Philippe Lechermeier, Eric Puybaret - Semințe de cabane

Cu toții știm ce înseamnă o cabană. Avem amintiri din copilărie cu vreun loc desprins de lume în care am petrecut clipe magice, dormind alături de prieteni în vreo căsuță cochetă, aducătoare de nostalgii. Dacă am fost suficient de norocoși, lucrurile s-au repetat și în adolescență, alături de oamenii pe care nu i-am uitat nici azi. Weekend-uri de vis, relaxante sau dezlănțuite petrecute la o cabană din inima munților. Dar pun pariu că nu v-ați gândit niciodată la cabanele desprinse din lumea basmelor, pierdute prin univers. Cabane născute din praf de stele sau piese de puzzle- mintea adultă nu poate cuprinde asemenea noțiuni. Alături de Alphonso de Copacabana pornim într-o călătorie în jurul lumii, în căutarea celor mai idilice căsuțe, unde vom dormi cel puțin o noapte. 

Este o carte-concept, scrisă și ilustrată fără limite puse imaginației. Un test al visării neîntrerupte, o căutare adâncă în străfundurile sufletului de copil. 

Mi-aș dori să petrec măcar o oră în cabana de la capătul pământului , să pornesc mai departe spre cabana de pe marginea falezei , să rătăcesc prin lume dormind noapte de noapte în alt cămin născut prin magie, până când voi ajunge la cabana din fundul grădinii. Să-mi iau o pauză de un an și să cutreier pământul în căutare de comori sub formă de case, să rămân același copil visător pentru care lumea e un imens teren de joacă. 

Nu vreau lux, vreau vise transformate în cioburi de realitate. Nu vreau resorturi populate de vedete, vreau să dorm într-un castel din cărți de joc. (ar spune orice copil întreg la minte) 

---

Cartea asta te face să visezi fără opreliști - după ce o citești, până și cel mai scump hotel din lume devine o simplă încăpere anostă. Nu puteam să vorbesc despre ea decât din adâncul sufletului de copil / adult nostalgic. Vine o vreme când nostalgia devine aproape dureroasă în tumultul vieții de zi cu zi. Nu există clipă în care să nu regret copilăria - paradisul pe care-l recunoaștem prea târziu. 

Cartea o găsiți aici. 

P.S. Dacă vă cuprinde brusc nostalgia după ce citiți recenzia, vă mărturisesc că am scris-o pe piesa Deliei, Cine m-a făcut om mare. ​E copleșitor de-a dreptul...