Marc Chagall s-a născut pe 7 iulie 1887 în actualul Belarus, într-o familie de evrei hasidici. Părinții săi erau analfabeți, dar Marc învață să scrie, să citească și să cânte la vioară. Viața familiei se desfășura în ritmul sărbătorilor religioase, mai târziu religia devenind o temă recurentă în tablourile lui Marc și o sursă de inspirație. Și-a dorit să devină pictor de când era foarte mic și a studiat alături de maeștri din țara sa natală înainte să ajungă în Franța. Picturile sale reflectă melancolia, visarea care îl caracterizau, iubirea fiind o temă des întâlnită în tablourile sale. Și-a pictat soția în aproape toate creațiile sale, aducându-i dovezi de iubire iar și iar. A pictat tavanul Operei Garnier din Paris, iar vitraliile sale pot fi admirate la Metz și Reims. La Nisa există un muzeu dedicat artei sale. Chagall nu a încercat să schimbe sau să revoluționeze arta, ci s-a lăsat purtat de lirismul din sufletul său, apelând de fiecare dată la propriile experiențe și la rădăcinile sale aflate pe pământ rusesc. 

Inspirată de opera lui Chagall, Călătorie pe un nor spune povestea unui poștaș pe nume Zephyr, care visa să plece din micul orășel în care locuia și să descopere lumea. Era convins că dincolo de granițele cunoașterii sale se afla un univers întreg de explorat. Într-o seară, un nor ciudat s-a oprit în dreptul ferestrei sale. Zephyr l-a întrebat cum e să călătorească în întreaga lume și care e cel mai frumos lucru pe care l-a văzut. Iar norul l-a invitat să i se alăture. Zburând împreună cu noul său prieten, Zephyr se minuna încontinuu de frumusețea locurilor pe care le descoperea, de multitudinea de limbi pe care le vorbeau oamenii și de toate minunile naturii înconjurătoare. Și când a crezut că nimic nu-l mai poate surprinde, i-a ieșit în cale cea mai frumoasă fată pe care o văzuse vreodată... 

Cartea face parte din colecția dedicată artei a editurii Katartis, colecție care numără deja 5 titluri și aduce în atenția micilor cititori artiști care au trecut testul timpului, lăsând lumii o moștenire inegalabilă. Cartea o găsiți aici. 

Sărutul este probabil cea mai cunoscută pictură a sa, o celebrare desăvârșită a iubirii și a împlinirii sufletești. De origine austriac, fiu de bijutier și fervent apărător al curentului Art Nouveau, Gustav Klimt a fost un maestru al formelor geometrice, acestea devenind caracteristica de recunoaștere a tuturor lucrărilor sale. Pătrate, cercuri sau triunghiuri - toate au fost ilustrate cu precizie, cu atenție, transformându-se în opere de artă dedicate sentimentelor umane și aducându-l pe Klimt în atenția publicului larg. Un al element caracteristic al stilului său era foița de aur, cu care orna pânzele pentru a scoate în evidență chipurile. Klimt a fost unul dintre preferații bogătașilor vienezi din perioada Belle Epoque, inspirația sa venind din arta orientală, mitologie, simbolism sau mozaicurile bizantine de la Ravenna. Astăzi, tablourile sale pot fi admirate în marile muzee ale lumii, dintre care amintim Musee d'Orsay din Paris, unde se află Tufe de trandafiri sub copaci. 

Această poveste a fost inspirată de schița pentru mozaicul mural din sala de mese a palatului Stoclet din Bruxelles, denumită Așteptarea-Copacul vieții-Împlinirea. Palatul nu este momentan deschis publicului, dar schițele pentru Copacul vieții pot fi admirate în capitala Austriei, Viena. Mozaicul a fost comandat în 1904 de către bancherul belgian Adolphe Stoclet, a cărui palat se afla în construcție. Leopold Forstner este cel care execută mozaicul în marmură, sticlă și pietre semiprețioase. Klimt a schițat o grădină a iubirii care nu ofilește niciodată, copacul vieții reprezentând tema centrală, fiind înconjurat de fluturi, păsări și flori. Copacul vieții a fost asociat adesea cu nemurirea, iar această poveste ilustrează cel mai bine nemurirea ființei umane - continuarea vieții prin propriii copii. Poate că nemurirea nu ne-a fost dată din cauza consecințelor pe care nici măcar nu le bănuim, dar într-o mai mică măsură putem accede la ea prin ceea ce lăsăm în urma noastră atunci când plecăm de pe acest pământ. Atâta timp cât cineva ne poartă în gândurile sale, vom trăi veșnic. 

​Cartea o găsiți aici. 

După o iarnă lungă, care acoperise pădurea cu straturi albe de nea, venise în sfârșit primăvara. Totul era verde, proaspăt, revenit la viață. Puteai observa toate nuanțele de verde, concurând pentru supremație în adâncul pădurii. Animalele se trezeau din hibernare, păsările umpleau aerul cu cântecele lor, iar florile își scoteau timide capetele. Nimeni nu a observat frunza de aur, care strălucea precum nimeni alta. 

După ce a fost zărită, toată lumea își dorea să intre în posesia ei. O pasăre a venit în zbor și a smuls-o de pe ramură, gândindu-se cât de frumos îi va lumina cuibul. A coborât rapid în mijlocul celorlalte animale ca să se laude cu îndemânarea ei, iar frunza i-a fost smulsă de o veveriță atentă. Șoarecele nu a stat nici el pe gânduri și a recuperat frunza, imaginându-și că se va înveli cu o pătură de aur. Toți au încercat să ajungă la ea, până când frunza a devenit ruptă și zdrențuită. Liniștea s-a lăsat peste pădure. Se mai auzea doar vântul printre crengi. Apoi a venit vara, iar animalele au uitat de frunza de aur. Și-au văzut liniștite de treburi, frunzele au început să se îmbrace în culorile toamnei și nu peste mult timp a sosit din nou iarna. După o lungă hibernare, primăvara s-a instalat în toată splendoarea ei. Iar animalele au început să caute din nou frunza de aur, de data aceasta cu dorința de a o proteja...

Animalele au înțeles că ceva atât de prețios și de rar merită să fie îngrijit, astfel încât toată lumea să se poată bucura. 

Cartea o găsiți aici. 

Ilustrații de Hiroe Nakata 

Shelli și Barnabus, cățelul ei, ies în fiecare zi la plimbare. Ceilalți copii o invită mereu la joacă, dar fetița trece mai departe, evitând să răspundă. În schimb, Barnabus este foarte sociabil - nu îi este greu să-și facă prieteni, se smucește în toate părțile și toată lumea îl mângâie, încântată. Shelli mai are doi prieteni înafară de câinele ei credincios - papagalul verde care o întâmpină de fiecare dată cu un salut și peștele Stan, care stă ascuns în peștera lui. Shelli credea că îi sunt de ajuns, dar acum începe să aibă îndoieli. 

Este foarte timidă. Se teme să le vorbească celorlalți, să spună ceva greșit sau să râdă atunci când nu e cazul. Îi este frică să intre într-o conversație, deși oamenii par destul de prietenoși. Se înroșește foarte tare de fiecare dată când se pregătește să rostească un cuvânt și se întreabă mereu ce vor crede oamenii despre ea. Își face prea multe griji. Într-o dimineață ca oricare alta, Shelli își adună tot curajul și o întreabă pe Lupita dacă poate să stea lângă ea, în bancă. Aceasta o invită să se așeze și apoi o întreabă dacă vrea să se joace cu ea în pauză. Shelli este extrem de bucuroasă. A făcut un pas mic pentru a-și învinge timiditatea și se pare că a funcționat ! 

Timiditatea copiilor provine din teama de necunoscut, din frica de a interacționa cu oameni noi și a experimenta lucruri noi. În general, copiii sunt destul de sociabili și se lipesc repede unul de celălalt. Copiii din ziua de azi sunt mult mai îndrăzneți și mai deschiși decât generațiile anterioare, dar timiditatea poate apărea pe parcurs sau poate fi o trăsătură de caracter care va persista mereu. Soluții există și nu sunt puține. Părintele joacă un rol important în acest proces de înfruntare a fricilor, comunicarea fiind cea mai bună metodă pentru a afla temerile celui mic și așteptările sale de la ceilalți. Totodată, copilul poate fi ajutat prin diverse activități extracurriculare, unde va cunoaște persoane diferite, va afla ce îi place și ce nu îi place și cum poate interacționa mai ușor cu ceilalți. La finalul cărții veți găsi și alte idei blânde de a învinge timiditatea, formulate de psihologul școlar Elizabeth McCallum. 

Cartea o găsiți aici. 

Friedensreich Hundertwasser a fost pictor, arhitect, filosof, unul dintre pionierii arhitecturii ecologice și un apărător al mediului înconjurător. Construcțiile sale aduc un omagiu naturii și subliniază integrarea omului în mijlocul naturii, fără ca vreuna dintre părți să fie periclitată. A refuzat linia dreaptă, susținând că aceasta nu există în natură și a susținut plantarea de copaci pe acoperișuri sau montarea unor instalații verzi în fața ferestrelor. A celebrat natura prin munca sa, susținând că un copac este un locatar la fel de important precum omul și că relația omului cu natura ar trebui să primeze în toate acțiunile sale. 

Construită între anii 1983 și 1985, Casa Hundertwasser reunește toate principiile celebrului arhitect, aducând o pată de culoare în mijlocul orașului Viena. Este alcătuită din 50 de apartamente, terase comune sau private, spații comerciale și un cabinet medical. Este un fel de oază a naturii în mijlocul zgomotului și al liniilor drepte din mijlocul orașului, o rază de speranță care se strecoară în agitația de zi cu zi. Pornind de la această minune arhitecturală drept sursă de inspirație, autorii acestei cărți au creat o poveste despre imaginație și vise, despre inocența copilăriei și lumile extraordinare care există în interiorul lumii noastre. 

Povestea începe într-un oraș cenușiu, lipsit de strălucire sau viață. Toată lumea este surprinsă atunci când buldozerele, excavatoarele și camioanele își fac apariția în oraș și au construit un șantier în jurul celui mai impunător copac. Copacul domina peisajul ca un rege, iar în jurul lui se petreceau transformări uimitoare. Apăreau ziduri, ferestre, linii unduitoare, culori peste culori și mulți copaci cu trunchiuri nostime. Locuitorii erau uimiți, contrariați, nedumeriți. Într-un final, clădirea a început să capete viață, lucrările se apropiau de sfârșit, iar locuitorii erau curioși ce se întâmplase cu falnicul copac în jurul căruia începuse construcția. În ziua deschiderii, ochii li s-au căscat de uimire când l-au văzut tronând în mijlocul curții principale, devenit regele unei noi păduri... 

Cartea o găsiți aici. 

Ilustrații de Frann Preston-Gannon 

Istoria omenirii este strâns legată de speciile care au trăit sau trăiesc pe acest pământ, omul fiind modelat și influnțat de toate ființele din jurul lui. Omul este considerat specia dominantă, din perspectiva gândirii și a rațiunii pe care le posedă. Omul a trăit mereu înconjurat de diferite specii de animale - pe unele le-a domesticit, a intuit cum să se folosească de ele, iar pe altele le-a evitat și a încercat să se protejeze. Specia dominantă nu putea supraviețui atâtea secole fără influența celorlalte specii, nu putea prospera în toate domeniile și nu ar fi putut să se extindă atât de mult. 

În trecut, animalele era imense, feroce și periculoase. De-a lungul timpului, omul a învățat să se ferească sau să se apere, a învățat să și le apropie sau să le domesticească pentru propriul beneficiu. Odată cu dezvoltarea și progresul speciei umane, a început să se creeze un dezechilibru tot mai adânc, cu consecințe nefaste pentru nenumărate specii de animale și plante. Omul s-a lăsat condus de ambiție și beatitudinea puterii, a continuat să se extindă în teritorii necunoscute, să domine și să distrugă tot mai multe habitate naturale. Nu s-a gândit prea mult la consecințele devastatoare ale acțiunilor sale și nu a înțeles decât foarte târziu că este interconectat cu toate ființele care trăiesc pe acest pământ. 

Simon Barnes a călătorit în întreaga lume timp de ani de zile pentru a face cercetări despre relația dintre om și animale. Pentru ca omul să înțeleagă consecințele dispariției unor specii sau lista lungă a speciilor aflate în pericol de extincție, este necesar să privească atent nenumăratele fațete ale acestei relații. Barnes a expus în cărțile sale o istorie fascinantă a relației om-animal și a ajuns la concluzia că cu cât salvăm mai multe specii, cu atât suntem mai protejați în viitor. Cartea de față conține o selecție a celor mai importante specii de animale cu care omul este în strânsă legătură. Animale domestice, animale sălbatice, reptile, păsări, insecte - le veți găsi pe toate în aceste pagini și veți afla de ce sunt atât de importante pentru supraviețuirea speciei umane. 

Cartea o găsiți aici. 

Cuvântul ikigai provine din limba japoneză și reprezintă suma tuturor experiențelor care dau sens vieții noastre. Ad litteram este tradus prin o viață care merită . Japonezii se referă la motorul care ne ajută să întâmpinăm o nouă zi, la un motiv ascuns în sufletul nostru, o bucurie interioară care ne determină să mergem mai departe indiferent de obstacole. Ikigai mai poate fi explicat și prin vorbele filozofului Friedrich Nietzsche : "Cel care are un de ce ca să trăiască poate îndura aproape orice."  Copiii și adolescenții acestui secol trăiesc într-o lume în care nimic nu mai e sută la sută clar și nimeni nu pare să știe care e adevăratul scop al vieții. Nimeni nu deține o formulă magică sau o rețetă pentru a găsi bucuria , căci fiecare om are drumul său, încercările și lecțiile sale. 

Cei doi autori încearcă să le răspundă tinerilor la cele mai presante întrebări despre viață, destin, viitor, oferind exemple ale unor oameni cunoscuți și îndemnându-i să facă tot felul de exerciții care să-i ajute să se cunoască mai bine. Ikigai este un ansamblu bine echilibrat, el nu înseamnă doar succesul material sau cel din viața personală, ci se referă la un echilibru pe toate planurile, atât în ceea ce privește propriile dorințe, cât și relațiile cu ceilalți. Pornind de la ideea că fericirea poate fi găsită la intersecția a patru cercuri - ce iubești, la ce ești bun, pentru ce poți fi plătit și ce are nevoie lumea - autorii îi îndeamnă pe tineri să-și găsească propria cale pentru a putea mai apoi să transforme lumea din jurul lor. 

Când mă gândesc la bucurie sau la scopul vieții, mă gândesc la generațiile bunicilor noștri. Au fost oameni simpli, obișnuiți de mici cu munca, cu sacrificiul, cu greutăți de toate felurile și multe lipsuri. S-au lăsat cumva purtați de val, de valul vieții și de direcția în care i-a dus aceasta. Nu aveau acces la atâtea informații, nu își doreau lucruri efemere, dar aveau valori care astăzi lipsesc cu desăvârșire. Știau să-i respecte pe cei din jur, aveau acel bun-simț atât de demodat astăzi și în ciuda tuturor necazurilor, știau să găsească bucurie în tot ceea ce-i înconjura. Știau să se bucure de simplitate, de tot ceea ce le oferea natura, fără să colinde întreg pământul. Știau să dăruiască din timpul lor, din lucrurile pe care le aveau, știau să asculte și aveau un simț ascuțit pentru clipele importante din viața celor dragi, știau să fie prezenți. Ăsta e genul de bucurie pe care noi l-am pierdut cu desăvârșire și pe care viitoarele generații ar trebui să îl combine cu inteligența, cu dorința de a reuși, cu curajul de a spune lucrurilor pe nume și de a combate nedreptățile din jur. 

Cartea o găsiți aici. 

Poveste inspirată de arta egipteană 

În Egiptul vremurilor străvechi, hipopotamii albaștri populau apele liniștite ale Nilului. În jurul lor creșteau flori, iar animalele mici precum fluturii sau păsările erau atrase ca un magnet de aceste creaturi imense, dar extrem de blânde. Cel mai tânăr dintre ei se numea Micul Nun și era cel mai bun prieten al lui Antef, un bătrân cu părul alb. Cei doi priveau apusul în fiecare seară, iar Antef își pregătea prietenul pentru iminenta despărțire. Când Antef a părăsit acest pământ și a fost așezat în sarcofagul său, Nun a rămas lângă el, căzând într-un somn adânc. ​Timpul și uitarea și-au așternut mantiile peste cei doi prieteni, până într-o dimineață când Nun s-a trezit în zgomotul lopeților care dădeau pământul la o parte. 

A fugit repede să se ascundă și a constatat că nu crescuse deloc de-a lungul anilor, ci se micșorase foarte mult. A ieșit afară, dar lumea nu mai arăta ca cea pe care o cunoștea el. Nu avea idee unde îi sunt prietenii, familia, ce se întâmplase cu munții sau cu păsările care populau cerul. Așa a început lunga lui călătorie spre ținuturi îndepărtate, în speranța că-și va regăsi familia. A străbătut zone nisipoase, păduri nesfârșite, zone învăluite în ceață. Avea impresia că se află la capătul pământului. Și când aproape își pierduse speranța, și-a regăsit frații așteptându-l într-o piramidă de sticlă... 

Inspirată din legenda lui Nun, oceanul din care a luat naștere lumea și de figurinele din faianță egipteană răspândite prin marile muzee ale lumii, povestea micului hipopotam ne poartă înapoi în timp, în lumea faraonilor. Împreună cu scarabeii, simbol al soarelui, hipopotamii albaștri au fost găsiți în nenumărate morminte, prezența lor simbolizând învierea sau renașterea sub o altă formă. Cartea face parte dintr-o colecție care își propune să îi familiarizeze pe cei mici cu diversele forme de artă și simbolurile cu ajutorul cărora oamenii și-au exprimat sentimentele sau și-au transmis mesajele către lume. 

​Cartea o găsiți aici. 

Ilustrații de Beatrice Alemagna 

"...razele mele n-au nevoie
​de atâtea pașapoarte."

În urmă cu aproape șase decenii, Gianni Rodari a scris un poem intitulat Luna de la Kiev. De câteva luni încoace, acest poem a fost recitit, împărtășit și relansat, devenind un simbol al păcii. Un poem sensibil și plin de speranță asemenea unui gând bun transmis tuturor celor care au de suferit de pe urma acestui război. Inimaginabil sau nu, realitatea secolului XXI încă ne bântuie gândurile, devenind o amenințare ascunsă în umbră care ne-ar putea schimba viețile pentru todeauna. Iar în mijlocul acestei tragedii care încă se întâmplă, avem nevoie de speranță în orice formă ar veni ea. ​

Veniturile din vânzarea acesti cărți vor fi donate organizației Salvați Copiii pentru sprijinirea refugiaților din Ucraina. O poezie transformată în faptă bună într-o lume care are din ce în ce mai multă nevoie. Această carte reprezintă un gest mic, aproape trecut cu vederea în marea de probleme cu care se confruntă ucrainienii, dar gesturile mici adunate laolaltă ajung să facă minuni. Știu că nu se mai vorbește atât de mult despre acest război, dar oamenii aceia, copiii, suferă în continuare. Folosiți această poezie pentru a trimite o rază de speranță. Așa cum reiese din spusele lui Rodari, indiferent de ce s-ar întâmpla în această lume, luna va fi mereu acolo să ne vegheze, prezentă peste tot și vizibilă pentru oricine are nevoie de o rază de lumină. 

Gianni Rodari a fost un autor italian extrem de apreciat. Și-a început cariera colaborând cu numeroase publicații precum Pioniere, Paese Sera , iar apoi a început să scrie cărți pentru copii, fabule, poezii și romane. În 1970 a fost recompensat cu prestigiosul premiu Hans Christian Andersen, considerat Nobelul literaturii pentru copii. Iar Beatrice Alemagna, ilustratoarea acestei cărți, este una dintre preferatele mele. A câștigat o mulțime de premii și distincții, care îi recunosc calitatea muncii. A ilustrat cărți ale unor autori celebri, precum Raymond Queen, David Grossmann, Astrid Lindgren etc. 

Cartea o găsiți aici. 

Ilustrații de Daniela Olaru 

Laura a scris una dintre cele mai frumoase cărți pentru copii pe care mi-a fost dat să pun mâna în ultimul timp. Povestea în versuri a ratonului Pălărie, un explorator curios și neobosit, ne poartă prin cele mai frumoase locuri din România - Castelul Peleș, Peștera Urșilor, Sighișoara, Castelul Corvinilor etc. Ratonul Pălărie a fost la început un proiect apărut pe Facebook, care a strâns câteva mii de fani înainte să apară pe hârtie. Ilustrația versurilor a fost realizată de Daniela Olaru și este cel mai complex proiect în care a fost implicată până acum. Ilustrațiile au fost realizate integral în guașă pe hârtie de acuarelă, cu mici intervenții digitale și o atenție sporită asupra detaliilor și a culorilor specifice fiecărei zone geografice. 

După o scurtă introducere din partea ratonului, în care le explică celor mici despre formele de relief și peisajele specifice acestora, călătoria începe tocmai în vârf de munte. În Bucegi se află două dintre cele mai faimoase atracții turistice - Sfinxul și Babele. Ratonul ajunge apoi la Peștera Urșilor, o frumusețe șlefuită impecabil de natură;  în satele din Maramureș, unde localnicii păstrează cu sfințenie tradițiile și obiceiurile locului ; la mănăstirile din Bucovina, celebre pentru picturile deosebite ; la castelele Peleș și Pelișor, fostele reședințe de vară ale regilor României și în multe alte locuri fascinante. Ajuns în capitală, ratonul este nerăbdător să descopere și alte locuri noi, dar este extrem de obosit și ar vrea să se odihnească puțin înainte de următoarea călătorie. 

Geografie cu Ratonul Pălărie îi familiarizează pe cei mici cu zonele speciale din țara noastră, zonele încărcate de istorie, cultură și tradiții. Sunt atâtea locuri care merită văzute, atâta diversitate unică în Europa, atâta frumusețe care așteaptă să fie descoperită. Iar prin intermediul acestei călătorii, ratonul îi învață pe cei mici cât de important este să cunoști lumea, bătând-o la pas și lăsându-te surprins de ceea ce are de oferit. Călătoriile ne deschid spre lume, ne oferă perspective diferite de viață, ne oferă povești, învățături despre oameni și relațiile dintre ei. Este o formă de educație în care merită investit, o investiție care continuă să crească mult timp de la terminarea experienței propriu-zise. 

Cartea o găsiți aici.