Prima vizită la stomatolog poate reprezenta o provocare pentru majoritatea copiilor. Dar cu puțină educație și multă răbdare, lucrurile devin mult mai simple. Ne este frică de ceea ce nu cunoaștem, așadar să începem cu povestea dinților. Ne naștem fără dinți, ei începând să erupă undeva în jurul vârstei de 5-6 luni. Cei dintâi sunt incivisii, urmați de molari, canini și măsele. Acești dinți se numesc dinți de lapte și în jurul vârstei de 6 ani încep să cadă pentru a fi înlocuiți de dinții definitivi. Dinții definitivi sunt cei cu care vom mesteca, vorbi și zâmbi toată viața, de aceea îngrijirea lor este foarte importantă. 

Dinții necesită o alimentație corectă și echilibrată, spălare adecvată și îngrijire corespunzătoare. Dacă aceste reguli nu se respectă, dinții vor dezvolta carii. Cariile sunt cauzate de bacteriile din gură și sunt extrem de supărătoare. Durerile cauzate de acestea ne împiedică să mâncăm și să zâmbim. Cariile trebuie tratate de urgență la medicul stomatolog, înainte să progreseze foarte mult sau să dea alte complicații și mai dureroase. Medicul stomatolog are un cabinet special, echipat cu toate instrumentele necesare îngrijirii și tratării dinților. 

Cartea este ideală pentru copiii de toate vârstele, înainte de prima vizită la stomatolog și după. Copiii trebuie educați de mici să-și îngrijească corpul și să prevină anumite boli, să recunoască semnele pe care corpul le transmite când este ceva în neregulă. Este necesar ca educația medicală să înceapă devreme pentru ca vizitele la medic să devină o rutină și nu o necesitate. 

Cartea o găsiți aici. 

A fost odată un șoarece pe nume Sylvester, căruia îi era foarte frică de oameni. Un pic mai frică decât oamenilor care se tem de șoareci. Sylvester era foarte singur, toată lumea îl ocolea și de multe ori își dorea să nu mai fie șoarece. Într-o zi s-a gândit că ar putea fi o pasăre sau chiar o floare. În dimineața următoare s-a hotărât că va fi o pară și s-a agățat cu lăbuțele de o creangă. Dar și-a dat seama rapid că nu poate să stea atât de mult timp atârnat și că e destul de greu să fii o pară. După toate încercîrile eșuate, s-a întors dezamăgit în patul lui. 

Niște sunete melodioase l-au trezit din somn, îndulcindu-i dimineața. A fugit repede în bibliotecă și a dat peste un băiat roșcat care cânta la vioară. Sylvester a început să viseze la cum ar fi să aibă o asemenea vioară și să cânte toată ziua. Ar fi extrem de fericit, toată lumea l-ar aplauda și l-ar lăuda pentru talentul său. Începe să caute materiale pentru a-și construi un instrument pe măsura lui. Dintr-o cheie și câteva fire de ață își confecționează cea mai frumoasă vioară și începe să cânte de zor. Absorbit de muzică, nu  observă prezența băiatului care se apropie timid de el. Speriat peste măsură, Sylvester încearcă să fugă, dar băiatul îl ia pe palmele sale și îi mărturisește că este un adevărat geniu. Iar frica șoricelului se diminuează... Începe să aibă încredere în el însuși, în oameni și totul se schimbă. 

Incredibilul Sylvester este o poveste plină de emoție despre încrederea în forțele proprii, deschidere și speranță. Ilustrațiile îi aparțin autoarei și se aseamănă cu niște tablouri vii care întruchipează viața și frumusețea lumii. Este o ediție bilingvă - atât în limba română, cât și în limba ucraineană. 

Cartea o găsiți aici. 

În ultimul timp, am văzut o mulțime de cărți pentru copii scrise de părinți care obișnuiesc să inventeze în fiecare seară o nouă aventură. Când biblioteca nu mai pare atrăgătoare și te-ai săturat de cărțile preferate, cel mai simplu e să rogi un părinte să îți spună o poveste cum nu s-a mai auzit. Este și cazul lui Vlad Stroescu, ale cărui Povești somnifere au apărut datorită fiicelor sale. Fiind obișnuit să inventeze ceva nou în fiecare seară înainte de culcare, Vlad și-a dorit ca aceste povești să rămână scrise și să ajungă și la alți copii. în loc să se piardă în uitare. Nu sunt neapărat povești cu tâlc sau morală, ci mai degrabă aventuri populate de împărați, uriași prietenoși și copii curioși să descopere lumea din jur. Cartea este recomandată începând cu vârsta de 6 ani, pentru copiii pasionați de basme și de toate lumile invizibile din jurul nostru. 

De la povești pline de aventură și mister, trecem la o serie dedicată vârstelor mai mici, cele pentru care poveștile de seară trezesc aceeași fascinație ca și prima dată. Somn ușor, vise plăcute este o carte cu unprezece povești și jumătate, scrise de Vulpe și Iepure. Cei doi prieteni navighează de-a lungul anotimpurilor citind în căsuța lor luminoasă, încercând să doarmă cu capul în jos ca liliecii sau fugind de sub nasul Bunicii-Lup, veșnic înarmată cu o umbrelă. Prietenia lor devine mai puternică cu fiecare peripeție din care scapă nevătămați. Seara, în confortul casei lor, râd fără oprire și își reamintesc cât de norocoși sunt să se aibă unul pe celălalt. Cartea explorează subiectul prieteniei, al aventurilor și al jocului copilăresc, al naivității specifice vârstelor fragede și al uimirii constante în fața minunilor lumii. 

Cărțile le găsiți aici, împreună cu multe alte variante ale poveștilor de citit înainte de culcare. 

Prin intermediul cărților pentru copii, am șansa de a retrăi unele momente ale copilăriei. Fie că e vorba despre povești adaptate la lumea modernă sau povești clasice, bucuria pe care o simt atunci când țin o carte în mână e imposibil de descris în cuvinte. Văzând aceste volume, mi-am amintit de începuturi, de timpurile în care abia învățasem să citesc, iar curiozitatea pe care o simțeam era infinită. Poveștile lui Charles Perrault, povești precum Scufița Roșie, Barbă-Albastră, Cenușăreasa , au fost printre primele lecturi pe care le-am citit singură. Eram uimită de toate lucrurile pe care le descopeream citind, îmbătată de această abilitate nou dobândită și cu o dorință de a afla cât mai mult, de a face cunoștință cu nenumărate personaje interesante. Aventurile baronului Münchhausen a fost primul roman de aventuri pe care l-am citit, primul contact cu poveștile inspirate din viața reală. Baronul era neînfricat, dornic de aventură și convins că toate lucrurile se vor așeza pe făgașul cel bun. Era un adevărat erou pentru toți copiii care citeau cartea, în special pentru băieți. 

În multitudinea de opțiuni pe care lumea cărților pentru copii le oferă astăzi, poveștile clasice au rămas într-un spațiu nedefinit. Din când în când sunt reeditate sau apar pe piață în ediții mult mai atractive decât cele pe care le citeam noi și reintră în atenția publicului larg. Nu știu dacă copiii din ziua de azi mai citesc astfel de povești, dar eu le privesc acum cu alți ochi. Mi se pare că în spatele cuvintelor care le alcătuiesc se află lecțiile de viață care contează cu adevărat. Aproape fiecare basm sau poveste din copilăria mea avea o morală pe care o deduceam pe parcursul lecturii sau ni se revela la final - o povață, un îndemn despre cum putem trăi frumos, în armonie cu cei din jurul nostru. Un fel de sfat din partea bunicilor, o vorbă bună care să încălzească sufletul și să ofere speranță atunci când totul pare întunecat. 

Cărțile le găsiți aici. 

Paola Capriolo este romancieră și traducătoare. A debutat în 1988 cu volumul de proză scurtă La grande Eulalia, pentru care a primit Premiul Giuseppe Berto. Au urmat multe alte titluri, dintre care Il nocchiero, distins cu Premiul Rapallo Carige și finalist la Premiul Campiello, Barbara, pentru care a primit Premio Nazionale Rhegium Julii, Una luce nerissima, Il doppio regno. Paola a tradus și numeroase titluri importante din germană, precum operele lui Thomas Mann, Goethe, Kafka și a scris multe cărți pentru copii, foarte apreciate de public. 

Primul copil din lume oferă o perspectivă surprinzătoare asupra începutului lumii și a evenimentelor deja bine-cunoscute care au urmat după izgonirea din Rai. Cel care povestește este Cain, iar istorisirea sa începe cu următoarele cuvinte : Dacă ar trebui să-i dau un nume destinului meu, i-aș zice simplu : Abel. Fratele meu Abel. Cain s-a născut la puțin timp după alungarea din paradis, iar chipul său luminos îndulcește necazul părinților. La șapte ani de la nașterea sa, apare pe lume Abel. Un băiat blând, naiv, muncitor, care se mulțumește cu tot ceea ce i se oferă, fără să se plângă vreodată. Mistuit de gelozie, nemaifiind în centrul atenției, Cain ridică mâna asupra fratelui său și astfel devine primul ucigaș al lumii. Fapta sa reverberează peste ani și ani asupra tuturor generațiilor, asemenea cercurilor pe care le face o piatră aruncată în apă. Consecințele faptei sale sunt devastatoare asupra speciei umane, creând un precedent aducător de durere și suferință. Rememorând aceste întâmplări, Cain își analizează atent trecutul, precum și blestemul care a căzut asupra lui după fapta sa abominabilă - pedeapsa unei vieți fără sfârșit, o nemurire în care gândurile sale să se îndrepte mereu către propriile greșeli. Vreme de sute de ani, fuge fără oprire, cunoaște iubirea, e martor la declinul speciei umane și e conștient că oricât de departe ar fugi, nu se poate ascunde de el însuși. 

Primul copil din lume este un roman despre regret și responsabilitate, despre ciclul repetitiv al istoriei umane și despre inimi frânte în cele mai crunte moduri. O poveste despre primii oameni și toți cei care au urmat, despre lumea întreagă și fiecare ființă care a trăit vreodată pe acest pământ. 

Cartea o găsiți aici. 

Marc Chagall s-a născut pe 7 iulie 1887 în actualul Belarus, într-o familie de evrei hasidici. Părinții săi erau analfabeți, dar Marc învață să scrie, să citească și să cânte la vioară. Viața familiei se desfășura în ritmul sărbătorilor religioase, mai târziu religia devenind o temă recurentă în tablourile lui Marc și o sursă de inspirație. Și-a dorit să devină pictor de când era foarte mic și a studiat alături de maeștri din țara sa natală înainte să ajungă în Franța. Picturile sale reflectă melancolia, visarea care îl caracterizau, iubirea fiind o temă des întâlnită în tablourile sale. Și-a pictat soția în aproape toate creațiile sale, aducându-i dovezi de iubire iar și iar. A pictat tavanul Operei Garnier din Paris, iar vitraliile sale pot fi admirate la Metz și Reims. La Nisa există un muzeu dedicat artei sale. Chagall nu a încercat să schimbe sau să revoluționeze arta, ci s-a lăsat purtat de lirismul din sufletul său, apelând de fiecare dată la propriile experiențe și la rădăcinile sale aflate pe pământ rusesc. 

Inspirată de opera lui Chagall, Călătorie pe un nor spune povestea unui poștaș pe nume Zephyr, care visa să plece din micul orășel în care locuia și să descopere lumea. Era convins că dincolo de granițele cunoașterii sale se afla un univers întreg de explorat. Într-o seară, un nor ciudat s-a oprit în dreptul ferestrei sale. Zephyr l-a întrebat cum e să călătorească în întreaga lume și care e cel mai frumos lucru pe care l-a văzut. Iar norul l-a invitat să i se alăture. Zburând împreună cu noul său prieten, Zephyr se minuna încontinuu de frumusețea locurilor pe care le descoperea, de multitudinea de limbi pe care le vorbeau oamenii și de toate minunile naturii înconjurătoare. Și când a crezut că nimic nu-l mai poate surprinde, i-a ieșit în cale cea mai frumoasă fată pe care o văzuse vreodată... 

Cartea face parte din colecția dedicată artei a editurii Katartis, colecție care numără deja 5 titluri și aduce în atenția micilor cititori artiști care au trecut testul timpului, lăsând lumii o moștenire inegalabilă. Cartea o găsiți aici. 

Sărutul este probabil cea mai cunoscută pictură a sa, o celebrare desăvârșită a iubirii și a împlinirii sufletești. De origine austriac, fiu de bijutier și fervent apărător al curentului Art Nouveau, Gustav Klimt a fost un maestru al formelor geometrice, acestea devenind caracteristica de recunoaștere a tuturor lucrărilor sale. Pătrate, cercuri sau triunghiuri - toate au fost ilustrate cu precizie, cu atenție, transformându-se în opere de artă dedicate sentimentelor umane și aducându-l pe Klimt în atenția publicului larg. Un al element caracteristic al stilului său era foița de aur, cu care orna pânzele pentru a scoate în evidență chipurile. Klimt a fost unul dintre preferații bogătașilor vienezi din perioada Belle Epoque, inspirația sa venind din arta orientală, mitologie, simbolism sau mozaicurile bizantine de la Ravenna. Astăzi, tablourile sale pot fi admirate în marile muzee ale lumii, dintre care amintim Musee d'Orsay din Paris, unde se află Tufe de trandafiri sub copaci. 

Această poveste a fost inspirată de schița pentru mozaicul mural din sala de mese a palatului Stoclet din Bruxelles, denumită Așteptarea-Copacul vieții-Împlinirea. Palatul nu este momentan deschis publicului, dar schițele pentru Copacul vieții pot fi admirate în capitala Austriei, Viena. Mozaicul a fost comandat în 1904 de către bancherul belgian Adolphe Stoclet, a cărui palat se afla în construcție. Leopold Forstner este cel care execută mozaicul în marmură, sticlă și pietre semiprețioase. Klimt a schițat o grădină a iubirii care nu ofilește niciodată, copacul vieții reprezentând tema centrală, fiind înconjurat de fluturi, păsări și flori. Copacul vieții a fost asociat adesea cu nemurirea, iar această poveste ilustrează cel mai bine nemurirea ființei umane - continuarea vieții prin propriii copii. Poate că nemurirea nu ne-a fost dată din cauza consecințelor pe care nici măcar nu le bănuim, dar într-o mai mică măsură putem accede la ea prin ceea ce lăsăm în urma noastră atunci când plecăm de pe acest pământ. Atâta timp cât cineva ne poartă în gândurile sale, vom trăi veșnic. 

​Cartea o găsiți aici. 

După o iarnă lungă, care acoperise pădurea cu straturi albe de nea, venise în sfârșit primăvara. Totul era verde, proaspăt, revenit la viață. Puteai observa toate nuanțele de verde, concurând pentru supremație în adâncul pădurii. Animalele se trezeau din hibernare, păsările umpleau aerul cu cântecele lor, iar florile își scoteau timide capetele. Nimeni nu a observat frunza de aur, care strălucea precum nimeni alta. 

După ce a fost zărită, toată lumea își dorea să intre în posesia ei. O pasăre a venit în zbor și a smuls-o de pe ramură, gândindu-se cât de frumos îi va lumina cuibul. A coborât rapid în mijlocul celorlalte animale ca să se laude cu îndemânarea ei, iar frunza i-a fost smulsă de o veveriță atentă. Șoarecele nu a stat nici el pe gânduri și a recuperat frunza, imaginându-și că se va înveli cu o pătură de aur. Toți au încercat să ajungă la ea, până când frunza a devenit ruptă și zdrențuită. Liniștea s-a lăsat peste pădure. Se mai auzea doar vântul printre crengi. Apoi a venit vara, iar animalele au uitat de frunza de aur. Și-au văzut liniștite de treburi, frunzele au început să se îmbrace în culorile toamnei și nu peste mult timp a sosit din nou iarna. După o lungă hibernare, primăvara s-a instalat în toată splendoarea ei. Iar animalele au început să caute din nou frunza de aur, de data aceasta cu dorința de a o proteja...

Animalele au înțeles că ceva atât de prețios și de rar merită să fie îngrijit, astfel încât toată lumea să se poată bucura. 

Cartea o găsiți aici. 

Ilustrații de Hiroe Nakata 

Shelli și Barnabus, cățelul ei, ies în fiecare zi la plimbare. Ceilalți copii o invită mereu la joacă, dar fetița trece mai departe, evitând să răspundă. În schimb, Barnabus este foarte sociabil - nu îi este greu să-și facă prieteni, se smucește în toate părțile și toată lumea îl mângâie, încântată. Shelli mai are doi prieteni înafară de câinele ei credincios - papagalul verde care o întâmpină de fiecare dată cu un salut și peștele Stan, care stă ascuns în peștera lui. Shelli credea că îi sunt de ajuns, dar acum începe să aibă îndoieli. 

Este foarte timidă. Se teme să le vorbească celorlalți, să spună ceva greșit sau să râdă atunci când nu e cazul. Îi este frică să intre într-o conversație, deși oamenii par destul de prietenoși. Se înroșește foarte tare de fiecare dată când se pregătește să rostească un cuvânt și se întreabă mereu ce vor crede oamenii despre ea. Își face prea multe griji. Într-o dimineață ca oricare alta, Shelli își adună tot curajul și o întreabă pe Lupita dacă poate să stea lângă ea, în bancă. Aceasta o invită să se așeze și apoi o întreabă dacă vrea să se joace cu ea în pauză. Shelli este extrem de bucuroasă. A făcut un pas mic pentru a-și învinge timiditatea și se pare că a funcționat ! 

Timiditatea copiilor provine din teama de necunoscut, din frica de a interacționa cu oameni noi și a experimenta lucruri noi. În general, copiii sunt destul de sociabili și se lipesc repede unul de celălalt. Copiii din ziua de azi sunt mult mai îndrăzneți și mai deschiși decât generațiile anterioare, dar timiditatea poate apărea pe parcurs sau poate fi o trăsătură de caracter care va persista mereu. Soluții există și nu sunt puține. Părintele joacă un rol important în acest proces de înfruntare a fricilor, comunicarea fiind cea mai bună metodă pentru a afla temerile celui mic și așteptările sale de la ceilalți. Totodată, copilul poate fi ajutat prin diverse activități extracurriculare, unde va cunoaște persoane diferite, va afla ce îi place și ce nu îi place și cum poate interacționa mai ușor cu ceilalți. La finalul cărții veți găsi și alte idei blânde de a învinge timiditatea, formulate de psihologul școlar Elizabeth McCallum. 

Cartea o găsiți aici. 

Friedensreich Hundertwasser a fost pictor, arhitect, filosof, unul dintre pionierii arhitecturii ecologice și un apărător al mediului înconjurător. Construcțiile sale aduc un omagiu naturii și subliniază integrarea omului în mijlocul naturii, fără ca vreuna dintre părți să fie periclitată. A refuzat linia dreaptă, susținând că aceasta nu există în natură și a susținut plantarea de copaci pe acoperișuri sau montarea unor instalații verzi în fața ferestrelor. A celebrat natura prin munca sa, susținând că un copac este un locatar la fel de important precum omul și că relația omului cu natura ar trebui să primeze în toate acțiunile sale. 

Construită între anii 1983 și 1985, Casa Hundertwasser reunește toate principiile celebrului arhitect, aducând o pată de culoare în mijlocul orașului Viena. Este alcătuită din 50 de apartamente, terase comune sau private, spații comerciale și un cabinet medical. Este un fel de oază a naturii în mijlocul zgomotului și al liniilor drepte din mijlocul orașului, o rază de speranță care se strecoară în agitația de zi cu zi. Pornind de la această minune arhitecturală drept sursă de inspirație, autorii acestei cărți au creat o poveste despre imaginație și vise, despre inocența copilăriei și lumile extraordinare care există în interiorul lumii noastre. 

Povestea începe într-un oraș cenușiu, lipsit de strălucire sau viață. Toată lumea este surprinsă atunci când buldozerele, excavatoarele și camioanele își fac apariția în oraș și au construit un șantier în jurul celui mai impunător copac. Copacul domina peisajul ca un rege, iar în jurul lui se petreceau transformări uimitoare. Apăreau ziduri, ferestre, linii unduitoare, culori peste culori și mulți copaci cu trunchiuri nostime. Locuitorii erau uimiți, contrariați, nedumeriți. Într-un final, clădirea a început să capete viață, lucrările se apropiau de sfârșit, iar locuitorii erau curioși ce se întâmplase cu falnicul copac în jurul căruia începuse construcția. În ziua deschiderii, ochii li s-au căscat de uimire când l-au văzut tronând în mijlocul curții principale, devenit regele unei noi păduri... 

Cartea o găsiți aici.