklin le găsiți aici. 

A fost odată un castor foarte neglijent. Era atât de plin de energie încât rodea copaci la întâmplare prin toată pădurea, lăsând doar dezastre în urma lui. Odată doborî un copac în capul unui urs, altădată începuse să roadă piciorul unui elan, confundându-l cu un copac. Nu exista nicio îndoială că, mai devreme sau mai târziu, ceva rău avea să se întâmple. Și chiar s-a întâmplat. Într-o zi castorul a ros un copac, neobservând că acesta urma să cadă în direcția lui. S-a trezit la spital, plin de julituri, vânătăi, oase rupte și o mulțime de mușchi dureroși. 

​Reflectând la cele întâmplate, castorul realizează că niciodată nu a stat locului, nefăcând nimic. Dar acum are suficient timp să se odihnească, să se gândească și să își îndrepte greșelile. Vindecarea lui se petrecea încet, dar a început să își recapete puterile și a încercat pentru prima dată o pereche de cârje. A început să facă sport și să se vindece complet. Întors în pădure, a observat că toate animalele îl evitau, fiind convinse că se va întâmpla un nou dezastru. Dar timpul petrecut în spital i-a oferit castorului nenumărate momente de reflecție și idei pentru a-și îndrepta greșelile. A început cu prietenii lui, a continuat cu stricăciunile din pădure și și-a cerut iertare pentru neglijențele sale. Acum se gândea ce să facă în continuare. Posibilitățile erau infinite....

Domnul castor plin de energie învață pe propria piele ce înseamnă să fii atât de absorbit de a  face ceva în fiecare clipă încât să uiți de propria siguranță. Nu că înainte s-ar fi gândit la consecințele faptelor sale sau ce părere au ceilalți locuitori ai pădurii despre fuga lui permanentă. Asta până când consecințele se întorc asupra lui și realizează cât de mult a greșit. Ce e important în povestea castorului? Faptul că fiecare dintre noi putem greși, de cele mai multe ori o vom face și vom realiza că am greșit. Asumarea greșelilor e primul pas spre vindecare. Repararea lor însă e o altă poveste, căci s-ar putea să nu existe timp să mai reparăm ce am stricat sau să avem la dispoziție atâtea momente de reflecție precum castorul. Fiecare decizie pe care o luăm, fiecare acțiune au o consecință și ele se reflectă mereu și în jurul nostru, asupra oamenilor care ne stau alături. De aceea e foarte important să ne gândim de două ori înainte de a face ceva, să ne întrebăm dacă cineva va fi rănit sau dezamăgit în tot procesul. 

Cartea o găsiți aici. 

Franklin se află într-o mare încurcătură. Toți prietenii săi s-au lăudat cu talentele lor, iar Franklin nu s-a putut abține și le-a spus că poate să mănânce șaptezeci și șase de muște dintr-o singură înghițitură. Doar că el nu poate face asta și acum îi este rușine să recunoască adevărul. El nu are puteri speciale ca și prietenii săi- nu se poate cățăra în cel mai înalt copac, nu poate zbura și nici nu poate dărâma un copac din câteva mișcări. I-a fost teamă să spună că nu se pricepe la nimic, că e doar o simplă broască țestoasă fără talente speciale. 

​Le cere sfatul părinților săi, care sunt uimiți de minciună și îi spun că nici măcar ei nu ar putea să înghită atâtea muște. Cel mai bun lucru pe care ar putea să-l facă e să recunoască exagerarea și să se întoarcă la joacă alături de prietenii săi. Dar Franklin este atât de convins că toată lumea va râde de el încât se gândește serios să se joace singur de acum înainte. Adevărul iese în cele din urmă la iveală, dar Franklin găsește o metodă genială de a le demonstra contrariul. 

Minciuna are picioare scurte și te pune în situații ciudate față de cei dragi. La fel ca în cazul lui Franklin, o minciună duce de obicei la alta și tot așa, până când nu mai știi care este adevărul și cum să ieși din încurcătură. Minciuna nu face bine niciunei relații, în special prieteniei, care se bazează pe respect și încredere. Odată ce ai înșelat încrederea celor care îți sunt aproape, e destul de greu s-o recâștigi, iar eticheta de mincinos rămâne mult timp lipită de vorbele pe care le spui. Noroc că Franklin își dă seama că a comis o greșeală și încearcă s-o repare cât de bine poate. Iar a doua oară când e pus în aceeași situație, se abține cu succes din a mai spune altă minciună. A învățat o lecție importantă și nu mai are de gând să facă asemenea greșeli. 

Minciuna nu duce de obicei la nimic bun, ci doar la un ghem de minciuni care se întinde și se tot întinde, până când ți-e imposibil să mai ieși din el. Chiar dacă suntem tentați de multe ori să mințim, atunci când am făcut ceva rău sau vrem să bravăm în fața cuiva, nu culegem niciun beneficiu, ba dimpotrivă. Minciuna e un instinct firesc, instinctul de a te proteja și a ieși dintr-o situație nevătămat, dar nu este unul de urmat. 

Cartea o găsiți aici. 

Ariciul Didi Mentolici și Alfred Gargară, directorul grădinii zoologice iau micul dejun într-o frumoasă dimineață de duminică. Dintr-o dată se aude o hărmălaie îngrozitoare, iar cei doi merg rapid să vadă ce se întâmplă. Grădina zoologică este plină de animale fantastice, care mai de care mai neobișnuite. Animalele au organizat un carnaval și fiecare dintre ele are ocazia să se deghizeze în ceea ce și-a dorit dintotdeauna să fie. Girafa poartă o trompă de elefant, rinocerul poartă picioroange și un cioc mare, iar pinguinul o creastă și niște pene colorate. Fiecare animal are un nume nou, iar ariciul și directorul Gargară trebuie să ghicească fiecare costumație. 

​Ajunși la țarcul maimuțelor, cei doi sunt invitați să se alăture carnavalului și să se lase atrași de distracția generală. La un moment dat, ariciul observă că a rămas singur și se întreabă unde o fi dispărut directorul. El continuă să se plimbe prin zoo, ghicind fel și fel de animale, care mai de care mai interesante. Ajuns la țarcul lui, ariciul dădu  nas  în nas cu Alfred. Nu veți ghici niciodată în ce s-a costumat simpaticul director. 

În spatele fiecărei deghizări, se ascundea dorința unui animal de a fi altcineva pentru o zi - elefantul deghizat în albină își dorea să fie mic ca să poată zbura, furnicarul își dorea să fie clovn și să îi distreze pe ceilalți, iar suricata își dorea să fie leu, cel mai puternic animal al junglei. Pentru o zi visul lor devenea realitate și fiecare dintre ei avea ocazia să fie admirat de ceilalți în noul rol. Carnaval la zoo ​este o poveste încântătoare pentru cei mici, un prilej de distracție înainte de culcare. Plină de personaje simpatice și întâmplări amuzante, cu o atmosferă distractivă și plină de bucurie, este perfectă atât ca poveste de noapte bună, cât și ca sursă de inspirație. La finalul poveștii, cei mici vor găsi instrucțiuni pentru confecționarea unei măști cu care se pot deghiza la următoarea petrecere. 

C​artea o găsiți aici. 

A fost odată un urs care iubea îmbrățișările. Îmbrățișa orice creatură, fie ea mică sau mare, prietenoasă sau distantă, urât mirositoare sau periculoasă. Nicio creatură nu era scutită de acest tratament, chiar dacă unele intrau în categoria meselor preferate ale ursului. Dar cel mai mult și mai mult , ursului îi plăcea să îmbrățișeze copaci. Orice copac era bun de îmbrățișat pentru domnul urs. Era plin de iubire și afecțiune și îi plăcea să le manifeste față de toată lumea. 

​Într-o zi, ursul zări prin pădure un om cu un topor în mână. Se luă încet pe urmele lui, neștiind care sunt intențiile acestuia. Omul se opri în fața unui copac, unul dintre cei mai bătrâni și mai frumoși din toată pădurea. Brusc, omul se apucă să lovească în el cu toporul și pentru prima dată ursul nu mai avea chef de îmbrățișări. Își dorea să îl muște pe om și să-l facă conștient de gravitatea faptelor sale. Dar nu putea să facă asta. Nu îi stătea în fire să mănânce oameni. Se afla pentru prima dată în fața unei dileme enorme pentru un simplu urs : pe cine să salveze? Omul sau copacul? 

O îmbrățișare cât un urs de mare face parte din colecția Viața în sălbăticie ​scrisă și ilustrată de Nicholas Oldland, care și-a dorit să creeze o serie de povești numai bune de citit înainte de culcare. Colecția le este destinată copiilor cu vârste între 4 și 8 ani și conține povești scurte, pline de fapte amuzante, dar și de învățături bune de luat în seamă. Ursul cel afectuos își dă seama că nu întotdeauna e bine să îți asculți instinctul. Dacă în cazul îmbrățișărilor instinctul său era absolut inofensiv, în situația cu omul primul instinct l-ar fi adus într-o situație umilitoare și fără ieșire. Pentru prima dată, ursul decide să asculte vocea rațiunii și să fie el personajul pozitiv care se descurcă admirabil. 

Cartea o găsiți aici. 

Prima zi de școală este începutul unui nou capitol, întotdeauna încărcată de emoția începuturilor și speranță. Franklin este extrem de entuziasmat că va merge la școală pentru prima oară. Știe deja să numere din doi în doi și să-și lege șireturile ; de-abia așteaptă să învețe lucruri noi și să se întâlnească cu colegii lui. Își pregătește ghiozdanul, își trezește părinții cu noaptea-n cap și îi grăbește spre stația de autobuz. Acolo așteaptă deja toți prietenii lui. Însă discuțiile lor îi provoacă o teamă neașteptată, un fel de forfotă în stomac. 

Castoraș știe deja să citească, Iepurilă cunoaște numerele, iar Franklin se simte din ce în ce mai neajutorat. Ajunși în sala de clasă, fac cunoștință cu învățătorul lor, domnul Bufniță. În timp ce colegii lui și-au găsit tot felul de activități, Franklin rămâne în bancă, gândindu-se ce ar putea să facă. Domnul Bufniță observă că este foarte talentat la desen și îl încurajează să continue. Ziua trece foarte repede, iar Franklin învață o mulțime de lucruri noi cu ajutorul domnului învățător. De-abia așteaptă să ajungă acasă și să le povestească totul părinților săi! 

​În ciuda îndoielilor sale, Franklin reușește să descopere la ce se pricepe cel mai bine și să facă abstracție de ceea ce știu ceilalți și el încă nu știe. Școala este un spațiu destinat cunoașterii în general și ar trebui să fie mai dedicat cunoașterii de sine pentru fiecare învățăcel care îi calcă pragul. Din păcate, sunt prea puțini cei norocoși să-și găsească adevărata vocație în timpul școlii și cred că tocmai lucrul acesta este subliniat în povestea lui Franklin. Un învățător are o misiune mult mai grea decât aceea de a-și educa elevii și anume să-i îndrume pe fiecare pe drumul potrivit pentru ei. E dificil să înoți în această mare de informație și să ajungi la liman cunoscându-te cu adevărat și cu setea de învățare intactă. Cred că cel mai important lucru pe care școala ni-l poate dărui e curiozitatea, una care să nu dispară după încetarea studiilor, ci una cu prelungire de o viață. 

​Cartea o găsiți aici. 

"Viața îți oferă lucrurile de care ai nevoie exact în momentul în care ai nevoie de ele. Este posibil să nu îți placă la început, dar să fii sigur că ceea ce se întâmplă cu tine este exact așa cum trebuie să se întâmple." 

Am urmărit cu mare interes și nerăbdare procesul de ilustrare al acestei cărți pe profilul talentatei Alexia Udriște. Cu fiecare imagina, curiozitatea creștea, iar povestea se anunța din ce în ce mai interesantă, plină de personaje fantastice și aventuri de neratat. În Pădurea Cântătoare trăiesc trei prieteni foarte buni, iar cartea le urmărește parcursul și deciziile care le vor schimba viața -  Dada, un pui de lebădă care nu și-a cunoscut niciodată părinții, o viitoare balerină extrem de talentată ; Bulbul, unul dintre cei promițători tenori ai pădurii și Robin, un măcăleandru jucăuș care nu știe prea bine la ce se pricepe. Pentru Dada, e foarte clar cum va arăta viitorul, pentru Bulbul la fel (în special după ce a fost acceptat în clasa de muzică a domnului Ciocârlie), dar pentru Robin viața pare o hartă plină cu necunoscute. Asta până într-o zi, când din întâmplare, se întâlnește cu domnul Tark și descoperă...cărțile.

​Domnul Tark, un corb bătrân și înțelept îl ajută să descopere lumea cu ajutorul cărților, dezvăluindu-i că doar așa poate călători printr-o mulțime de lumi care altfel i-ar fi innaccesibile. Și astfel, Robin își găsește adevărata chemare, devorând toate cărțile din biblioteca domnului Tark și deschizându-și mintea tot mai mult pentru a face loc informațiilor de tot felul. Astfel, devine un membru important al comunității, mereu pregătit să-i ajute pe ceilalți cu sfaturi sau diverse alte lucruri. 

Cei trei prieteni o vor lua pe drumuri diferite, iar timpul petrecut împreună se va scurta încetul cu încetul. Șansele de a-și îndeplini visurile se vor ivi pentru fiecare dintre ei, dar în final vor afla cu toții că acasă ​e cel mai bun loc de pe pământ, indiferent cât de departe ai merge. 

Cronicile Pădurii este o poveste încântătoare despre prietenie, vise și decizii. Personajele sunt diverse și fiecare dintre ei oferă o notă de culoare acțiunii, Iar în completarea poveștii vin minunatele ilustrații ale Alexiei, pe care le-am admirat minute în șir. E incredibil câtă complexitate, muncă și talent se ascund în spatele lor și cum reușește un ilustrator să aducă la viață o poveste, să capteze cele mai importante momente și personaje în imagini, stârnind imaginația cititorilor și sporind frumusețea lecturii. 

Alex Blenche este cunoscut în special datorită seriei al cărei personaj principal este Erus, însă toate poveștile lui au în comun empatia și blândețea cu care este tratat fiecare personaj și situație. Aceste două virtuți aduse în atenția copiilor în fiecare carte vor salva lumea până la urmă, atâta timp cât se răspândesc suficient de mult. 

Cartea o găsiți aici. 

Serialul Franklin este una dintre cele mai frumoase amintiri din copilăria mea. Simpaticul pui de broască țestoasă descoperă lumea alături de prietenii și familia sa, intrând în tot felul de buclucuri și reușind de fiecare dată să scape la limită. Desenele fac parte din vechea generație, sunt total lipsite de violență, create astfel încât să transmită importanța empatiei în viața de zi cu zi, importanța prieteniei și a momentelor petrecute împreună cu cei dragi. Blândețea, toleranța și bunătatea sunt alte valori pe care serialul încearcă să le transmită celor mici prin nenumărate exemple din viața lui Franklin. 

În Franklin și vecinii lui, puiul de broască țestoasă și colegii lui primesc un proiect de la domnul Bufniță, profesorul lor. Fiecare dintre ei trebuie să deseneze locul preferat din tot cartierul și să=și motiveze alegerea. Ajuns acasă, Franklin cade pe gânduri. Refuză până și gustarea oferită de mama lui. Există atâtea locuri frumoase în cartierul în care locuiește încât nu știe ce să aleagă. Mama lui îi sugerează să facă o plimbare. Pe drum, Franklin se întâlnește cu prietenii lui și se pare că fiecare dintre ei și-a terminat deja proiectul. Își amintește de diferite locuri în care a petrecut momente minunate alături de prietenii săi și brusc, mintea i se luminează. Știe cum va arăta proiectul lui și cu siguranță va fi diferit de toate celelalte. 

În căutarea unei idei pentru proiect, Franklin își dă seama că nu locurile în care ai fost dau strălucire amintirilor, ci persoanele alături de care ai petrecut cele mai importante momente. Cartea subliniază importanța prieteniei și a comunității din care faci parte, acei oameni care sunt acolo oricând ai nevoie, la bine și la rău. În jurul ideii de comunitate se învârt toate cărțile cu Franklin, sugerând o familie mare care se ajută, se sprijină și sunt mereu împreună indiferent de experiență. 

Cartea o găsiți aici. 

Când eram copil, cea mai mare frică a mea era legată de întuneric. Mi se părea că acolo se ascund monștri hidoși, care ar putea să sară în orice moment și să mă atace fără să am timp să mă apăr. Întunericul era o nebuloasă, o necunoscută căreia nu reușeam să-i descifrez misterele, o ecuație pe care nu știam să o rezolv și care îmi dădea fiori pe șira spinării. Cu timpul m-am convins singură că întunericul face parte dintr-un ciclu absolut normal și că nu se ascunde nimeni acolo, iar adevărații monștri apar sub alte forme. Dar frica de întuneric rămâne una dintre cele mai comune temeri ale copilăriei. La fel și frica de fantome. 

Lena, protagonista acestei povești, se teme foarte tare de fantomele care trăiesc în camera ei. Nu îi este frică de nimic altceva pe lumea asta, nici măcar de câini. Singura soluție care îi este la îndemână e lampa de veghe, care odată aprinsă, alungă toate creaturile. Dar Lena știe că fantomele zăbovesc în întuneric, atente la momentul în care lumina se va stinge. De multe ori strigă după ajutor, iar părinții ei vin în fugă doar pentru a o asigura (a mia oară) că nu e nimeni în camera ei. Într-o seară, un vizitator neașteptat aterizează pe perna ei și se prezintă drept Fantominus, cea mai mică fantomă din lume. Cu ajutorul unei formule magice, aceasta o învață pe Lena să se apere, îndemnând-o totodată să aibă mai mult curaj. Dar va reuși oare să-și învingă fricile? Să facă un pas în față și să strige din tot sufletul nu mi-e frică? ​

Fantominus este o poveste adorabilă despre frici și puterea de a le depăși. Când suntem copii, totul pare simplu și lipsit de pericole. Poate că există lucruri care ne sperie, dar nu îndeajuns de tare încât să ne răpească dorința de a ne bucura de fiecare clipă. Și chiar și aceste temeri pot fi depășite cu răbdare, multe explicații și puțină încredere. 

Cartea o găsiți aici. 

Apărute pentru prima dată în 1988, benzile desenate create de Bill Waterson urmăresc aventurile unui băiețel cu o imaginație extrem de bogată și ale tigrului său, Hobbes. Cartea explorează prietenia celor doi, însă Hobbes e un fel de prieten imaginar care prinde viață, în realitate fiind doar o jucărie de pluș de care Calvin nu se desparte sub nicio formă. Însă pentru el tigrul e cel mai bun prieten, un companion de nădejde și un partener perfect pentru toate aventurile care îi așteaptă. Succesul acestei povești e ușor de intuit, căci discuțiile celor doi sunt profunde și ating subiecte precum politica, problemele globale, imensitatea sistemului solar sau lumea străveche. 

Prin limbajul inteligent, plin de sinceritate și replici care te lasă cu gura cască, cei doi prieteni explorează lumea împreună, granițele realității îmbinându-se cu cele ale fantasticului. Scopul autorului a fost să stârnească imaginația și mintea cititorilor săi, să-i provoace să gândească mai departe de ceea ce e vizibil cu ochiul liber, să=i întărâte suficient de tare încât să-l urmărească până la capăt. În general, benzile desenate sunt menite să te destindă, să fie o lectură ușoară. comică și relaxantă. Dar Waterson a susținut mereu că o carte trebuie să te provoace, să te scoată din aria ta de confort, să te pună în fața unor subiecte despre care nu e ușor să vorbești și care trebuie aduse neapărat în atenția lumii. Profunzimea subiectelor abordate în textele sale e greu de imaginat având în vedere că vorbim despre o carte pentru copii, dar asta nu înseamnă că cititorii nu vor avea ocazia să citească despre existența lui Dumnezeu, ce se întâmplă după ce murim sau care sunt consecințele faptelor noastre aici pe pământ. 

Prin intermediul acestei serii, autorul promovează gândirea outside the box, încurajându-i pe cei mici să îndrăznească să iasă din tipare, să evite cu delicatețe normele și regulile pentru a explora lumea în felul lor. Niciodată nu este prea târziu să îți pui întrebări, să debodezi de curiozitate în legătură cu ceea ce te înconjoară și să cauți răspunsuri la întrebările tale. 

Cartea o găsiți aici.