Paola Capriolo este romancieră și traducătoare. A debutat în 1988 cu volumul de proză scurtă La grande Eulalia, pentru care a primit Premiul Giuseppe Berto. Au urmat multe alte titluri, dintre care Il nocchiero, distins cu Premiul Rapallo Carige și finalist la Premiul Campiello, Barbara, pentru care a primit Premio Nazionale Rhegium Julii, Una luce nerissima, Il doppio regno. Paola a tradus și numeroase titluri importante din germană, precum operele lui Thomas Mann, Goethe, Kafka și a scris multe cărți pentru copii, foarte apreciate de public. Primul copil din lume oferă o perspectivă surprinzătoare asupra începutului lumii și a evenimentelor deja bine-cunoscute care au urmat după izgonirea din Rai. Cel care povestește este Cain, iar istorisirea sa începe cu următoarele cuvinte : Dacă ar trebui să-i dau un nume destinului meu, i-aș zice simplu : Abel. Fratele meu Abel. Cain s-a născut la puțin timp după alungarea din paradis, iar chipul său luminos îndulcește necazul părinților. La șapte ani de la nașterea sa, apare pe lume Abel. Un băiat blând, naiv, muncitor, care se mulțumește cu tot ceea ce i se oferă, fără să se plângă vreodată. Mistuit de gelozie, nemaifiind în centrul atenției, Cain ridică mâna asupra fratelui său și astfel devine primul ucigaș al lumii. Fapta sa reverberează peste ani și ani asupra tuturor generațiilor, asemenea cercurilor pe care le face o piatră aruncată în apă. Consecințele faptei sale sunt devastatoare asupra speciei umane, creând un precedent aducător de durere și suferință. Rememorând aceste întâmplări, Cain își analizează atent trecutul, precum și blestemul care a căzut asupra lui după fapta sa abominabilă - pedeapsa unei vieți fără sfârșit, o nemurire în care gândurile sale să se îndrepte mereu către propriile greșeli. Vreme de sute de ani, fuge fără oprire, cunoaște iubirea, e martor la declinul speciei umane și e conștient că oricât de departe ar fugi, nu se poate ascunde de el însuși. Primul copil din lume este un roman despre regret și responsabilitate, despre ciclul repetitiv al istoriei umane și despre inimi frânte în cele mai crunte moduri. O poveste despre primii oameni și toți cei care au urmat, despre lumea întreagă și fiecare ființă care a trăit vreodată pe acest pământ. Cartea o găsiți aici.
0 Comments
Marc Chagall s-a născut pe 7 iulie 1887 în actualul Belarus, într-o familie de evrei hasidici. Părinții săi erau analfabeți, dar Marc învață să scrie, să citească și să cânte la vioară. Viața familiei se desfășura în ritmul sărbătorilor religioase, mai târziu religia devenind o temă recurentă în tablourile lui Marc și o sursă de inspirație. Și-a dorit să devină pictor de când era foarte mic și a studiat alături de maeștri din țara sa natală înainte să ajungă în Franța. Picturile sale reflectă melancolia, visarea care îl caracterizau, iubirea fiind o temă des întâlnită în tablourile sale. Și-a pictat soția în aproape toate creațiile sale, aducându-i dovezi de iubire iar și iar. A pictat tavanul Operei Garnier din Paris, iar vitraliile sale pot fi admirate la Metz și Reims. La Nisa există un muzeu dedicat artei sale. Chagall nu a încercat să schimbe sau să revoluționeze arta, ci s-a lăsat purtat de lirismul din sufletul său, apelând de fiecare dată la propriile experiențe și la rădăcinile sale aflate pe pământ rusesc.
Inspirată de opera lui Chagall, Călătorie pe un nor spune povestea unui poștaș pe nume Zephyr, care visa să plece din micul orășel în care locuia și să descopere lumea. Era convins că dincolo de granițele cunoașterii sale se afla un univers întreg de explorat. Într-o seară, un nor ciudat s-a oprit în dreptul ferestrei sale. Zephyr l-a întrebat cum e să călătorească în întreaga lume și care e cel mai frumos lucru pe care l-a văzut. Iar norul l-a invitat să i se alăture. Zburând împreună cu noul său prieten, Zephyr se minuna încontinuu de frumusețea locurilor pe care le descoperea, de multitudinea de limbi pe care le vorbeau oamenii și de toate minunile naturii înconjurătoare. Și când a crezut că nimic nu-l mai poate surprinde, i-a ieșit în cale cea mai frumoasă fată pe care o văzuse vreodată... Cartea face parte din colecția dedicată artei a editurii Katartis, colecție care numără deja 5 titluri și aduce în atenția micilor cititori artiști care au trecut testul timpului, lăsând lumii o moștenire inegalabilă. Cartea o găsiți aici. Sărutul este probabil cea mai cunoscută pictură a sa, o celebrare desăvârșită a iubirii și a împlinirii sufletești. De origine austriac, fiu de bijutier și fervent apărător al curentului Art Nouveau, Gustav Klimt a fost un maestru al formelor geometrice, acestea devenind caracteristica de recunoaștere a tuturor lucrărilor sale. Pătrate, cercuri sau triunghiuri - toate au fost ilustrate cu precizie, cu atenție, transformându-se în opere de artă dedicate sentimentelor umane și aducându-l pe Klimt în atenția publicului larg. Un al element caracteristic al stilului său era foița de aur, cu care orna pânzele pentru a scoate în evidență chipurile. Klimt a fost unul dintre preferații bogătașilor vienezi din perioada Belle Epoque, inspirația sa venind din arta orientală, mitologie, simbolism sau mozaicurile bizantine de la Ravenna. Astăzi, tablourile sale pot fi admirate în marile muzee ale lumii, dintre care amintim Musee d'Orsay din Paris, unde se află Tufe de trandafiri sub copaci.
Această poveste a fost inspirată de schița pentru mozaicul mural din sala de mese a palatului Stoclet din Bruxelles, denumită Așteptarea-Copacul vieții-Împlinirea. Palatul nu este momentan deschis publicului, dar schițele pentru Copacul vieții pot fi admirate în capitala Austriei, Viena. Mozaicul a fost comandat în 1904 de către bancherul belgian Adolphe Stoclet, a cărui palat se afla în construcție. Leopold Forstner este cel care execută mozaicul în marmură, sticlă și pietre semiprețioase. Klimt a schițat o grădină a iubirii care nu ofilește niciodată, copacul vieții reprezentând tema centrală, fiind înconjurat de fluturi, păsări și flori. Copacul vieții a fost asociat adesea cu nemurirea, iar această poveste ilustrează cel mai bine nemurirea ființei umane - continuarea vieții prin propriii copii. Poate că nemurirea nu ne-a fost dată din cauza consecințelor pe care nici măcar nu le bănuim, dar într-o mai mică măsură putem accede la ea prin ceea ce lăsăm în urma noastră atunci când plecăm de pe acest pământ. Atâta timp cât cineva ne poartă în gândurile sale, vom trăi veșnic. Cartea o găsiți aici. După o iarnă lungă, care acoperise pădurea cu straturi albe de nea, venise în sfârșit primăvara. Totul era verde, proaspăt, revenit la viață. Puteai observa toate nuanțele de verde, concurând pentru supremație în adâncul pădurii. Animalele se trezeau din hibernare, păsările umpleau aerul cu cântecele lor, iar florile își scoteau timide capetele. Nimeni nu a observat frunza de aur, care strălucea precum nimeni alta. După ce a fost zărită, toată lumea își dorea să intre în posesia ei. O pasăre a venit în zbor și a smuls-o de pe ramură, gândindu-se cât de frumos îi va lumina cuibul. A coborât rapid în mijlocul celorlalte animale ca să se laude cu îndemânarea ei, iar frunza i-a fost smulsă de o veveriță atentă. Șoarecele nu a stat nici el pe gânduri și a recuperat frunza, imaginându-și că se va înveli cu o pătură de aur. Toți au încercat să ajungă la ea, până când frunza a devenit ruptă și zdrențuită. Liniștea s-a lăsat peste pădure. Se mai auzea doar vântul printre crengi. Apoi a venit vara, iar animalele au uitat de frunza de aur. Și-au văzut liniștite de treburi, frunzele au început să se îmbrace în culorile toamnei și nu peste mult timp a sosit din nou iarna. După o lungă hibernare, primăvara s-a instalat în toată splendoarea ei. Iar animalele au început să caute din nou frunza de aur, de data aceasta cu dorința de a o proteja... Animalele au înțeles că ceva atât de prețios și de rar merită să fie îngrijit, astfel încât toată lumea să se poată bucura. Cartea o găsiți aici.
Ilustrații de Hiroe Nakata Shelli și Barnabus, cățelul ei, ies în fiecare zi la plimbare. Ceilalți copii o invită mereu la joacă, dar fetița trece mai departe, evitând să răspundă. În schimb, Barnabus este foarte sociabil - nu îi este greu să-și facă prieteni, se smucește în toate părțile și toată lumea îl mângâie, încântată. Shelli mai are doi prieteni înafară de câinele ei credincios - papagalul verde care o întâmpină de fiecare dată cu un salut și peștele Stan, care stă ascuns în peștera lui. Shelli credea că îi sunt de ajuns, dar acum începe să aibă îndoieli. Este foarte timidă. Se teme să le vorbească celorlalți, să spună ceva greșit sau să râdă atunci când nu e cazul. Îi este frică să intre într-o conversație, deși oamenii par destul de prietenoși. Se înroșește foarte tare de fiecare dată când se pregătește să rostească un cuvânt și se întreabă mereu ce vor crede oamenii despre ea. Își face prea multe griji. Într-o dimineață ca oricare alta, Shelli își adună tot curajul și o întreabă pe Lupita dacă poate să stea lângă ea, în bancă. Aceasta o invită să se așeze și apoi o întreabă dacă vrea să se joace cu ea în pauză. Shelli este extrem de bucuroasă. A făcut un pas mic pentru a-și învinge timiditatea și se pare că a funcționat ! Timiditatea copiilor provine din teama de necunoscut, din frica de a interacționa cu oameni noi și a experimenta lucruri noi. În general, copiii sunt destul de sociabili și se lipesc repede unul de celălalt. Copiii din ziua de azi sunt mult mai îndrăzneți și mai deschiși decât generațiile anterioare, dar timiditatea poate apărea pe parcurs sau poate fi o trăsătură de caracter care va persista mereu. Soluții există și nu sunt puține. Părintele joacă un rol important în acest proces de înfruntare a fricilor, comunicarea fiind cea mai bună metodă pentru a afla temerile celui mic și așteptările sale de la ceilalți. Totodată, copilul poate fi ajutat prin diverse activități extracurriculare, unde va cunoaște persoane diferite, va afla ce îi place și ce nu îi place și cum poate interacționa mai ușor cu ceilalți. La finalul cărții veți găsi și alte idei blânde de a învinge timiditatea, formulate de psihologul școlar Elizabeth McCallum.
Cartea o găsiți aici. |
Categories
All
Archives
April 2024
|