Ilustrații de Frann Preston-Gannon 

Istoria omenirii este strâns legată de speciile care au trăit sau trăiesc pe acest pământ, omul fiind modelat și influnțat de toate ființele din jurul lui. Omul este considerat specia dominantă, din perspectiva gândirii și a rațiunii pe care le posedă. Omul a trăit mereu înconjurat de diferite specii de animale - pe unele le-a domesticit, a intuit cum să se folosească de ele, iar pe altele le-a evitat și a încercat să se protejeze. Specia dominantă nu putea supraviețui atâtea secole fără influența celorlalte specii, nu putea prospera în toate domeniile și nu ar fi putut să se extindă atât de mult. 

În trecut, animalele era imense, feroce și periculoase. De-a lungul timpului, omul a învățat să se ferească sau să se apere, a învățat să și le apropie sau să le domesticească pentru propriul beneficiu. Odată cu dezvoltarea și progresul speciei umane, a început să se creeze un dezechilibru tot mai adânc, cu consecințe nefaste pentru nenumărate specii de animale și plante. Omul s-a lăsat condus de ambiție și beatitudinea puterii, a continuat să se extindă în teritorii necunoscute, să domine și să distrugă tot mai multe habitate naturale. Nu s-a gândit prea mult la consecințele devastatoare ale acțiunilor sale și nu a înțeles decât foarte târziu că este interconectat cu toate ființele care trăiesc pe acest pământ. 

Simon Barnes a călătorit în întreaga lume timp de ani de zile pentru a face cercetări despre relația dintre om și animale. Pentru ca omul să înțeleagă consecințele dispariției unor specii sau lista lungă a speciilor aflate în pericol de extincție, este necesar să privească atent nenumăratele fațete ale acestei relații. Barnes a expus în cărțile sale o istorie fascinantă a relației om-animal și a ajuns la concluzia că cu cât salvăm mai multe specii, cu atât suntem mai protejați în viitor. Cartea de față conține o selecție a celor mai importante specii de animale cu care omul este în strânsă legătură. Animale domestice, animale sălbatice, reptile, păsări, insecte - le veți găsi pe toate în aceste pagini și veți afla de ce sunt atât de importante pentru supraviețuirea speciei umane. 

Cartea o găsiți aici. 

Cuvântul ikigai provine din limba japoneză și reprezintă suma tuturor experiențelor care dau sens vieții noastre. Ad litteram este tradus prin o viață care merită . Japonezii se referă la motorul care ne ajută să întâmpinăm o nouă zi, la un motiv ascuns în sufletul nostru, o bucurie interioară care ne determină să mergem mai departe indiferent de obstacole. Ikigai mai poate fi explicat și prin vorbele filozofului Friedrich Nietzsche : "Cel care are un de ce ca să trăiască poate îndura aproape orice."  Copiii și adolescenții acestui secol trăiesc într-o lume în care nimic nu mai e sută la sută clar și nimeni nu pare să știe care e adevăratul scop al vieții. Nimeni nu deține o formulă magică sau o rețetă pentru a găsi bucuria , căci fiecare om are drumul său, încercările și lecțiile sale. 

Cei doi autori încearcă să le răspundă tinerilor la cele mai presante întrebări despre viață, destin, viitor, oferind exemple ale unor oameni cunoscuți și îndemnându-i să facă tot felul de exerciții care să-i ajute să se cunoască mai bine. Ikigai este un ansamblu bine echilibrat, el nu înseamnă doar succesul material sau cel din viața personală, ci se referă la un echilibru pe toate planurile, atât în ceea ce privește propriile dorințe, cât și relațiile cu ceilalți. Pornind de la ideea că fericirea poate fi găsită la intersecția a patru cercuri - ce iubești, la ce ești bun, pentru ce poți fi plătit și ce are nevoie lumea - autorii îi îndeamnă pe tineri să-și găsească propria cale pentru a putea mai apoi să transforme lumea din jurul lor. 

Când mă gândesc la bucurie sau la scopul vieții, mă gândesc la generațiile bunicilor noștri. Au fost oameni simpli, obișnuiți de mici cu munca, cu sacrificiul, cu greutăți de toate felurile și multe lipsuri. S-au lăsat cumva purtați de val, de valul vieții și de direcția în care i-a dus aceasta. Nu aveau acces la atâtea informații, nu își doreau lucruri efemere, dar aveau valori care astăzi lipsesc cu desăvârșire. Știau să-i respecte pe cei din jur, aveau acel bun-simț atât de demodat astăzi și în ciuda tuturor necazurilor, știau să găsească bucurie în tot ceea ce-i înconjura. Știau să se bucure de simplitate, de tot ceea ce le oferea natura, fără să colinde întreg pământul. Știau să dăruiască din timpul lor, din lucrurile pe care le aveau, știau să asculte și aveau un simț ascuțit pentru clipele importante din viața celor dragi, știau să fie prezenți. Ăsta e genul de bucurie pe care noi l-am pierdut cu desăvârșire și pe care viitoarele generații ar trebui să îl combine cu inteligența, cu dorința de a reuși, cu curajul de a spune lucrurilor pe nume și de a combate nedreptățile din jur. 

Cartea o găsiți aici. 

Poveste inspirată de arta egipteană 

În Egiptul vremurilor străvechi, hipopotamii albaștri populau apele liniștite ale Nilului. În jurul lor creșteau flori, iar animalele mici precum fluturii sau păsările erau atrase ca un magnet de aceste creaturi imense, dar extrem de blânde. Cel mai tânăr dintre ei se numea Micul Nun și era cel mai bun prieten al lui Antef, un bătrân cu părul alb. Cei doi priveau apusul în fiecare seară, iar Antef își pregătea prietenul pentru iminenta despărțire. Când Antef a părăsit acest pământ și a fost așezat în sarcofagul său, Nun a rămas lângă el, căzând într-un somn adânc. ​Timpul și uitarea și-au așternut mantiile peste cei doi prieteni, până într-o dimineață când Nun s-a trezit în zgomotul lopeților care dădeau pământul la o parte. 

A fugit repede să se ascundă și a constatat că nu crescuse deloc de-a lungul anilor, ci se micșorase foarte mult. A ieșit afară, dar lumea nu mai arăta ca cea pe care o cunoștea el. Nu avea idee unde îi sunt prietenii, familia, ce se întâmplase cu munții sau cu păsările care populau cerul. Așa a început lunga lui călătorie spre ținuturi îndepărtate, în speranța că-și va regăsi familia. A străbătut zone nisipoase, păduri nesfârșite, zone învăluite în ceață. Avea impresia că se află la capătul pământului. Și când aproape își pierduse speranța, și-a regăsit frații așteptându-l într-o piramidă de sticlă... 

Inspirată din legenda lui Nun, oceanul din care a luat naștere lumea și de figurinele din faianță egipteană răspândite prin marile muzee ale lumii, povestea micului hipopotam ne poartă înapoi în timp, în lumea faraonilor. Împreună cu scarabeii, simbol al soarelui, hipopotamii albaștri au fost găsiți în nenumărate morminte, prezența lor simbolizând învierea sau renașterea sub o altă formă. Cartea face parte dintr-o colecție care își propune să îi familiarizeze pe cei mici cu diversele forme de artă și simbolurile cu ajutorul cărora oamenii și-au exprimat sentimentele sau și-au transmis mesajele către lume. 

​Cartea o găsiți aici. 

Ilustrații de Beatrice Alemagna 

"...razele mele n-au nevoie
​de atâtea pașapoarte."

În urmă cu aproape șase decenii, Gianni Rodari a scris un poem intitulat Luna de la Kiev. De câteva luni încoace, acest poem a fost recitit, împărtășit și relansat, devenind un simbol al păcii. Un poem sensibil și plin de speranță asemenea unui gând bun transmis tuturor celor care au de suferit de pe urma acestui război. Inimaginabil sau nu, realitatea secolului XXI încă ne bântuie gândurile, devenind o amenințare ascunsă în umbră care ne-ar putea schimba viețile pentru todeauna. Iar în mijlocul acestei tragedii care încă se întâmplă, avem nevoie de speranță în orice formă ar veni ea. ​

Veniturile din vânzarea acesti cărți vor fi donate organizației Salvați Copiii pentru sprijinirea refugiaților din Ucraina. O poezie transformată în faptă bună într-o lume care are din ce în ce mai multă nevoie. Această carte reprezintă un gest mic, aproape trecut cu vederea în marea de probleme cu care se confruntă ucrainienii, dar gesturile mici adunate laolaltă ajung să facă minuni. Știu că nu se mai vorbește atât de mult despre acest război, dar oamenii aceia, copiii, suferă în continuare. Folosiți această poezie pentru a trimite o rază de speranță. Așa cum reiese din spusele lui Rodari, indiferent de ce s-ar întâmpla în această lume, luna va fi mereu acolo să ne vegheze, prezentă peste tot și vizibilă pentru oricine are nevoie de o rază de lumină. 

Gianni Rodari a fost un autor italian extrem de apreciat. Și-a început cariera colaborând cu numeroase publicații precum Pioniere, Paese Sera , iar apoi a început să scrie cărți pentru copii, fabule, poezii și romane. În 1970 a fost recompensat cu prestigiosul premiu Hans Christian Andersen, considerat Nobelul literaturii pentru copii. Iar Beatrice Alemagna, ilustratoarea acestei cărți, este una dintre preferatele mele. A câștigat o mulțime de premii și distincții, care îi recunosc calitatea muncii. A ilustrat cărți ale unor autori celebri, precum Raymond Queen, David Grossmann, Astrid Lindgren etc. 

Cartea o găsiți aici. 

Ilustrații de Daniela Olaru 

Laura a scris una dintre cele mai frumoase cărți pentru copii pe care mi-a fost dat să pun mâna în ultimul timp. Povestea în versuri a ratonului Pălărie, un explorator curios și neobosit, ne poartă prin cele mai frumoase locuri din România - Castelul Peleș, Peștera Urșilor, Sighișoara, Castelul Corvinilor etc. Ratonul Pălărie a fost la început un proiect apărut pe Facebook, care a strâns câteva mii de fani înainte să apară pe hârtie. Ilustrația versurilor a fost realizată de Daniela Olaru și este cel mai complex proiect în care a fost implicată până acum. Ilustrațiile au fost realizate integral în guașă pe hârtie de acuarelă, cu mici intervenții digitale și o atenție sporită asupra detaliilor și a culorilor specifice fiecărei zone geografice. 

După o scurtă introducere din partea ratonului, în care le explică celor mici despre formele de relief și peisajele specifice acestora, călătoria începe tocmai în vârf de munte. În Bucegi se află două dintre cele mai faimoase atracții turistice - Sfinxul și Babele. Ratonul ajunge apoi la Peștera Urșilor, o frumusețe șlefuită impecabil de natură;  în satele din Maramureș, unde localnicii păstrează cu sfințenie tradițiile și obiceiurile locului ; la mănăstirile din Bucovina, celebre pentru picturile deosebite ; la castelele Peleș și Pelișor, fostele reședințe de vară ale regilor României și în multe alte locuri fascinante. Ajuns în capitală, ratonul este nerăbdător să descopere și alte locuri noi, dar este extrem de obosit și ar vrea să se odihnească puțin înainte de următoarea călătorie. 

Geografie cu Ratonul Pălărie îi familiarizează pe cei mici cu zonele speciale din țara noastră, zonele încărcate de istorie, cultură și tradiții. Sunt atâtea locuri care merită văzute, atâta diversitate unică în Europa, atâta frumusețe care așteaptă să fie descoperită. Iar prin intermediul acestei călătorii, ratonul îi învață pe cei mici cât de important este să cunoști lumea, bătând-o la pas și lăsându-te surprins de ceea ce are de oferit. Călătoriile ne deschid spre lume, ne oferă perspective diferite de viață, ne oferă povești, învățături despre oameni și relațiile dintre ei. Este o formă de educație în care merită investit, o investiție care continuă să crească mult timp de la terminarea experienței propriu-zise. 

Cartea o găsiți aici. 

De o frumusețe aproape supranaturală, Cer de-albastru captează schimbările din natură pe parcusul unei zile întregi. Dis de dimineață, norii pufoși apar pe cerul albastru, permițând razelor de soare să vestească sosirea unei noi zile. Afară este vară, copiii se joacă, animalele zburdă, iar adulții își fac treburile în adierea caldă a vântului. Apoi norii se transformă, devenind gri și prevestind furtuna care se apropie. Totul se întunecă, natura trimițând semnale de avertizare. 

Acum toată lumea s-a adăpostit în confortul căminului, iar ploaia începe să cadă cu putere, inunând totul în jur. Geamurile tremură încet, animalele privesc din grajduri cum se scurg șuvoaiele de apă. Stropii devin mai mici, iar încetul cu încetul, ploaia se oprește, permițând soarelui cald să apară din nou. Porcii se scaldă fericiți în noroiul proaspăt format, copiii se năpustesc afară și lumea pare să fi căpătat o strălucire nouă. Înainte de apus, este timpul pentru baie, după care toată lumea este pregătită pentru culcare. Luna veghează deja asupra tuturor, înconjurată de stele argintii. 

Ilustrațiile lui Beth Krommes sunt spectaculoase. Beth combină două tehnici speciale pentru a obține imagini vii, detaliate, pline de emoție - primul pas este conturarea imaginii pe o placă formată din două straturi (negru și alb) cu ajutorul unui obiect ascuțit care permite pătrunderea luminii (albul) prin întuneric (negrul) ; următorul pas este pictarea acestor gravuri în culori vii, care să semene cât mai mult cu cele din mediul înconjurător și să dea impresia cititorului că se află chiar în mijlocul acțiunii. Beth Krommes a fost premiată cu Medalia Caldecott, unul dintre cele mai prestigioase premii pentru ilustrație de carte. Prin expunerea la diferite forme de ilustrații, cei mici își dezvoltă memoria, abilitatea de observare și de diferențiere a calității de cantitate. 

​Cartea o găsiți aici. 

Nevăstuica Ela este foarte tristă. Și-a pierdut jucăria de pluș preferată și se simte groaznic fără ea. Decide totuși să iasă din vizuină și să se bucure puțin de soare. Lupoaica o sfătuiește să plângă și să urle cât poate de tare. Ea așa procedează atunci când o cuprinde tristețea. Ela începe să se simtă mai bine după acest exercițiu, dar tristețea nu i-a trecut de tot. Alunarul o invită la el în vizuină și promite să-i asculte necazurile în speranța că o va înveseli. La puțin timp după ce începe să vorbească, aude un sforăit puternic. Alunarul doarme dus, dar Ela este prea tristă și nu poate dormi. 

Iese din vizuină și se simte tot mai singură. Veverița o sfătuiește să să sară în sus de câte ori poate, iar iepurica îi oferă jucăria ei de pluș. Bursucul încearcă s-o înveselească făcând pe clovnul, dar numai apariția vulpiței, cea mai bună prietenă a Elei o consolează cât de cât. Îmbrățișarea caldă a acesteia scoate la iveală o idee în mintea lui Ela. Fuge cât poate de repede spre casă, bănuind unde s-ar fi putut ascunde mult iubita ei jucărie de pluș. 

Tristețea este un sentiment firesc, perfect normal. Trebuie acceptat și verbalizat, așa cum reiese din povestea nevăstuicii care și-a pierdut jucăria preferată. Ea cere sfaturi de la cei din jurul ei și astfel află o mulțime de soluții pentru diminuarea tristeții. Cei mici trebuie să știe că e normal să ceri ajutor atunci când ești trist, e bine să rostești cu voce tare ceea ce te supără și să cauți soluții indiferent de natura problemei. 

Cartea o găsiți aici. 

Două pere erau foarte bune prietene. Petreceau tot timpul împreună, dându-se pe balansoar, jucând ping-pong sau plimbându-se cu bicicleta. Într-o zi, o portocală le-a întrebat dacă au loc și pentru ea. Para Mică este foarte încântată, dar Para Mare nu este chiar atât de sigură. Acum sunt trei prietene, dar parcă niciun joc nu este potrivit pentru ele. Para Mare începe să se simtă stingherită, dată la o parte și pleacă în căutarea unor prieteni noi. 

Para se întâlnește cu trei boabe de mazăre, iar acestea acceptă să se joace și cu ea. Totul a mers bine până când a venit seara, iar boabele de mazăre s-au cuibărit în păstaia lor, lăsând-o pe Pară pe dinafară. Se gândea cu melancolie la Para Mică și la portocală, vechile ei prietene și i se făcea un dor imens de glumele și jocurile pe care le împărtășeau. Așa că lasă în urmă boabele de mazăre și se întoarce la cele de care își amintește cu atâta drag. Ne-a fost dor de tine , îi spun ele, iar Para simte că s-a întors acasă. 

Povestea celor două pere și a portocalei este o lecție foarte importantă pentru copiii epocii moderne, care sunt (în general) individualiști și își aleg un singur prieten bun pe care nu-l mai împart cu nimeni. Când grupul de două persoane devine mai numeros, apar conflictele, supărările și alte manifestări greu de gestionat pentru părinți. Nu știu de ce aproape toți copiii au acest sentiment prăpăstios de abandon atunci când un al treilea sau al patrulea membru intervine în prietenia lor. Generozitatea este o lecție pe care trebuie să o învețe în fiecare zi până când le vine natural, firesc, până când nu se mai simt dați la o parte sau abandonați de cel mai bun prieten. Această nevoie acută de a nu împărți cu ceilalți este cumva ușor de înțeles, căci sunt obișnuiți de la vârste fragede să obțină tot ce își doresc, primesc tot ceea ce le poftește inima și li se pare normal să fie așa. Cred că lecția toleranței, odată învățată, îi va ajuta să evolueze și să schimbe lumea într-un loc mai bun. 

Cartea o găsiți aici. 

Ilustrații de Daniela Olaru 

În epoca modernă, până și poveștile s-au schimbat. Copiii nu mai vor să citească despre Feți Frumoși sau zâne, prințese neajutorate și balauri fioroși, ci despre copii asemenea lor, cu preocupări adaptate la societatea în care trăiesc, cu idei năstrușnice și imaginație bogată. Dupp o carieră în domeniul financiar și numeroase studii de specialitate, Adriana Ștefan a hotărât să-și urmeze visul și să scrie cărți pentru copii. Astfel a apărut această carte, plină de povești scurte, despre întâmplări mai mult sau mai puțin neobișnuite, cu personaje reale, palpabile, ușor de reperat și în viața de zi cu zi. 

Pasiunea pentru scris a autoarei s-a dezvoltat în copilărie și nu a dispărut niciodată, în ciuda domeniului ales pentru a profesa. A început cu participări la ateliere de literatură pentru copii, iar apoi și-a creat propria platformă de povești pentru copii, încurajările primite determinând-o să-și trimită poveștile în lume. Cele 22 de povești din carte conturează lumea plină de posibilități și idei a copilăriei. Toate personajele au o imaginație bogată, sunt extrem de curioase în legătură cu ceea ce-i înconjoară, sunt nerăbdători să cunoască cât mai mult, să împărtășească cu ceilalți ceea ce știu și să descopere împreună ceea ce nu știu. Copiii vâd lumea cu alți ochi, trăiesc cu impresia că tot ceea ce există este magic, că sunt înconjurați de minuni și personaje de poveste. Tocmai de aceea lumea este un infinit spațiu de joacă, de explorat, de cunoscut. Inocența și sensibilitatea lor le permite să trăiască experiențe frumoase, să absoarbă cât mai mult din lume și din ceea ce are ea de oferit. Din păcate, adulți fiind, pierdem undeva pe drum această abilitate de a crede că totul este magie. Începem să vedem cu o claritate ieșită din comun defectele, părțile mai puțin bune ale vieții . 

De fiecare dată când citesc astfel de cărți, mă teleportez în propria-mi copilărie, mă încarc din nou cu acel sentiment de libertate, de posibilitate fără margini și mi se pare un noroc ieșit din comun să îți poți retrăi copilăria alături de propriii copii. ​

Cartea o găsiți aici. 

A fost odată un pisoi pe nume Fortunio. Era timid, plângea destul de repede și se speria foarte ușor. Fratele său, Charly, îl provoca în fiecare zi să facă lucruri noi, dar Fortunio refuza întotdeauna. Fie că era vorba despre o săritură de la înălțime direct în căpița cu fân, o plimbare pe sârma de rufe sau o cățărare periculoasă, Charly ieșea mereu învingător și creștea în ochii celorlalți. Fortunio se retrăgea într-un colț, reflectând la frica lui și la incapacitatea de fi bun la ceva. Într-o seară, bunica lui îl sfătuiește să vorbească cu Minerva, bufnița din Pădurea Aparențelor, care era recunoscută pentru sfaturile ei bune. 

Ajuns la destinație, Fortunio a rămas surprins de răspunsul bufniței - nu se poate să ai curaj fără să-ți fie frică. Dezamăgit și îngândurat, pisoiul s-a întors acasă. A doua zi, destinul îl încearcă fără avertisment și este nevoit să își salveze sora de ghearele unui vultur. După ce este refuzat de toate animalele din jur și chiar și de fratele său curajos, Charly, Fortunio realizează că el este singurul care poate salva situația și că a venit momentul să se lupte cu propria frică pentru o cauză nobilă. Finalul acestei lupte este surprinzător, iar Fortunio înțelege pentru prima dată că frica nu poate exista fără curaj, la fel cum curajul nu înseamnă a te da mare în fața celorlalți sau a încerca să impresionezi asumându-ți riscuri prostești. 

Povestea lui Fortunio face parte din colecția Poveștile Bufniței, o serie de cărți menite să le dea celor mici răspunsuri despre emoții, sentimente și cauzele acestora. Bufnița a fost și este simbolul înțelepciunii, un animal inteligent care reflectează adânc la tot ceea ce se întâmplă în jurul ei, capabil să privească în adâncul sufletelor și să înțeleagă problemele tuturor. Fortunio se dovedește a fi nu doar curajos, ci asumat, iubitor și drept. În timp ce fratele său are un curaj aproape prostesc pentru a ieși în evidență tot timpul, Fortunio acționează în situații de viață și de moarte, luptând pentru ceea ce iubește și dovedind integritate prin faptele lui. A-ți asuma riscuri inutile nu înseamnă curaj, ci doar nevoia de a fi văzut. Curajul nu poate exista fără teamă, la fel cum lumina nu ar exista fără întuneric. 

Cartea o găsiți aici.