Ilustrații de Beatrice Alemagna 

"...razele mele n-au nevoie
​de atâtea pașapoarte."

În urmă cu aproape șase decenii, Gianni Rodari a scris un poem intitulat Luna de la Kiev. De câteva luni încoace, acest poem a fost recitit, împărtășit și relansat, devenind un simbol al păcii. Un poem sensibil și plin de speranță asemenea unui gând bun transmis tuturor celor care au de suferit de pe urma acestui război. Inimaginabil sau nu, realitatea secolului XXI încă ne bântuie gândurile, devenind o amenințare ascunsă în umbră care ne-ar putea schimba viețile pentru todeauna. Iar în mijlocul acestei tragedii care încă se întâmplă, avem nevoie de speranță în orice formă ar veni ea. ​

Veniturile din vânzarea acesti cărți vor fi donate organizației Salvați Copiii pentru sprijinirea refugiaților din Ucraina. O poezie transformată în faptă bună într-o lume care are din ce în ce mai multă nevoie. Această carte reprezintă un gest mic, aproape trecut cu vederea în marea de probleme cu care se confruntă ucrainienii, dar gesturile mici adunate laolaltă ajung să facă minuni. Știu că nu se mai vorbește atât de mult despre acest război, dar oamenii aceia, copiii, suferă în continuare. Folosiți această poezie pentru a trimite o rază de speranță. Așa cum reiese din spusele lui Rodari, indiferent de ce s-ar întâmpla în această lume, luna va fi mereu acolo să ne vegheze, prezentă peste tot și vizibilă pentru oricine are nevoie de o rază de lumină. 

Gianni Rodari a fost un autor italian extrem de apreciat. Și-a început cariera colaborând cu numeroase publicații precum Pioniere, Paese Sera , iar apoi a început să scrie cărți pentru copii, fabule, poezii și romane. În 1970 a fost recompensat cu prestigiosul premiu Hans Christian Andersen, considerat Nobelul literaturii pentru copii. Iar Beatrice Alemagna, ilustratoarea acestei cărți, este una dintre preferatele mele. A câștigat o mulțime de premii și distincții, care îi recunosc calitatea muncii. A ilustrat cărți ale unor autori celebri, precum Raymond Queen, David Grossmann, Astrid Lindgren etc. 

Cartea o găsiți aici. 

Ilustrații de Daniela Olaru 

Laura a scris una dintre cele mai frumoase cărți pentru copii pe care mi-a fost dat să pun mâna în ultimul timp. Povestea în versuri a ratonului Pălărie, un explorator curios și neobosit, ne poartă prin cele mai frumoase locuri din România - Castelul Peleș, Peștera Urșilor, Sighișoara, Castelul Corvinilor etc. Ratonul Pălărie a fost la început un proiect apărut pe Facebook, care a strâns câteva mii de fani înainte să apară pe hârtie. Ilustrația versurilor a fost realizată de Daniela Olaru și este cel mai complex proiect în care a fost implicată până acum. Ilustrațiile au fost realizate integral în guașă pe hârtie de acuarelă, cu mici intervenții digitale și o atenție sporită asupra detaliilor și a culorilor specifice fiecărei zone geografice. 

După o scurtă introducere din partea ratonului, în care le explică celor mici despre formele de relief și peisajele specifice acestora, călătoria începe tocmai în vârf de munte. În Bucegi se află două dintre cele mai faimoase atracții turistice - Sfinxul și Babele. Ratonul ajunge apoi la Peștera Urșilor, o frumusețe șlefuită impecabil de natură;  în satele din Maramureș, unde localnicii păstrează cu sfințenie tradițiile și obiceiurile locului ; la mănăstirile din Bucovina, celebre pentru picturile deosebite ; la castelele Peleș și Pelișor, fostele reședințe de vară ale regilor României și în multe alte locuri fascinante. Ajuns în capitală, ratonul este nerăbdător să descopere și alte locuri noi, dar este extrem de obosit și ar vrea să se odihnească puțin înainte de următoarea călătorie. 

Geografie cu Ratonul Pălărie îi familiarizează pe cei mici cu zonele speciale din țara noastră, zonele încărcate de istorie, cultură și tradiții. Sunt atâtea locuri care merită văzute, atâta diversitate unică în Europa, atâta frumusețe care așteaptă să fie descoperită. Iar prin intermediul acestei călătorii, ratonul îi învață pe cei mici cât de important este să cunoști lumea, bătând-o la pas și lăsându-te surprins de ceea ce are de oferit. Călătoriile ne deschid spre lume, ne oferă perspective diferite de viață, ne oferă povești, învățături despre oameni și relațiile dintre ei. Este o formă de educație în care merită investit, o investiție care continuă să crească mult timp de la terminarea experienței propriu-zise. 

Cartea o găsiți aici. 

De o frumusețe aproape supranaturală, Cer de-albastru captează schimbările din natură pe parcusul unei zile întregi. Dis de dimineață, norii pufoși apar pe cerul albastru, permițând razelor de soare să vestească sosirea unei noi zile. Afară este vară, copiii se joacă, animalele zburdă, iar adulții își fac treburile în adierea caldă a vântului. Apoi norii se transformă, devenind gri și prevestind furtuna care se apropie. Totul se întunecă, natura trimițând semnale de avertizare. 

Acum toată lumea s-a adăpostit în confortul căminului, iar ploaia începe să cadă cu putere, inunând totul în jur. Geamurile tremură încet, animalele privesc din grajduri cum se scurg șuvoaiele de apă. Stropii devin mai mici, iar încetul cu încetul, ploaia se oprește, permițând soarelui cald să apară din nou. Porcii se scaldă fericiți în noroiul proaspăt format, copiii se năpustesc afară și lumea pare să fi căpătat o strălucire nouă. Înainte de apus, este timpul pentru baie, după care toată lumea este pregătită pentru culcare. Luna veghează deja asupra tuturor, înconjurată de stele argintii. 

Ilustrațiile lui Beth Krommes sunt spectaculoase. Beth combină două tehnici speciale pentru a obține imagini vii, detaliate, pline de emoție - primul pas este conturarea imaginii pe o placă formată din două straturi (negru și alb) cu ajutorul unui obiect ascuțit care permite pătrunderea luminii (albul) prin întuneric (negrul) ; următorul pas este pictarea acestor gravuri în culori vii, care să semene cât mai mult cu cele din mediul înconjurător și să dea impresia cititorului că se află chiar în mijlocul acțiunii. Beth Krommes a fost premiată cu Medalia Caldecott, unul dintre cele mai prestigioase premii pentru ilustrație de carte. Prin expunerea la diferite forme de ilustrații, cei mici își dezvoltă memoria, abilitatea de observare și de diferențiere a calității de cantitate. 

​Cartea o găsiți aici. 

Nevăstuica Ela este foarte tristă. Și-a pierdut jucăria de pluș preferată și se simte groaznic fără ea. Decide totuși să iasă din vizuină și să se bucure puțin de soare. Lupoaica o sfătuiește să plângă și să urle cât poate de tare. Ea așa procedează atunci când o cuprinde tristețea. Ela începe să se simtă mai bine după acest exercițiu, dar tristețea nu i-a trecut de tot. Alunarul o invită la el în vizuină și promite să-i asculte necazurile în speranța că o va înveseli. La puțin timp după ce începe să vorbească, aude un sforăit puternic. Alunarul doarme dus, dar Ela este prea tristă și nu poate dormi. 

Iese din vizuină și se simte tot mai singură. Veverița o sfătuiește să să sară în sus de câte ori poate, iar iepurica îi oferă jucăria ei de pluș. Bursucul încearcă s-o înveselească făcând pe clovnul, dar numai apariția vulpiței, cea mai bună prietenă a Elei o consolează cât de cât. Îmbrățișarea caldă a acesteia scoate la iveală o idee în mintea lui Ela. Fuge cât poate de repede spre casă, bănuind unde s-ar fi putut ascunde mult iubita ei jucărie de pluș. 

Tristețea este un sentiment firesc, perfect normal. Trebuie acceptat și verbalizat, așa cum reiese din povestea nevăstuicii care și-a pierdut jucăria preferată. Ea cere sfaturi de la cei din jurul ei și astfel află o mulțime de soluții pentru diminuarea tristeții. Cei mici trebuie să știe că e normal să ceri ajutor atunci când ești trist, e bine să rostești cu voce tare ceea ce te supără și să cauți soluții indiferent de natura problemei. 

Cartea o găsiți aici. 

Două pere erau foarte bune prietene. Petreceau tot timpul împreună, dându-se pe balansoar, jucând ping-pong sau plimbându-se cu bicicleta. Într-o zi, o portocală le-a întrebat dacă au loc și pentru ea. Para Mică este foarte încântată, dar Para Mare nu este chiar atât de sigură. Acum sunt trei prietene, dar parcă niciun joc nu este potrivit pentru ele. Para Mare începe să se simtă stingherită, dată la o parte și pleacă în căutarea unor prieteni noi. 

Para se întâlnește cu trei boabe de mazăre, iar acestea acceptă să se joace și cu ea. Totul a mers bine până când a venit seara, iar boabele de mazăre s-au cuibărit în păstaia lor, lăsând-o pe Pară pe dinafară. Se gândea cu melancolie la Para Mică și la portocală, vechile ei prietene și i se făcea un dor imens de glumele și jocurile pe care le împărtășeau. Așa că lasă în urmă boabele de mazăre și se întoarce la cele de care își amintește cu atâta drag. Ne-a fost dor de tine , îi spun ele, iar Para simte că s-a întors acasă. 

Povestea celor două pere și a portocalei este o lecție foarte importantă pentru copiii epocii moderne, care sunt (în general) individualiști și își aleg un singur prieten bun pe care nu-l mai împart cu nimeni. Când grupul de două persoane devine mai numeros, apar conflictele, supărările și alte manifestări greu de gestionat pentru părinți. Nu știu de ce aproape toți copiii au acest sentiment prăpăstios de abandon atunci când un al treilea sau al patrulea membru intervine în prietenia lor. Generozitatea este o lecție pe care trebuie să o învețe în fiecare zi până când le vine natural, firesc, până când nu se mai simt dați la o parte sau abandonați de cel mai bun prieten. Această nevoie acută de a nu împărți cu ceilalți este cumva ușor de înțeles, căci sunt obișnuiți de la vârste fragede să obțină tot ce își doresc, primesc tot ceea ce le poftește inima și li se pare normal să fie așa. Cred că lecția toleranței, odată învățată, îi va ajuta să evolueze și să schimbe lumea într-un loc mai bun. 

Cartea o găsiți aici. 

Ilustrații de Daniela Olaru 

În epoca modernă, până și poveștile s-au schimbat. Copiii nu mai vor să citească despre Feți Frumoși sau zâne, prințese neajutorate și balauri fioroși, ci despre copii asemenea lor, cu preocupări adaptate la societatea în care trăiesc, cu idei năstrușnice și imaginație bogată. Dupp o carieră în domeniul financiar și numeroase studii de specialitate, Adriana Ștefan a hotărât să-și urmeze visul și să scrie cărți pentru copii. Astfel a apărut această carte, plină de povești scurte, despre întâmplări mai mult sau mai puțin neobișnuite, cu personaje reale, palpabile, ușor de reperat și în viața de zi cu zi. 

Pasiunea pentru scris a autoarei s-a dezvoltat în copilărie și nu a dispărut niciodată, în ciuda domeniului ales pentru a profesa. A început cu participări la ateliere de literatură pentru copii, iar apoi și-a creat propria platformă de povești pentru copii, încurajările primite determinând-o să-și trimită poveștile în lume. Cele 22 de povești din carte conturează lumea plină de posibilități și idei a copilăriei. Toate personajele au o imaginație bogată, sunt extrem de curioase în legătură cu ceea ce-i înconjoară, sunt nerăbdători să cunoască cât mai mult, să împărtășească cu ceilalți ceea ce știu și să descopere împreună ceea ce nu știu. Copiii vâd lumea cu alți ochi, trăiesc cu impresia că tot ceea ce există este magic, că sunt înconjurați de minuni și personaje de poveste. Tocmai de aceea lumea este un infinit spațiu de joacă, de explorat, de cunoscut. Inocența și sensibilitatea lor le permite să trăiască experiențe frumoase, să absoarbă cât mai mult din lume și din ceea ce are ea de oferit. Din păcate, adulți fiind, pierdem undeva pe drum această abilitate de a crede că totul este magie. Începem să vedem cu o claritate ieșită din comun defectele, părțile mai puțin bune ale vieții . 

De fiecare dată când citesc astfel de cărți, mă teleportez în propria-mi copilărie, mă încarc din nou cu acel sentiment de libertate, de posibilitate fără margini și mi se pare un noroc ieșit din comun să îți poți retrăi copilăria alături de propriii copii. ​

Cartea o găsiți aici. 

A fost odată un pisoi pe nume Fortunio. Era timid, plângea destul de repede și se speria foarte ușor. Fratele său, Charly, îl provoca în fiecare zi să facă lucruri noi, dar Fortunio refuza întotdeauna. Fie că era vorba despre o săritură de la înălțime direct în căpița cu fân, o plimbare pe sârma de rufe sau o cățărare periculoasă, Charly ieșea mereu învingător și creștea în ochii celorlalți. Fortunio se retrăgea într-un colț, reflectând la frica lui și la incapacitatea de fi bun la ceva. Într-o seară, bunica lui îl sfătuiește să vorbească cu Minerva, bufnița din Pădurea Aparențelor, care era recunoscută pentru sfaturile ei bune. 

Ajuns la destinație, Fortunio a rămas surprins de răspunsul bufniței - nu se poate să ai curaj fără să-ți fie frică. Dezamăgit și îngândurat, pisoiul s-a întors acasă. A doua zi, destinul îl încearcă fără avertisment și este nevoit să își salveze sora de ghearele unui vultur. După ce este refuzat de toate animalele din jur și chiar și de fratele său curajos, Charly, Fortunio realizează că el este singurul care poate salva situația și că a venit momentul să se lupte cu propria frică pentru o cauză nobilă. Finalul acestei lupte este surprinzător, iar Fortunio înțelege pentru prima dată că frica nu poate exista fără curaj, la fel cum curajul nu înseamnă a te da mare în fața celorlalți sau a încerca să impresionezi asumându-ți riscuri prostești. 

Povestea lui Fortunio face parte din colecția Poveștile Bufniței, o serie de cărți menite să le dea celor mici răspunsuri despre emoții, sentimente și cauzele acestora. Bufnița a fost și este simbolul înțelepciunii, un animal inteligent care reflectează adânc la tot ceea ce se întâmplă în jurul ei, capabil să privească în adâncul sufletelor și să înțeleagă problemele tuturor. Fortunio se dovedește a fi nu doar curajos, ci asumat, iubitor și drept. În timp ce fratele său are un curaj aproape prostesc pentru a ieși în evidență tot timpul, Fortunio acționează în situații de viață și de moarte, luptând pentru ceea ce iubește și dovedind integritate prin faptele lui. A-ți asuma riscuri inutile nu înseamnă curaj, ci doar nevoia de a fi văzut. Curajul nu poate exista fără teamă, la fel cum lumina nu ar exista fără întuneric. 

Cartea o găsiți aici.