Prin intermediul cărților pentru copii, am șansa de a retrăi unele momente ale copilăriei. Fie că e vorba despre povești adaptate la lumea modernă sau povești clasice, bucuria pe care o simt atunci când țin o carte în mână e imposibil de descris în cuvinte. Văzând aceste volume, mi-am amintit de începuturi, de timpurile în care abia învățasem să citesc, iar curiozitatea pe care o simțeam era infinită. Poveștile lui Charles Perrault, povești precum Scufița Roșie, Barbă-Albastră, Cenușăreasa , au fost printre primele lecturi pe care le-am citit singură. Eram uimită de toate lucrurile pe care le descopeream citind, îmbătată de această abilitate nou dobândită și cu o dorință de a afla cât mai mult, de a face cunoștință cu nenumărate personaje interesante. Aventurile baronului Münchhausen a fost primul roman de aventuri pe care l-am citit, primul contact cu poveștile inspirate din viața reală. Baronul era neînfricat, dornic de aventură și convins că toate lucrurile se vor așeza pe făgașul cel bun. Era un adevărat erou pentru toți copiii care citeau cartea, în special pentru băieți. 

În multitudinea de opțiuni pe care lumea cărților pentru copii le oferă astăzi, poveștile clasice au rămas într-un spațiu nedefinit. Din când în când sunt reeditate sau apar pe piață în ediții mult mai atractive decât cele pe care le citeam noi și reintră în atenția publicului larg. Nu știu dacă copiii din ziua de azi mai citesc astfel de povești, dar eu le privesc acum cu alți ochi. Mi se pare că în spatele cuvintelor care le alcătuiesc se află lecțiile de viață care contează cu adevărat. Aproape fiecare basm sau poveste din copilăria mea avea o morală pe care o deduceam pe parcursul lecturii sau ni se revela la final - o povață, un îndemn despre cum putem trăi frumos, în armonie cu cei din jurul nostru. Un fel de sfat din partea bunicilor, o vorbă bună care să încălzească sufletul și să ofere speranță atunci când totul pare întunecat. 

Cărțile le găsiți aici. 

Paola Capriolo este romancieră și traducătoare. A debutat în 1988 cu volumul de proză scurtă La grande Eulalia, pentru care a primit Premiul Giuseppe Berto. Au urmat multe alte titluri, dintre care Il nocchiero, distins cu Premiul Rapallo Carige și finalist la Premiul Campiello, Barbara, pentru care a primit Premio Nazionale Rhegium Julii, Una luce nerissima, Il doppio regno. Paola a tradus și numeroase titluri importante din germană, precum operele lui Thomas Mann, Goethe, Kafka și a scris multe cărți pentru copii, foarte apreciate de public. 

Primul copil din lume oferă o perspectivă surprinzătoare asupra începutului lumii și a evenimentelor deja bine-cunoscute care au urmat după izgonirea din Rai. Cel care povestește este Cain, iar istorisirea sa începe cu următoarele cuvinte : Dacă ar trebui să-i dau un nume destinului meu, i-aș zice simplu : Abel. Fratele meu Abel. Cain s-a născut la puțin timp după alungarea din paradis, iar chipul său luminos îndulcește necazul părinților. La șapte ani de la nașterea sa, apare pe lume Abel. Un băiat blând, naiv, muncitor, care se mulțumește cu tot ceea ce i se oferă, fără să se plângă vreodată. Mistuit de gelozie, nemaifiind în centrul atenției, Cain ridică mâna asupra fratelui său și astfel devine primul ucigaș al lumii. Fapta sa reverberează peste ani și ani asupra tuturor generațiilor, asemenea cercurilor pe care le face o piatră aruncată în apă. Consecințele faptei sale sunt devastatoare asupra speciei umane, creând un precedent aducător de durere și suferință. Rememorând aceste întâmplări, Cain își analizează atent trecutul, precum și blestemul care a căzut asupra lui după fapta sa abominabilă - pedeapsa unei vieți fără sfârșit, o nemurire în care gândurile sale să se îndrepte mereu către propriile greșeli. Vreme de sute de ani, fuge fără oprire, cunoaște iubirea, e martor la declinul speciei umane și e conștient că oricât de departe ar fugi, nu se poate ascunde de el însuși. 

Primul copil din lume este un roman despre regret și responsabilitate, despre ciclul repetitiv al istoriei umane și despre inimi frânte în cele mai crunte moduri. O poveste despre primii oameni și toți cei care au urmat, despre lumea întreagă și fiecare ființă care a trăit vreodată pe acest pământ. 

Cartea o găsiți aici. 

Marc Chagall s-a născut pe 7 iulie 1887 în actualul Belarus, într-o familie de evrei hasidici. Părinții săi erau analfabeți, dar Marc învață să scrie, să citească și să cânte la vioară. Viața familiei se desfășura în ritmul sărbătorilor religioase, mai târziu religia devenind o temă recurentă în tablourile lui Marc și o sursă de inspirație. Și-a dorit să devină pictor de când era foarte mic și a studiat alături de maeștri din țara sa natală înainte să ajungă în Franța. Picturile sale reflectă melancolia, visarea care îl caracterizau, iubirea fiind o temă des întâlnită în tablourile sale. Și-a pictat soția în aproape toate creațiile sale, aducându-i dovezi de iubire iar și iar. A pictat tavanul Operei Garnier din Paris, iar vitraliile sale pot fi admirate la Metz și Reims. La Nisa există un muzeu dedicat artei sale. Chagall nu a încercat să schimbe sau să revoluționeze arta, ci s-a lăsat purtat de lirismul din sufletul său, apelând de fiecare dată la propriile experiențe și la rădăcinile sale aflate pe pământ rusesc. 

Inspirată de opera lui Chagall, Călătorie pe un nor spune povestea unui poștaș pe nume Zephyr, care visa să plece din micul orășel în care locuia și să descopere lumea. Era convins că dincolo de granițele cunoașterii sale se afla un univers întreg de explorat. Într-o seară, un nor ciudat s-a oprit în dreptul ferestrei sale. Zephyr l-a întrebat cum e să călătorească în întreaga lume și care e cel mai frumos lucru pe care l-a văzut. Iar norul l-a invitat să i se alăture. Zburând împreună cu noul său prieten, Zephyr se minuna încontinuu de frumusețea locurilor pe care le descoperea, de multitudinea de limbi pe care le vorbeau oamenii și de toate minunile naturii înconjurătoare. Și când a crezut că nimic nu-l mai poate surprinde, i-a ieșit în cale cea mai frumoasă fată pe care o văzuse vreodată... 

Cartea face parte din colecția dedicată artei a editurii Katartis, colecție care numără deja 5 titluri și aduce în atenția micilor cititori artiști care au trecut testul timpului, lăsând lumii o moștenire inegalabilă. Cartea o găsiți aici. 

Sărutul este probabil cea mai cunoscută pictură a sa, o celebrare desăvârșită a iubirii și a împlinirii sufletești. De origine austriac, fiu de bijutier și fervent apărător al curentului Art Nouveau, Gustav Klimt a fost un maestru al formelor geometrice, acestea devenind caracteristica de recunoaștere a tuturor lucrărilor sale. Pătrate, cercuri sau triunghiuri - toate au fost ilustrate cu precizie, cu atenție, transformându-se în opere de artă dedicate sentimentelor umane și aducându-l pe Klimt în atenția publicului larg. Un al element caracteristic al stilului său era foița de aur, cu care orna pânzele pentru a scoate în evidență chipurile. Klimt a fost unul dintre preferații bogătașilor vienezi din perioada Belle Epoque, inspirația sa venind din arta orientală, mitologie, simbolism sau mozaicurile bizantine de la Ravenna. Astăzi, tablourile sale pot fi admirate în marile muzee ale lumii, dintre care amintim Musee d'Orsay din Paris, unde se află Tufe de trandafiri sub copaci. 

Această poveste a fost inspirată de schița pentru mozaicul mural din sala de mese a palatului Stoclet din Bruxelles, denumită Așteptarea-Copacul vieții-Împlinirea. Palatul nu este momentan deschis publicului, dar schițele pentru Copacul vieții pot fi admirate în capitala Austriei, Viena. Mozaicul a fost comandat în 1904 de către bancherul belgian Adolphe Stoclet, a cărui palat se afla în construcție. Leopold Forstner este cel care execută mozaicul în marmură, sticlă și pietre semiprețioase. Klimt a schițat o grădină a iubirii care nu ofilește niciodată, copacul vieții reprezentând tema centrală, fiind înconjurat de fluturi, păsări și flori. Copacul vieții a fost asociat adesea cu nemurirea, iar această poveste ilustrează cel mai bine nemurirea ființei umane - continuarea vieții prin propriii copii. Poate că nemurirea nu ne-a fost dată din cauza consecințelor pe care nici măcar nu le bănuim, dar într-o mai mică măsură putem accede la ea prin ceea ce lăsăm în urma noastră atunci când plecăm de pe acest pământ. Atâta timp cât cineva ne poartă în gândurile sale, vom trăi veșnic. 

​Cartea o găsiți aici. 

După o iarnă lungă, care acoperise pădurea cu straturi albe de nea, venise în sfârșit primăvara. Totul era verde, proaspăt, revenit la viață. Puteai observa toate nuanțele de verde, concurând pentru supremație în adâncul pădurii. Animalele se trezeau din hibernare, păsările umpleau aerul cu cântecele lor, iar florile își scoteau timide capetele. Nimeni nu a observat frunza de aur, care strălucea precum nimeni alta. 

După ce a fost zărită, toată lumea își dorea să intre în posesia ei. O pasăre a venit în zbor și a smuls-o de pe ramură, gândindu-se cât de frumos îi va lumina cuibul. A coborât rapid în mijlocul celorlalte animale ca să se laude cu îndemânarea ei, iar frunza i-a fost smulsă de o veveriță atentă. Șoarecele nu a stat nici el pe gânduri și a recuperat frunza, imaginându-și că se va înveli cu o pătură de aur. Toți au încercat să ajungă la ea, până când frunza a devenit ruptă și zdrențuită. Liniștea s-a lăsat peste pădure. Se mai auzea doar vântul printre crengi. Apoi a venit vara, iar animalele au uitat de frunza de aur. Și-au văzut liniștite de treburi, frunzele au început să se îmbrace în culorile toamnei și nu peste mult timp a sosit din nou iarna. După o lungă hibernare, primăvara s-a instalat în toată splendoarea ei. Iar animalele au început să caute din nou frunza de aur, de data aceasta cu dorința de a o proteja...

Animalele au înțeles că ceva atât de prețios și de rar merită să fie îngrijit, astfel încât toată lumea să se poată bucura. 

Cartea o găsiți aici. 

Ilustrații de Hiroe Nakata 

Shelli și Barnabus, cățelul ei, ies în fiecare zi la plimbare. Ceilalți copii o invită mereu la joacă, dar fetița trece mai departe, evitând să răspundă. În schimb, Barnabus este foarte sociabil - nu îi este greu să-și facă prieteni, se smucește în toate părțile și toată lumea îl mângâie, încântată. Shelli mai are doi prieteni înafară de câinele ei credincios - papagalul verde care o întâmpină de fiecare dată cu un salut și peștele Stan, care stă ascuns în peștera lui. Shelli credea că îi sunt de ajuns, dar acum începe să aibă îndoieli. 

Este foarte timidă. Se teme să le vorbească celorlalți, să spună ceva greșit sau să râdă atunci când nu e cazul. Îi este frică să intre într-o conversație, deși oamenii par destul de prietenoși. Se înroșește foarte tare de fiecare dată când se pregătește să rostească un cuvânt și se întreabă mereu ce vor crede oamenii despre ea. Își face prea multe griji. Într-o dimineață ca oricare alta, Shelli își adună tot curajul și o întreabă pe Lupita dacă poate să stea lângă ea, în bancă. Aceasta o invită să se așeze și apoi o întreabă dacă vrea să se joace cu ea în pauză. Shelli este extrem de bucuroasă. A făcut un pas mic pentru a-și învinge timiditatea și se pare că a funcționat ! 

Timiditatea copiilor provine din teama de necunoscut, din frica de a interacționa cu oameni noi și a experimenta lucruri noi. În general, copiii sunt destul de sociabili și se lipesc repede unul de celălalt. Copiii din ziua de azi sunt mult mai îndrăzneți și mai deschiși decât generațiile anterioare, dar timiditatea poate apărea pe parcurs sau poate fi o trăsătură de caracter care va persista mereu. Soluții există și nu sunt puține. Părintele joacă un rol important în acest proces de înfruntare a fricilor, comunicarea fiind cea mai bună metodă pentru a afla temerile celui mic și așteptările sale de la ceilalți. Totodată, copilul poate fi ajutat prin diverse activități extracurriculare, unde va cunoaște persoane diferite, va afla ce îi place și ce nu îi place și cum poate interacționa mai ușor cu ceilalți. La finalul cărții veți găsi și alte idei blânde de a învinge timiditatea, formulate de psihologul școlar Elizabeth McCallum. 

Cartea o găsiți aici. 

Friedensreich Hundertwasser a fost pictor, arhitect, filosof, unul dintre pionierii arhitecturii ecologice și un apărător al mediului înconjurător. Construcțiile sale aduc un omagiu naturii și subliniază integrarea omului în mijlocul naturii, fără ca vreuna dintre părți să fie periclitată. A refuzat linia dreaptă, susținând că aceasta nu există în natură și a susținut plantarea de copaci pe acoperișuri sau montarea unor instalații verzi în fața ferestrelor. A celebrat natura prin munca sa, susținând că un copac este un locatar la fel de important precum omul și că relația omului cu natura ar trebui să primeze în toate acțiunile sale. 

Construită între anii 1983 și 1985, Casa Hundertwasser reunește toate principiile celebrului arhitect, aducând o pată de culoare în mijlocul orașului Viena. Este alcătuită din 50 de apartamente, terase comune sau private, spații comerciale și un cabinet medical. Este un fel de oază a naturii în mijlocul zgomotului și al liniilor drepte din mijlocul orașului, o rază de speranță care se strecoară în agitația de zi cu zi. Pornind de la această minune arhitecturală drept sursă de inspirație, autorii acestei cărți au creat o poveste despre imaginație și vise, despre inocența copilăriei și lumile extraordinare care există în interiorul lumii noastre. 

Povestea începe într-un oraș cenușiu, lipsit de strălucire sau viață. Toată lumea este surprinsă atunci când buldozerele, excavatoarele și camioanele își fac apariția în oraș și au construit un șantier în jurul celui mai impunător copac. Copacul domina peisajul ca un rege, iar în jurul lui se petreceau transformări uimitoare. Apăreau ziduri, ferestre, linii unduitoare, culori peste culori și mulți copaci cu trunchiuri nostime. Locuitorii erau uimiți, contrariați, nedumeriți. Într-un final, clădirea a început să capete viață, lucrările se apropiau de sfârșit, iar locuitorii erau curioși ce se întâmplase cu falnicul copac în jurul căruia începuse construcția. În ziua deschiderii, ochii li s-au căscat de uimire când l-au văzut tronând în mijlocul curții principale, devenit regele unei noi păduri... 

Cartea o găsiți aici. 

Ilustrații de Frann Preston-Gannon 

Istoria omenirii este strâns legată de speciile care au trăit sau trăiesc pe acest pământ, omul fiind modelat și influnțat de toate ființele din jurul lui. Omul este considerat specia dominantă, din perspectiva gândirii și a rațiunii pe care le posedă. Omul a trăit mereu înconjurat de diferite specii de animale - pe unele le-a domesticit, a intuit cum să se folosească de ele, iar pe altele le-a evitat și a încercat să se protejeze. Specia dominantă nu putea supraviețui atâtea secole fără influența celorlalte specii, nu putea prospera în toate domeniile și nu ar fi putut să se extindă atât de mult. 

În trecut, animalele era imense, feroce și periculoase. De-a lungul timpului, omul a învățat să se ferească sau să se apere, a învățat să și le apropie sau să le domesticească pentru propriul beneficiu. Odată cu dezvoltarea și progresul speciei umane, a început să se creeze un dezechilibru tot mai adânc, cu consecințe nefaste pentru nenumărate specii de animale și plante. Omul s-a lăsat condus de ambiție și beatitudinea puterii, a continuat să se extindă în teritorii necunoscute, să domine și să distrugă tot mai multe habitate naturale. Nu s-a gândit prea mult la consecințele devastatoare ale acțiunilor sale și nu a înțeles decât foarte târziu că este interconectat cu toate ființele care trăiesc pe acest pământ. 

Simon Barnes a călătorit în întreaga lume timp de ani de zile pentru a face cercetări despre relația dintre om și animale. Pentru ca omul să înțeleagă consecințele dispariției unor specii sau lista lungă a speciilor aflate în pericol de extincție, este necesar să privească atent nenumăratele fațete ale acestei relații. Barnes a expus în cărțile sale o istorie fascinantă a relației om-animal și a ajuns la concluzia că cu cât salvăm mai multe specii, cu atât suntem mai protejați în viitor. Cartea de față conține o selecție a celor mai importante specii de animale cu care omul este în strânsă legătură. Animale domestice, animale sălbatice, reptile, păsări, insecte - le veți găsi pe toate în aceste pagini și veți afla de ce sunt atât de importante pentru supraviețuirea speciei umane. 

Cartea o găsiți aici. 

Cuvântul ikigai provine din limba japoneză și reprezintă suma tuturor experiențelor care dau sens vieții noastre. Ad litteram este tradus prin o viață care merită . Japonezii se referă la motorul care ne ajută să întâmpinăm o nouă zi, la un motiv ascuns în sufletul nostru, o bucurie interioară care ne determină să mergem mai departe indiferent de obstacole. Ikigai mai poate fi explicat și prin vorbele filozofului Friedrich Nietzsche : "Cel care are un de ce ca să trăiască poate îndura aproape orice."  Copiii și adolescenții acestui secol trăiesc într-o lume în care nimic nu mai e sută la sută clar și nimeni nu pare să știe care e adevăratul scop al vieții. Nimeni nu deține o formulă magică sau o rețetă pentru a găsi bucuria , căci fiecare om are drumul său, încercările și lecțiile sale. 

Cei doi autori încearcă să le răspundă tinerilor la cele mai presante întrebări despre viață, destin, viitor, oferind exemple ale unor oameni cunoscuți și îndemnându-i să facă tot felul de exerciții care să-i ajute să se cunoască mai bine. Ikigai este un ansamblu bine echilibrat, el nu înseamnă doar succesul material sau cel din viața personală, ci se referă la un echilibru pe toate planurile, atât în ceea ce privește propriile dorințe, cât și relațiile cu ceilalți. Pornind de la ideea că fericirea poate fi găsită la intersecția a patru cercuri - ce iubești, la ce ești bun, pentru ce poți fi plătit și ce are nevoie lumea - autorii îi îndeamnă pe tineri să-și găsească propria cale pentru a putea mai apoi să transforme lumea din jurul lor. 

Când mă gândesc la bucurie sau la scopul vieții, mă gândesc la generațiile bunicilor noștri. Au fost oameni simpli, obișnuiți de mici cu munca, cu sacrificiul, cu greutăți de toate felurile și multe lipsuri. S-au lăsat cumva purtați de val, de valul vieții și de direcția în care i-a dus aceasta. Nu aveau acces la atâtea informații, nu își doreau lucruri efemere, dar aveau valori care astăzi lipsesc cu desăvârșire. Știau să-i respecte pe cei din jur, aveau acel bun-simț atât de demodat astăzi și în ciuda tuturor necazurilor, știau să găsească bucurie în tot ceea ce-i înconjura. Știau să se bucure de simplitate, de tot ceea ce le oferea natura, fără să colinde întreg pământul. Știau să dăruiască din timpul lor, din lucrurile pe care le aveau, știau să asculte și aveau un simț ascuțit pentru clipele importante din viața celor dragi, știau să fie prezenți. Ăsta e genul de bucurie pe care noi l-am pierdut cu desăvârșire și pe care viitoarele generații ar trebui să îl combine cu inteligența, cu dorința de a reuși, cu curajul de a spune lucrurilor pe nume și de a combate nedreptățile din jur. 

Cartea o găsiți aici. 

Poveste inspirată de arta egipteană 

În Egiptul vremurilor străvechi, hipopotamii albaștri populau apele liniștite ale Nilului. În jurul lor creșteau flori, iar animalele mici precum fluturii sau păsările erau atrase ca un magnet de aceste creaturi imense, dar extrem de blânde. Cel mai tânăr dintre ei se numea Micul Nun și era cel mai bun prieten al lui Antef, un bătrân cu părul alb. Cei doi priveau apusul în fiecare seară, iar Antef își pregătea prietenul pentru iminenta despărțire. Când Antef a părăsit acest pământ și a fost așezat în sarcofagul său, Nun a rămas lângă el, căzând într-un somn adânc. ​Timpul și uitarea și-au așternut mantiile peste cei doi prieteni, până într-o dimineață când Nun s-a trezit în zgomotul lopeților care dădeau pământul la o parte. 

A fugit repede să se ascundă și a constatat că nu crescuse deloc de-a lungul anilor, ci se micșorase foarte mult. A ieșit afară, dar lumea nu mai arăta ca cea pe care o cunoștea el. Nu avea idee unde îi sunt prietenii, familia, ce se întâmplase cu munții sau cu păsările care populau cerul. Așa a început lunga lui călătorie spre ținuturi îndepărtate, în speranța că-și va regăsi familia. A străbătut zone nisipoase, păduri nesfârșite, zone învăluite în ceață. Avea impresia că se află la capătul pământului. Și când aproape își pierduse speranța, și-a regăsit frații așteptându-l într-o piramidă de sticlă... 

Inspirată din legenda lui Nun, oceanul din care a luat naștere lumea și de figurinele din faianță egipteană răspândite prin marile muzee ale lumii, povestea micului hipopotam ne poartă înapoi în timp, în lumea faraonilor. Împreună cu scarabeii, simbol al soarelui, hipopotamii albaștri au fost găsiți în nenumărate morminte, prezența lor simbolizând învierea sau renașterea sub o altă formă. Cartea face parte dintr-o colecție care își propune să îi familiarizeze pe cei mici cu diversele forme de artă și simbolurile cu ajutorul cărora oamenii și-au exprimat sentimentele sau și-au transmis mesajele către lume. 

​Cartea o găsiți aici.